un alt început, totuși

🙂

….. și totuși…. nu am ratat ”apariția” pe blog în ultimele zile ale primei luni din acest an… totuși…ce aș fi ratat, de fapt, ce aș fi pierdut? mă întreb dacă timpul conjugării este cel potrivit pentru o stare care, în afara blogului, s-a prelungit mai mult sau mai puțin cu voia mea; cînd nu pot să-mi controlez și să-mi stăpînesc stările (unele tot mai dependente de altele) ce rost mai are să pomenesc despre ratări? și după ce am pierdut, cu un refuz politicos, spectacolul unor artificii și convenționalul urărilor printre sărutări și licori de tot felul, liniștea dorită nu a izbutit să amîne mai mult de două zile amestecul de speranțe ale unui (nou) început cu grijile și nemulțumirile concrete, alături de toate cele rămase neterminate dintr-un an trecut, deja, din teancul de pe măsuță, din fișierele virtuale sau din dosarele și caietele reale dintre care prea puține au reușit să își schimbe locul; nu a fost nici bucuria unui cîntec nou, neauzit de mine pînă acum, nu a fost binefăcătoarea respirare a unui poem încă necitit, însă revederea unor filme mai vechi și atît de greu de găsit, a mai calmat ceva din neliniștile aflate din sursele de știri rămase credibile, dar și din disperarea unor breaking news-uri care trimit problemele grave la periferia ridicolului; sincer, fără vreun motiv anume, acum, la sfîrșit de ianuarie, am eșuat într-o încercare pe care mai demult o evitam – aceea de a prelungi un somn mai lung

image1

iată-mă trezită și cu simțurile treze, dezmorțite bine de tot, cu problemele mele care mi-au rămas fidele, trecînd alături de mine dintr-un an într-altul, privind de la înălțimea unui început peste zarea, încă încețoșată, la zbuciumul unei lumi bulversaNte și îmi spun că va fi un an interesant, totul este ca sateliții să funcționeze, conexiunile să fie bune, cerneala din stiloul clasic, tusul din pixuri și din cartuș să fie în cantități suficente, căci fiecare zi, fiecare oră, fiecare clipă, fiecare întîmplare putînd să fie … o poveste

și așa, ca pentru început ( deși începuturile mele se aseamănă cam prea mult între ele), încerc să mă desprind de neajunsurile cotidiene, de aspectele tot mai perfide sub care lumea se lasă prea ușor acaparată sau copleșită de rău, mă rotesc odată cu Pămîntul, căutînd ceva, un punct de reazem cît voi mai rezista pe acest colț de spațiu de refugiu, cam întunecat (punctul acela -sentință al lui Arhimede, pentru mine a rămas în caietele vechi…) și dintr-o dată vreau să fiu la mare

magig....

dar locul este deja ocupat, o siluetă înaltă la marginea plajei, profilată pe întinderea valurilor într-o lumină greu de intuit pentru mine dacă este răsărit sau apus, este de o frumusețe care trimite gîndul la dunele deșertului; dar oare nu spuneau grecii că frumusețea este aspră? și mă întreb cum arată insula Thassos iarna

la mine și începuturile sunt ca niște ratări

dar altfel cum aș fi putut să nu pierd ocazia de a mulțumi celor care au trecut (și vor mai trece, poate) în lipsa-mi, pe aici?

oare așa o fi ?

căutînd un antidot la avalanșa ce se va porni în curînd în turul al doilea al prezidențialelor, am deschis la întîmplare o carte și am rămas cîteva minute cu paginile pe palme, cu privirea dincolo de crengile încă nedesfrunzite, de dincolo de fereastră și cu gîndul coborît în suflet :

4614

Speranța nu te va părăsi niciodată, în schimb va fi prima care va pleca atunci când se va împlini dorința

(din volumul Culegere de înţelepciune de Sorin Cerin – Editura Eminescu, 2009)

 

copertă S CERIN

moment nostalgic ?

cîteva cărți , nu tocmai noi apariții, dar cumpărate recent (din economiile stricate), foi  din reviste printate, amestecate cu sau printre altele ce se recunosc prin manșetă, ceașca cu ceai ( ce bine am ajuns!), așezată între bețișoarele marocco și pisesele puzzle, un DVD cu Don Giovanni, niște foi  cu două sisteme nedederminate,

nimic, nici unul/una dintre cele aflate în jur nu poate alunga ori  înlătura ghemul  de griji care îmi apleacă capul din ce în ce mai des, chiar și cînd merg pe stradă

nici măcar kitul cu filme pe care voiam de mult să le văd

așa că, pe gustul unui fursec si al ceaiului  de tei, ridic, totuși capul și cu  degetul pe un singur buton al telecomenzii fac turul canalelor, știind bine că nu mă voi opri pe vreunul

și totuși,

pe un post care nu intră nici pe departe în cele patru-cinci pe care le urmăresc atunci cînd

deschid tv-ul, tocmai  se anunță difuzarea primei părți a unei dezbateri realizate pe la începutul   anilor ’90 de către Vartan Arachelian despre personalitatea lui Armand Călinescu

emisiunea se difuza pe TVR2, iar eu în acei anii nu ”prindeam” canalul respectiv, însă ceea ce m-a determinat/ oarecum convins să nu trec  printr-o apăsare de buton mai departe, pe grila de programe, au fost  cei invitați să participe la discuție;

și astfel i-am revăzut pe seniorul liberal, Dan Amadeo Lăzărescu, cel care în serialul CPUN-ului nu rata în admirabilele sale discursuri sau intervenții cîte o incursiune în mitologie, pe regretatul îngrijitor și diriguitor al Magazinului Istoric, prezentat aici, în emisiune ca … jurnalist, pe profesorul Ioan Scurtu, alături de doi membrii –un veteran cunoscut, al cărui nume, din păcate nu îl știu exact în acest moment și un altul mai tînăr, dar avînd spiritul combativ al țărărniștilor din acei ani , cînd se încerca să se facă sau să se  refacă totul într-un  început dătător și care părea plin de speranțe

ce a fost și cum a fost sau nu a fost,

vedem trăim și simțim astăzi

nu am avut și nu am o admirație deosebită față de Vartan Arachelian, dar ca realizator și moderator știa să pună întrebări pertinente și nu părea vădit copleșit de răspunsurile înterlocutorilor

istoricii de calibru erau însoțiți adeseori de studenți sau de istorici mai tineri, care nu prezentau date si fapte istorice ca pe niște comentarii venite pe surse sau din niște redacții ori agenții de presă mai mult sau mai puțin oculte

figuri macante din conducerea partidelor importante nu confundau doctrina cu retorica

s-a schimbat ceva? –păi, s-au schimbat multe și nu este în căderea mea, nu îmi permit eu acum să spun dacă în bine sau în rău ori mai puțin bine (am și așa destule griji și probleme)

și atuni aveam mitinguri cu sloganuri de tot felul, cu injurii și blocări de drumuri

și atunci strigam că nu ne vindem țara și eram liniștiți că nu vine nimeni să ne ia pămîntul ca pe bucățică de zahăr, în timp ce instalații întregi, mai vechi sau mai noi, unele neamortizate, erau dezmembrate și puse în vagoane cu o destinație pe care mulți preferam să nu o cunoaștem

și atunci era greu, dar ca și acum ne mai amăgeam că va fi bine pînă la urmă, știam că speranța moare ultima, adică ea, speranța nu moare

speranța ca o amăgire? dacă o clipă, o singură clipă, cineva, oricine, oricare dintre noi va simți așa ceva, atunci ori acceptăm ultimele gînduri ale eroului prins al  lui Petru  Popescu ca fiindu-ne proprii, ori transformăm ultimele versuri din Scrisoarea a III-a în realitate (era să scriu o impietate : în imn național….)

majority  and truth

(    sursa foto : de pe net)

și totuși:

trăim, sperăm,

zîmbim și lăcrimăm virtual sau real

ne salutăm Bună Dimineața, Bună Ziua, Bună Seara

răsfoind un jurnal…

Încerc de cîteva zile să îmi amintesc cine a spus sau unde am întîlnit aceste cuvinte:

poți să te rogi singur, să visezi să scrii sau să citești povești; dar nu poti să rîzi singur – pentru rîs trebuiesc minimim doi, plus unul nevăzut, care asistă, numai.”

într-o după-amiază, printre treburi domestice, dau peste o fotografie și – instantaneu- mă îndrept spre o carte primită de la cel care semna invariabil pe vederile din orice colț al lumii se afla : ”te îmbrățișez cu gîndurile mele bune” Frunzăresc la repezeală cartea, nu găsesc imediat ceea ce caut, dar știu că nu mă înșel; la o pagină mă opresc, mă așez și citesc atent, pe îndelete, de parcă aș vedea rîndurile pentru prima oară:

Acest frumos calmant al durerilor: speranța. Care înseamnă amînare, poate mîine, poate la anul, cu singuranțăpînă în 1990, nu se poate să nu…

 Ca și Buzura, rămîn un naiv sectant al speranței : consider că încrederea mea în putterea autonomă a Valorilor m-a îndemnat să sper întruna; nădejdea că totul se rezolvă prin răbdare m-a ținut în viață, într-un fel de provizorat  nu numai durabil dar chiar penibil și umilitor.

Cred că disperarea pe care o încerc acumcă a început numărătoarea inversă) este, din varii puncte de vedere, emult mai fertilă și mai eficace: tot ce am scris – chiar și Arca bunei speranțe– la timpul respectiv, fuseseră acte de deznădejde și revoltă.

    Speranța presupune încredere în valori, istorie, și evoluție, în circulația frenetică a adevărului  (care nu poate să iasă la lumină) și a binelui care e obligat să accepte duelul cu răul, fratele său geamăn,disperarea ar fi țipătul meu de ”nu mai pot”sau de ”ajunge!” dar ce rezovă unțipăt?intre disperarea unui om și cea a poporului său, poate să treacă și o sută de ani. timpulsubiectiv al lucidității  individule nu este același cu cu timpul lucidității istorice; eu mi dat seama ce hram poartă stalinismul după primele ședințe, Europei, culte și înteligente, i-au trebuit 30 de ani.

  Să rabd! Să scriu espre răbdarea mea : cine știe dacă răbdarea (care lasă răul să se desfășoare în voie) nu este forma cea mai perfectă și nemiloasă a disperării ultime ?

(fragment din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, scris de I . D. Sîrbu,

vol1, Edit. Scrisul Romănesc, Craiova, 1991)

nu cred că este cea mai bună/ potrivită alegere din carte, dar mie mi-a plăcut mult, poate și pentru că … se pliază.. pe starea mea de acum

în frenezia vacanței de vară doar puțină lume și-a amintit că ar fi împlinit 86 de ani

un om lucid, un spirit idealist, o ”simbioză” ciudată, prbabil pentru unii, dar care a rezisat prin încrederea în Libertate vitregiilor și nedreptățiilor venite din partea oamenilor și a vieții, a vremurilor

îmi doresc să am timp să recitesc cele trei cărți – numai atîtea am- ale sale

supradozaj cu abur de Andrei Pavel

 

 

road of infint thoughts by Andrei Pavel

 

(fractal din galeria lui Andrei Pavel)

în ciclul ”rezistența prin cultură” difuzat pe fostul canal TVR CULTURAL am văzut un excelent documentar artistic despre  personalitatea sa; pe reforamatatul TVR2 nu am reușit să-l revăd

oare mă poate ajuta cineva ?

Anunț mic și grăbit

de data asta chiar am zîmbit siner, cu plăcere cînd am găsit cele două imagini, cum să le numesc altfel ?…

nu știu dacă le găsești pe net sau te joci tu, dar în acest caz parcă aș prefera să nu le scrii în limba care îți place uneori mai mult decît o fată tînără și frumoasă

( într-o perioadă, aproape uitată, îmi mai … încercam… și eu imaginația –sunt cîteva ”mostre” pe blogurile astea două,  dar la un nimebni moment dat prea devenise – și a rămas, se pare- o modă, sau cam așa ceva)

adevărați prieteni

nu știu ce …nuanță.. să aleg pentru ”idiot”, iar să caut acum, Duminica pe la Domnii Bantaș sau Pruteanu, mi-e cam, anevoie, recunosc

totul va fi bine

și chiar dacă nu mai sunt o persoană atît de puternică pe cît mă credeam, mi-au mai rămas cîțiva, puțini, dar siguri, preieteni, dintre aceia cares e dovedesc la nevoie, a fi, într-adevăr prietenii adevărați, care mă ajută să zîmbesc și chiar să rîd în prezența lor, iar atunci cînd lipsesc, îmi este greu să mimez  ori să schițez o grimasă, iar în clipa aceea, da, întind mîna în gol nădăjduind că voi auzi o promisiune, ca o  asigurare, ca o certitudine, că totul va fi bine

imaginea de mai jos o am și o păstrez de cîțiva ani și zău că nu o împart cu nimeni

întoarcere sau drum întors

de fapt, locul lor este pe blogul mic, cărruia i-am schimbat adresaotografii , joacă

    http://blogmaiputinsaumaimultsimplu.blogspot.com

acesta este anunțul din… titlul postării, pentru cei cîțiva care îmi urmăresc aiurelile de pe blogul mic, cel mic și roșu

gata!

două articole, unul tipărit, altul găsit pe un site foarte drag mie, m-au trimis să văd un film scăpat anul trecut…. deh, la Cannes  nu am reușit să ajung, la Los Angeles, nici atît…

ce film?

data viitoare îți spun mai multe, acum doar atît: este vorba despre anumite evenimente politice ceva mai departe de noi, dar care entru mine au rămas o obsesie  … din adolescență   [au marcat o lume, istoria unei mari părți a acestei lumi care este și cea de azi, nu doar acea toamnă sud-americană]

îmi lipsiţi, Domnule Mircea Suman

… în ultimul mail îmi scriaţi că sunteţi trist, dezamăgit şi că aţi vrea să credeţi că mai există loc pentru speranţă, dar că pare ceva iluzoriu

atunci nu am reuşit să Vă răspund

voi încerca să  Vă scriu aici, cît de curînd  voi putea

pînă atunci răsfoim Jurnalul de noapte, unde, nu cred –şi nu mi-aş dori- să notaţi ceea ce se observă că se întîmplă pe aici; nici lumea reală pe care o   iubeaţi cu tristeţe şi cu dorinţa de binele adevărat, nici lumea virtuală, cea din blogosferă, blogolumea   cum îi spune Flavius, nici una nu arată  cum s-ar putea presupune că ar dori să fie ori să (a)parră, cedl puţin

toţi suntem bolnavi într-un fel sau alttul, chiar dacă nu toţi avemm puterea sau iscusinţa, după caz, să ne stăpîniim durerea cu şi în discreţie –-nici eu însămi nu reuşesc;

de aceea  Vă cer scuze pentru „amânare”, sper să reuşesc să Vă scriu acel răspuns cu care V-am rămas datoare ( dacă ar fi doar acest mail rămas fără răspuns….)

nu mai ştiu ce înseamnă discreţia … decentă…, astfel încît, acum, cînd mă pregătesc să merg la tratament, în loc de altceva, de o rugăciune, care ar fi firească şi necesară, îmi vin în minte cuvintele auzite cu o săptămînă în urmă, (aparţinînd) unui mare cărturar, care ani de zile a fosrt şi a rămas pt mine un …mentor spiritual…

cuvinte auzite într-un interviu interesant, dacă nu ar fi fost ca un preambul dramatic pentru o perioadă …kafkiană

           „confuzia de valori este cea mai mare insecuritate naţională”

– Eugen Simion-

zile, săptămîni, ani, vieţi

sau acel ceva cuprins între clipa, clipe şi (o) viaţă

pentru fiecare înseamnă cîte ceva : mai mult sau mai puţin, ori, alteori, totul

nu cred că sunt în stare să  ’concretizez” ce au însemnat pentru mine ultimele săptămîni în care, dincolo de cîteva pagini lecturate răzleţ, unul sau două comtarii lăsate aiurea, pe alte bloguri şi sub alt nume, desprizându-mă  de imaginile celor treii-patru filme la care va trebui să mă întorc atunci cînd şi dacă va mai fi posibil, pentru a le … simţi … , oricum şi oriunde caut mă izbesc de un rînd scris pe blogul meu … atunci cînd TOTUL valorează NIMIC

orele, zilele, lunile, anii, eternitatea de o clipă sau a clipei, cuprind/au în ele TOTUL atunci cînd naivitatea trece drept candoare şi invers, cînd tandreţea celor dragi alungă, îndepărtează orice rău/tate,  cînd simţi dragostea în fiecare celulă care transcede al nu-ştiu-cîtelea cer pe o gamă pe care se pot scrie doar romanţe pentru îndrăgostiţi, cînd sinceritatea şi sprijinul prietenilor adevăraţi sunt atît de fireşti încît nu le mai observi, cînd poţi păşi „pe valuri în picioare „sau cînd  bulgărele de zăpadă plină vară  se topeşte zăpadă lăsîndu-ţi în palmă o floare de colţ, cînd hectolitri de cafea şi coşul plin de foi cu formule şi mucuri de ţigară ajungeau şi pe listingul din chinul nopţii înspre zorii zilei, cu rezultatul dorit, cînd braţele şi picioarele nu cunoşteau altă neplăcere decît aceea a crampelor uşoare după slalomul făcut printre şcoală şi cinema, printre locul  de muncă şi expoziţii sau excursiile mici dar dese, cînd zîmbetul era cu greu alungat doar de un necaz inevitabil găsit/scris în …scenariul…  al vieţii

şi deodată/ dintr-odată ajungi la acea pagină-filă-parte de in scenariu unde întîlneşti NIMICUL

şi nu este, precum te aştepţi, finalul ………nu, nuuuuuuuuuuuu….  sunt dezamăgirile, regretele, dorinţele neîmplinite, îmbrăţişările de rămas bun pentru totdeauna, spaima cînd vezi chipul hăului flămînd, gustul amar al resemnării, ghimpii necruţăori ai prejudecătii, acceptarea renunţării, năruirea în sine în faţa suferinţei celor pe care nu-i poţi ajuta, durerea pierderii, peste toate, menghina fioaroasă a bolii care desăvîrseşte NIMICUL

uneori crezi că ajungi aici printr-o simplă semnătură, cînd, dintr-un orgoliul nemăsurat, ştergi ani de muncă proprie şi de sacrificii ale altora, apropiaţi, sau că te urmăreşte hărţuitor vorba aceea care îţi plăcea şi/însă  pe care nu ai respectat-o „casa părintească nu se vinde”, iar dacă nu găseşti răspunsul nici în rugăciune şi nici în gestul celorlalţi la frămîntarea „ce rău am făcut, cu  ce am greşit ?”,  începi să înţeelegi că răspunsul este foarte aproape şi pe cît de greu de acceptat, pe atît este de o simplitate usturătoare : neglijenţa faţă dre tine însuţi/de mine însămi, ignorarea cu o superioritate care mereu se răzbună, în pofida oricărei îndoieli în superstiţii, ignorarea bolii

acum nu te mai ajută nici bucuruiile unei copilării frumoase, nici efervescenţa uneii adolescenţe debordante în trăiri adevărate sau visate pe pagina cărţii ori pe ecran, nu mai poţi chema în ajutor anii tineri promiţindu-le că nu vei mai desconsidera/ignora nici frigul, niici vîntul, nici canicula, că vei face zilnic   exerciţiile de gimnastică, este cam tîrziu să te declari ne-dependent(ă) de calculator, în afara orelor cînd acesta te ajută să plăteşti facturile…. cam tîrziu, caam prea tîrziu

şi totuşi,

există, mai există o speeranţă, chiar şi firavă ca o dorinţă înainte de a se pronunţa verdictul uşor previzibil:

SPERANŢA CĂ O DOAMNĂ PROFESOARĂ CARE TE-A MAI AJUTAT SĂ AJUNGI/TE RIDICI  PE LINIA DE PLUTIRE, TE VA ÎNŢELEGE ŞI DE DATA ACEASTA

Şi pe urmă, adică dacă vei avea şansa aceasta, ce vei face ?

Voi ţine seama de ceea ce mi-au spus prietenii care mi+au fost mereu aproape şi la bine şi la greu : Tina, adică şefa mea  de grupă şi Viorel, cel de la care de fat, ca să fiu corectă, familia sa, de la cae, alături de multe altele, am şi  abonamentul pe  un an întreg  la Dilema Veche

Altfel spus/scris: mă voi întoarce mai des în blogosferă,m voi relua … discuţiiile…, schimbul de idei cu ceilalţi, neuitînd, să fac pauzele necesare, să respect programul orelor pe net…

Ei, bine, ar mai fi multe de spus, de scris, dar astăzi nu am deschis nici radio, nici tv, nici un site de ştiri

Şi chiar mă interesează şi ce se mai întîmplă pe laa noi, dar în aceste zile, mai cu seamă sunt curioasă ce fac, cum aleg grecii şi francezii

Celor obişnuiţi cu alt „mod/fel de a scrie, le reamintesc respectuos că blogul este şi un fel de jurnal   (aberant, în cxazul meu)
…. sper să pot să scriu cu îndreptăţire „pe curînd”

(am nevoie de  gîndul Vostru bun….)

Atunci cînd Speranța (mai) poate avea un nume

Aș fi vrut să îi răspund , să îi scriu –acesta este verbul corect, cred- CELLEI mai altfel, la binele lăsat mie, acum, cînd ea știe că am nevoie, puțin mai altfel, încercînd să învelesc un bănuț într-o coajă de mesteacăn dintr-o Siberie știută (închipuită) doar de ea, dar simțită, tot prin puterea gîndului ei, de către mine, de către alții

Mă urmăresc obsedant, încă din anii mei frumoși imaginile și dialogurile unui film poem, văzut la Cinemateca de pe strada Eforie, așa cum doar școala rusă de film reusește să uimească lumea –nu pe toți abonații box-office-ului american, știu!!!….- un film realizat de Vladimir Motyl : Steaua fericirii captive. CELLA cunoaște, cu siguranță, filmul, cei care au avut șansa să-l vadă, deasemenea, celorlalți, care îndrăgesc filmele, dincolo de prejudecăti stupide ( pleonasm, sîc!…) îl recomand cu drag și fără nici o reținere; așadar nu voi povesti filmul, ceva-ceva despre acea miscare din decembrie 1825 am mai pomenit altă-dată și aș vrea să pot să o fac cîndva într-un mod care să mă mulțumească pe mine însămi.

Acțiunea filmului se desfăsoară în Rusia țaristă a acelei perioade, și ”cuprinde” sau este închegată din povestea de / poveștile dde dragoste ale cîtorva cupluri care iau calea exilului în Siberia.
și amintindu-mi foarte bine acum acest film, am înțeles că ea, Speranța are un nume sau mai multe, dar se sprijină sau este întrețiunută de către (alt)ceva, la fel de frumos și de trainic– dragostea.
Numele Speranței este (sau ar putea fi): Dragoste, Sacrificiu, Credință (aici mi se va răspunde, probabil, că nu există Speranță fără credință, iar eu, sincer, nu mai sunt sigură care este suportul celeilalte), Demnitate.

Vezi, CELLA, acea poartă care zăvorește destine, fără a le putea nimici vreodată, este făcută tot din trunchiuri de mesteceni… bănuții lipsesc din manșon sau din buzunarul mai simplu, dar bănuțul este păstrat cu grijă altundeva…. aș îndrăzni să cred caă tocmai acel bănuț este cel pe care tu l-ai avut mereu…. și cu el nu se cumnpără nici un cal arab, nici altceva

MULȚUMESC, CELLA!

Unul dintre personajele –reale- Al Raevski, are o replică în fața Țarului Nicolai I: ‚atunci cînd omului îi lipsește onoarea , acel om nu poate trăi niciunde’.

Într-o societate perfectă, în care oamenii își pierd nu doar răbdarea, dar se pulverizează simțul măsurii, bunul-simț, rațiunea și o logică elementară, aceste cuvinte ar suna și sună aberant.

Mie îmi amintește de o ”sintagmă”-titlu al unui mare, mare și –în sfîrșit recunoscut ca merituos și valoros- scriitor, o mare conștiință a acestor timpuri

[… și după două decenii m-am regăsit cu dl G Liiceanu pe aceeași ”lungime de undă”…. [ dar asta este subiectul unei alte posibile postări…]

Mă gîndesc la adevărul minciunilor