un alt început, totuși

🙂

….. și totuși…. nu am ratat ”apariția” pe blog în ultimele zile ale primei luni din acest an… totuși…ce aș fi ratat, de fapt, ce aș fi pierdut? mă întreb dacă timpul conjugării este cel potrivit pentru o stare care, în afara blogului, s-a prelungit mai mult sau mai puțin cu voia mea; cînd nu pot să-mi controlez și să-mi stăpînesc stările (unele tot mai dependente de altele) ce rost mai are să pomenesc despre ratări? și după ce am pierdut, cu un refuz politicos, spectacolul unor artificii și convenționalul urărilor printre sărutări și licori de tot felul, liniștea dorită nu a izbutit să amîne mai mult de două zile amestecul de speranțe ale unui (nou) început cu grijile și nemulțumirile concrete, alături de toate cele rămase neterminate dintr-un an trecut, deja, din teancul de pe măsuță, din fișierele virtuale sau din dosarele și caietele reale dintre care prea puține au reușit să își schimbe locul; nu a fost nici bucuria unui cîntec nou, neauzit de mine pînă acum, nu a fost binefăcătoarea respirare a unui poem încă necitit, însă revederea unor filme mai vechi și atît de greu de găsit, a mai calmat ceva din neliniștile aflate din sursele de știri rămase credibile, dar și din disperarea unor breaking news-uri care trimit problemele grave la periferia ridicolului; sincer, fără vreun motiv anume, acum, la sfîrșit de ianuarie, am eșuat într-o încercare pe care mai demult o evitam – aceea de a prelungi un somn mai lung

image1

iată-mă trezită și cu simțurile treze, dezmorțite bine de tot, cu problemele mele care mi-au rămas fidele, trecînd alături de mine dintr-un an într-altul, privind de la înălțimea unui început peste zarea, încă încețoșată, la zbuciumul unei lumi bulversaNte și îmi spun că va fi un an interesant, totul este ca sateliții să funcționeze, conexiunile să fie bune, cerneala din stiloul clasic, tusul din pixuri și din cartuș să fie în cantități suficente, căci fiecare zi, fiecare oră, fiecare clipă, fiecare întîmplare putînd să fie … o poveste

și așa, ca pentru început ( deși începuturile mele se aseamănă cam prea mult între ele), încerc să mă desprind de neajunsurile cotidiene, de aspectele tot mai perfide sub care lumea se lasă prea ușor acaparată sau copleșită de rău, mă rotesc odată cu Pămîntul, căutînd ceva, un punct de reazem cît voi mai rezista pe acest colț de spațiu de refugiu, cam întunecat (punctul acela -sentință al lui Arhimede, pentru mine a rămas în caietele vechi…) și dintr-o dată vreau să fiu la mare

magig....

dar locul este deja ocupat, o siluetă înaltă la marginea plajei, profilată pe întinderea valurilor într-o lumină greu de intuit pentru mine dacă este răsărit sau apus, este de o frumusețe care trimite gîndul la dunele deșertului; dar oare nu spuneau grecii că frumusețea este aspră? și mă întreb cum arată insula Thassos iarna

la mine și începuturile sunt ca niște ratări

dar altfel cum aș fi putut să nu pierd ocazia de a mulțumi celor care au trecut (și vor mai trece, poate) în lipsa-mi, pe aici?

Reclame

oare așa o fi ?

căutînd un antidot la avalanșa ce se va porni în curînd în turul al doilea al prezidențialelor, am deschis la întîmplare o carte și am rămas cîteva minute cu paginile pe palme, cu privirea dincolo de crengile încă nedesfrunzite, de dincolo de fereastră și cu gîndul coborît în suflet :

4614

Speranța nu te va părăsi niciodată, în schimb va fi prima care va pleca atunci când se va împlini dorința

(din volumul Culegere de înţelepciune de Sorin Cerin – Editura Eminescu, 2009)

 

copertă S CERIN

moment nostalgic ?

cîteva cărți , nu tocmai noi apariții, dar cumpărate recent (din economiile stricate), foi  din reviste printate, amestecate cu sau printre altele ce se recunosc prin manșetă, ceașca cu ceai ( ce bine am ajuns!), așezată între bețișoarele marocco și pisesele puzzle, un DVD cu Don Giovanni, niște foi  cu două sisteme nedederminate,

nimic, nici unul/una dintre cele aflate în jur nu poate alunga ori  înlătura ghemul  de griji care îmi apleacă capul din ce în ce mai des, chiar și cînd merg pe stradă

nici măcar kitul cu filme pe care voiam de mult să le văd

așa că, pe gustul unui fursec si al ceaiului  de tei, ridic, totuși capul și cu  degetul pe un singur buton al telecomenzii fac turul canalelor, știind bine că nu mă voi opri pe vreunul

și totuși,

pe un post care nu intră nici pe departe în cele patru-cinci pe care le urmăresc atunci cînd

deschid tv-ul, tocmai  se anunță difuzarea primei părți a unei dezbateri realizate pe la începutul   anilor ’90 de către Vartan Arachelian despre personalitatea lui Armand Călinescu

emisiunea se difuza pe TVR2, iar eu în acei anii nu ”prindeam” canalul respectiv, însă ceea ce m-a determinat/ oarecum convins să nu trec  printr-o apăsare de buton mai departe, pe grila de programe, au fost  cei invitați să participe la discuție;

și astfel i-am revăzut pe seniorul liberal, Dan Amadeo Lăzărescu, cel care în serialul CPUN-ului nu rata în admirabilele sale discursuri sau intervenții cîte o incursiune în mitologie, pe regretatul îngrijitor și diriguitor al Magazinului Istoric, prezentat aici, în emisiune ca … jurnalist, pe profesorul Ioan Scurtu, alături de doi membrii –un veteran cunoscut, al cărui nume, din păcate nu îl știu exact în acest moment și un altul mai tînăr, dar avînd spiritul combativ al țărărniștilor din acei ani , cînd se încerca să se facă sau să se  refacă totul într-un  început dătător și care părea plin de speranțe

ce a fost și cum a fost sau nu a fost,

vedem trăim și simțim astăzi

nu am avut și nu am o admirație deosebită față de Vartan Arachelian, dar ca realizator și moderator știa să pună întrebări pertinente și nu părea vădit copleșit de răspunsurile înterlocutorilor

istoricii de calibru erau însoțiți adeseori de studenți sau de istorici mai tineri, care nu prezentau date si fapte istorice ca pe niște comentarii venite pe surse sau din niște redacții ori agenții de presă mai mult sau mai puțin oculte

figuri macante din conducerea partidelor importante nu confundau doctrina cu retorica

s-a schimbat ceva? –păi, s-au schimbat multe și nu este în căderea mea, nu îmi permit eu acum să spun dacă în bine sau în rău ori mai puțin bine (am și așa destule griji și probleme)

și atuni aveam mitinguri cu sloganuri de tot felul, cu injurii și blocări de drumuri

și atunci strigam că nu ne vindem țara și eram liniștiți că nu vine nimeni să ne ia pămîntul ca pe bucățică de zahăr, în timp ce instalații întregi, mai vechi sau mai noi, unele neamortizate, erau dezmembrate și puse în vagoane cu o destinație pe care mulți preferam să nu o cunoaștem

și atunci era greu, dar ca și acum ne mai amăgeam că va fi bine pînă la urmă, știam că speranța moare ultima, adică ea, speranța nu moare

speranța ca o amăgire? dacă o clipă, o singură clipă, cineva, oricine, oricare dintre noi va simți așa ceva, atunci ori acceptăm ultimele gînduri ale eroului prins al  lui Petru  Popescu ca fiindu-ne proprii, ori transformăm ultimele versuri din Scrisoarea a III-a în realitate (era să scriu o impietate : în imn național….)

majority  and truth

(    sursa foto : de pe net)

și totuși:

trăim, sperăm,

zîmbim și lăcrimăm virtual sau real

ne salutăm Bună Dimineața, Bună Ziua, Bună Seara