o plecare-alungare pe pustii

 

In copilărie auzeam adesea expresia „ducă-se pe pustii” și çum nu prea îmi plăcea cum suna, nu am încercat să o ințeleg prea bine;
am inteles-o in acest an care părea și chiar se arăta la inceput frumos, iar eu credeam că va fi special, avea în el cuprinsă de două ori cifra mea preferată;
nu a fost special, sau a fost in felul său de a pacali, de a înșela, de a dezamăgi;
a fost mult mai urât si făcut mult mai mult rău: a lovit, a rănit, a ucis, ne-a schimbat viețile si felul de a fi, fără să ne întrebe ceva, s-a strecurat perfid printre noi și ne-a făcut captivii săi în cel mai cumplit și mai umilitor mod cu putință, încercând să ne despartă între noi și să ne urâțească chipurile, iar uneori și pe alocuri a și reușit… dar numai câteodată…
mai sunt câteva ore și va pleca, în sfârșit, chiar dacă are satisfacția că urmele lăsate îl vor face omniprezent;
acum stiu de ce îmi vine să strig, dar nu pot decît să spun cu glasul și cu sufletul sleit: „ducă-se pe pustii”

 


dar intr-un pustiu dintr-o altă galaxie, deși nici acolo nu îi este locul!

scriam prin luna ianuarie că m-a găsit cu Neființa lui Samuel Beckett, dar cum eu simt neantul destul de aproape, nu are rost să caut, din superstiție, (alt)ceva mai potrivit;
încrederea mea în javra asta de VIAȚĂ rămâne suficient de puternică încât să Vă doresc Vouă, tuturor prietenilor din acest colț de Blogosferă și de blogolume, așa cum o numește Flavius, așadar, Vă doresc din tot sufletul

multă Sănătate și La Mulți Ani 🤗

 

I wish you with all my heart

good health and a happy new year ❣️🤗🤗

alegerea zilei

astazi nu am coborat pe faleza; de ce? – pentru ca nu vreau sa fiu fericit; nu am reusit sa raman sifratat si nu, nu cred in fericirecamus

dar este ceea ce se cauta prin vremuri in toate formele pe care le are Arta – acel „mijloc/ mod de a birui o soarta dificila”

oare chiar “invatam din ea sau cu ea matematica vietii” ?

Factorialul de la numitor se cunoaste, problema este cu aranjamentele de la numarator

mărțișor pentru Greta

mică, veselă, vioaie și zburînd-săltînd ușor,

de pe migălosul șnur, cel al  dragostei și-al vieții,

ce topește cu făptura-i colorată ceara gheții,

sărutînd prima petală, ea devine mărtișor

martisor1

[Greta, te rog frumos, lasă-mi puțin timp și voi încerca să scriu povești pentru tine ❤ ]

firul care unește două povești

eu evit înmormîntările (cel cu care am împărțit mai mult decît copilăria, colacul-covrig din Piața Romană sau suta de lei a avut grijă să nu suport tragismul acelor clipe, durerea, oricum, nu se…..) și ocolesc cimiterele

ziua de Sâmbătă, 13 august, o zi în care am ales să aflu din alte surse decît de pe net ce întîmplă mai aproape sau mai departe de mine, iar ziua ar fi trecut aproape ”domestic”, dar seara am revăzut după treisprezece ani un înteviu cu amprenta inconfundabilă a profesionalismului Eugeniei Vodă, un dialog ce va rămîne peste timp un reper despre virtuțile adevăratei nobleți aristocratice (nu, nu cred că este un pleonasm)

sunt și rămîn, așa cum am recunoscut, un om cu opțini de stînga, un republican convins, am crescut într-o familie unde se întîlneau adeseori la aceeași masă ilegaliști comuniști autentici și monarhiști care au crezut pînă în utima clipă a vieții lor în sistemul monarhiei constituționale

și mi-au rămas în minte, în mod deeosebit, două fraze spuse de către cea care, dincolo de controversele celor care ciuruiesc istoria, rămîne, prin distincție și dezarmantă naturalețe, Regina ANA

întotdeauna trebuie să oferi dragoste, daca poți

a plînge la moartea cuiva ar fi prea simplu

azi dimineață, căutînd, nu chiar întîmplător, o carte a unui scriitor sud american, am deschis la o pagină pe care am citit :

că moartea este altă poveste, delicată și profetică, unică și personală, subtilă și profundă ne-a demonstrat ieri prin singurătatea imensă pe care balerina a reușit să o creeze în jurul ei: o galaxie de durere și de pustiire.

ceea ce ar putea uni, într-un anume fel – și nu cred că forțat…- cele două posibile povești de viață ar fi acel element inexorabil pe care nici istoria nu-l poate anula și nici măcar nu-l mai poate îmblînzi: exilul.

pentru că acum doare

(nu puteam să o las pe FaceBook)

Elegie
a Marianei Marin
mă grăbesc înspre moarte fără un înţeles anume
fără rochie de mireasă fără zestrea de aur
fără mine. mă grăbesc senină şi amară
de-a latul patriei. parcă ar fi fost mîine.
–––––––––
am citit-o pentru prima dată în anii cînd cunoscusem, deja, una dintre măștile morții (sau, poate una dintre fețele sale neascunse), începusem să îmi ”asum” vina pentru greșelile mele și pentru ale altora, dar prețul îl resimt cu adevărat și il plătesc înzecit abia acum, în ultimul timp; zilele acestea mi-am amintit-o chiar și în clipele cînd concentrarea ar fi trebuit să fie mai bună, nu neapărat ”maximă”, repetam versurile și echilibrul interior îi devenea suveran celui exterior; dacă aș schimba ceva ca să mi se potrivească … perfect? poate doar patria cu orașul și -eventual- mîine cu azi, dacă mă conving pe mine însămi să aștept primăvara (aici, acum nu mai am poze… )