plicul din bagaj

Îți scriu acum pentru că

1. mi-am amintit ceva important mai mult pentru mine

2. am făcut prostii/ răutăți și tocmai astfel, mi-am amintit că trebuie să știi și să cauți, de vrei și ai chef, ceva anume

nu te întreb nici unde ești, nici ce faci, nici cum ești, ci întreb simplu- cînd te întorci?

Caută în buzunarul mijlociu al valizei, și cred că vei găsi un plic doar cu adresa pe care o cunoști foarte bine, fără adresa destinatralui, ar fi fost… ; înlăuntrul plicului sunt foi cu fascinantele și miistuitoarele închipuiri ale aceluiași destinatarar; am preferat să e ai îîn acest fe cu tine pentru că de data asta nu vreau să le imparți cu altcineva. Era vară, ne știam deja de un an, cînd ți-am dat un volum cumpărat pe pile, sub alte cărți librăria de lîngă Simeza, iar foarte surprinsă am fost eu cînd mi-ai spus că îți este puțin cunoscut Vasile Voiculescu. Cu timpul și în timp, ai ajuns să știi toate sonetele, precum și povestirile Iubirii Magice; și tot în timp ai pprins obiceiul de a impresiona, găsind ușor la momentul oportun versul potrivit, tachinîndu-mă cum că tu știi mai bine poezia sa (asta să nu o crezi nici acum!)

 

și aproape uitasem, dar-am dat în stambă, cum se spune, pe FaceBook, (a)părînd și chiar fiind iritată de tot felul de grupuri ci pagini cu citate celebre, puse pe slide-uri mai mult sau mai puțin inspirate. Cînd mi-am amintit de plicul făcut în grabă și pus pe ascuns în bagaj, am vrut să corectez ceva, cumva, dar s-a schimbat programul. O voi face în alta zi. Săptămâna asta mica și vioaia mea prietenă asteaptă o poveste promisă

și încă ceva foarte important: atunci cînd am creat antetul blogului m-am gîndit pur și simplu la … Blogul meu.

Și totuși, cînd vii acasă ?

un alt început, totuși

🙂

….. și totuși…. nu am ratat ”apariția” pe blog în ultimele zile ale primei luni din acest an… totuși…ce aș fi ratat, de fapt, ce aș fi pierdut? mă întreb dacă timpul conjugării este cel potrivit pentru o stare care, în afara blogului, s-a prelungit mai mult sau mai puțin cu voia mea; cînd nu pot să-mi controlez și să-mi stăpînesc stările (unele tot mai dependente de altele) ce rost mai are să pomenesc despre ratări? și după ce am pierdut, cu un refuz politicos, spectacolul unor artificii și convenționalul urărilor printre sărutări și licori de tot felul, liniștea dorită nu a izbutit să amîne mai mult de două zile amestecul de speranțe ale unui (nou) început cu grijile și nemulțumirile concrete, alături de toate cele rămase neterminate dintr-un an trecut, deja, din teancul de pe măsuță, din fișierele virtuale sau din dosarele și caietele reale dintre care prea puține au reușit să își schimbe locul; nu a fost nici bucuria unui cîntec nou, neauzit de mine pînă acum, nu a fost binefăcătoarea respirare a unui poem încă necitit, însă revederea unor filme mai vechi și atît de greu de găsit, a mai calmat ceva din neliniștile aflate din sursele de știri rămase credibile, dar și din disperarea unor breaking news-uri care trimit problemele grave la periferia ridicolului; sincer, fără vreun motiv anume, acum, la sfîrșit de ianuarie, am eșuat într-o încercare pe care mai demult o evitam – aceea de a prelungi un somn mai lung

image1

iată-mă trezită și cu simțurile treze, dezmorțite bine de tot, cu problemele mele care mi-au rămas fidele, trecînd alături de mine dintr-un an într-altul, privind de la înălțimea unui început peste zarea, încă încețoșată, la zbuciumul unei lumi bulversaNte și îmi spun că va fi un an interesant, totul este ca sateliții să funcționeze, conexiunile să fie bune, cerneala din stiloul clasic, tusul din pixuri și din cartuș să fie în cantități suficente, căci fiecare zi, fiecare oră, fiecare clipă, fiecare întîmplare putînd să fie … o poveste

și așa, ca pentru început ( deși începuturile mele se aseamănă cam prea mult între ele), încerc să mă desprind de neajunsurile cotidiene, de aspectele tot mai perfide sub care lumea se lasă prea ușor acaparată sau copleșită de rău, mă rotesc odată cu Pămîntul, căutînd ceva, un punct de reazem cît voi mai rezista pe acest colț de spațiu de refugiu, cam întunecat (punctul acela -sentință al lui Arhimede, pentru mine a rămas în caietele vechi…) și dintr-o dată vreau să fiu la mare

magig....

dar locul este deja ocupat, o siluetă înaltă la marginea plajei, profilată pe întinderea valurilor într-o lumină greu de intuit pentru mine dacă este răsărit sau apus, este de o frumusețe care trimite gîndul la dunele deșertului; dar oare nu spuneau grecii că frumusețea este aspră? și mă întreb cum arată insula Thassos iarna

la mine și începuturile sunt ca niște ratări

dar altfel cum aș fi putut să nu pierd ocazia de a mulțumi celor care au trecut (și vor mai trece, poate) în lipsa-mi, pe aici?

după cinci ani

zilele acestea WordPresuul mi-a amintit că de cinci ani chinui tastatura însăilînd mai mult sau mai puțin inspirat, cuvinte care par întregi sau știrbite

nu sunt pe deplin și nici foarte mulțumită de blogul meu, dar nici atît de ingrată sau -poate cum s-ar putea considera- ipocrită, încît să mă jenez cu el;

multe dintre texte acum cred că le-aș scrie altfel dar rămîn două (de fapt, trei, unul fiind continuarea altuia) care îmi rămîn dragi și pe care, mărturisesc sincer, nu cred că acum le-aș mai putea scrie:

https://anamariadeleanu.wordpress.com/2010/04/22/cereul-instelat-intre-carl-sagan-si-stanislav-lem/

https://anamariadeleanu.wordpress.com/2010/05/04/%E2%80%A6-daca-noi-suntem-o-modalitate-pentru-cosmos-pentru-a-se-cunoaste-pe-sine-insusi-2/

https://anamariadeleanu.wordpress.com/2010/08/22/drum-interzis/

(uneori commentariile lăsate pe alte bloguri cred că îmi ”exprimau” mai bine gîndurille din acele momente; unele, poate cele mai bune, au fost șterse de pe un blog la cererea mea)

blogul acesta, așa cum este, nu ar fi rezistat fără sprijinul unor oameni aflați în spatele unor nume reale sau nu,

de aceea știu și simt că se cuvine să MULȚUMESC TUTUROR CARE AU TRECUT PE AICI, CELOR CUNOSCUȚI ȘI MAI PUȚIN CUNOSCUȚI, CELOR CARE AU AVUT CURIOZITATEA DE A MĂ CUNOȘTE, CELOR CARE CARE MI-AU FOST O PERIOADĂ MAI APROPIAȚI ȘI PE CARE PROBLEMELE LOR PERSONALE ȘI ALE MELE NE-AU AȘEZAT/ ÎNDREPTAT PE DRUMURI DIFERITE,

LE MULȚUMESC ÎN MOD DEOSEBIT CELOR CARE AU ȘTIUT ȘI AU REUȘIT SĂ MĂ SPRIJINE MORAL ATUNCI CÎND MI-A FOST GREU

BLOGUL MEU VĂ MULȚUMEȘTE MULT ȘI FRUMOS TUTUROR !

cuvintele mele

prelinse pe blogurile altora?

și ce, dacă?

vin ele, singure, știrbite sau întregi, chiar dacă nu folosesc ciornă și nu le păstrez în drafturi or drawers-uri

aștept doar o perioadă mai calmă, atît înlăuntrul meu, cît și primprejur

 

astăzi se cuvine să fie auzite cuvintele altora

 

este ZIUA RADIOULUI    logo

La Mulți Ani !

un fel de invitație

deocamdată amîn ”explicația” existenței mîinillor pictate de Albrecht Dȕrer pe blogul meu pentru că am găsit un commentariu din partea Katiei interesant și incitant, totodată; mie așa mi s-a părut
îi cer și acum, aici, scuze Kaței pentru că am șters rîndurile sale, dar erau lăsate la o postare care, fiind scrisă dintr-o ”răbufnire” care ar fi putut părea răutăcioasă, nu și neîntemeiată în ceea ce mă privește, trebuia să fie ștearsă
(dezamăgirea mea rămîne, dar cui folosește? nici măcar mie; arta este pentru toți, nu-i așa?.. mda! cam așa….)

Katia a scris astfel:
scris în 2014/09/15 la 21:20
(Am vazut in Atena, pe peretele unui bloc oarecare, pictate mainile doar ca oarecum invers: http://www.iefimerida.gr/sites/default/files/grafiti-prosxeyxi-660.jpg
Sa se implore de sus in jos, n-as prea crede. A fost prima idee care mi-a venit in minte vazand opera, m-a revoltat putin, recunosc. M-am mai domolit zilele trecute cand am revazut-o. Poate ca ceva curge din căuș, ca mainile dau fara sa ceara nimic altceva decat atentie. Ca nu sunt maini obisnuite, au o mare incarcatura – emotionala – asa pline de personalitate cum le inteleg eu.)

imaginea adusă de Katia este aceasta
grafiti-prosxeyxi-660 (1)   (dați click pe imagine)

iar alături de gîndurile sale cred că unii -de fapt, toți, dintre cei care trec pe aici, din în ce mai puțini, este și acesta, poate, un semn pe care mi-l dă Timpul, așadar, fiecare vizitator al blogului meu are interpretarea sa personală
pe care, dacă binevoiește, o poate face cunoscută, o poate împărtăși cu alții

eu le mulțumesc și Katiei și celor care trec întîmplător sau nu pe aici

(și regret sincer, dar chiar nu reușesc în aceste zile să vizitez vreun blog, dar poate că totuși…)

uite-așa!

…da, cam așa dintr-un fel de răzbunare mi-a venit cheful să deschid calculatorul și blogul după aproape două zile de pauză
răzbunare pe ce sau pe cine și pentru ce? păi aseară am luat o trîntă/căzătură zdravănă de s-a simțit pînă la apartamentul de la etajul următor ca numărătoare inversă, genunchii au scăpat fără urme, nu s-a vărsat nici o picătură de ceai din ceașcă, m-am ridiicat fără sprijin, doar colțul mochetei a rămas nearanjat; dimineața, însă, am atins toate lemnele din casă, pentru a mă trezi așa cum se cuvine; aiurea! fără cafea, fără fursec, cu un calmant puternic și un pansament gastric, nu sunt sigură dacă ambăut apă plată sau de la robminet; si iac’așa mi-am propus să văd cine rezistă mai bine: tastatura sau coloana (vertebrală);:
am hălăduit peste cîteva bloguri, apoi, am clickăit la întîmplare
și cum astăzi chiar nu am chef să mă uit pe vreun calendar, iar la o …inventariere… rapidă nu am găsit nimic în agenda memoriei cu posibilii mei cunoscuți, pun pe seama durerii de spate aiureala de mai jos

am găsit cu cîte un simplu click două imagini care cred că s-ar potrivi unei ”posibile și eventuale” aniversări a cuiva, habar nu am a cui,, dar, mai știi?, blogosfera cu blolumea ei este imensă, iar ciudați care să se amuze, cînd or vedea din întîmplarre, sunt destui

așa că (nicidecum ”așadar”)

cîteva flori, alături de o reflexie în ale cărei potrive3li nu ne adîncim prea mult

poza4ptcineovrea

iar aici, lîngă acest uriaș se însiră de toate, dar nu mai mult de două ori și fără sfadă sau ocheadă: sticlă, lut, porțelan, tablă cositorită sau emailată, cristal și omnipotent-prezentul pet

cu porția

de-o gustare n-am găsit? – nimic/
e vară și pe mesele din curte, e terase, ori sufragerii luxoase se întrec în arome, forme și culori trezind ispite mai greu de stăpînit ca la Verlaine

dar muzică ?
între un tango argentinan și un ländler. German , alegem un fado
(că tot vom rămîne curînd cu manele)

mîine e 13 iulie și mi-am amintit brusc-instantaneu-și-dintr-o-dată,
că e ziua celui cu atîtea heteronime
ce bine s-ar simți Fernando Pessoa lumea virtuală, chiar dacă știm că nu ar recunoaste….

am uitat ceva ?
nu cred;

LMA

…. și se voia cîndva a fi un blog serios!….

e bine oare ?

nu, nu e bine pentru că eu obișnuiesc/ obișnuiam să încep zilele din Săptămîna Mare citind din cărticică două sau trei Stații sau Stări din Calea Crucii
de această dată, însă, am început săptămîna răvășindu-mi dezordinea (nedăsăvîrșind-o) în căutarea unei bacnote de 10 lei, de o necesitate acută în acele momente (dacă tot mă laud sau îmi închipui că scriu binișor de ced nu încerc să fac bani cu blogul? – pentru că bloggeritul serios are niște reguli cărora eu nu pot și nici nu vreau să mă supun)
am reușit să stau vreo patru-cinci zile fără să citesc ceva online și fără să îmi deschid blogul (ba da! am notat o aiureală răutăcioasă pe FILEle din acest an); am sunat-o pe Irina (pe Bily) ca să-i spun ce se mi întîmplă, de ce nu îmi merge bine [a părut singura pe care o interesa ”soarta mea”, deși aș fi nedreaptă față de Cella, Aghiuță, ori chiar de Gina și prietenul de suflet bun la toate și avînd mereu la îndemînă un leac spiritual, doar de aceea este amic de suflet, Andrei Pavel; hmmm– și cîți păreau a fi cîndva !…; de acolo de unde ești, Paul Gabor, precum și Domnia Voastră, Sir Dan, știu sigur că nu m-ați uitat… ] să nu-l nedreptățesc pe Bădia Culai ;
și tocmai pentru că sunt zile de limpezire interioară cu bunătate, resemnare și încredere, încerc să nu observ prea desele coincidențe cum ar fi căutarea unor postări de pe blogul meu și unele … idei… care apar mai mult sau mai puțin prelucrate în postări pe site-uri pe care le urmăresc, chiar dacă nu las vreun semn; trec puțin mai greu cînd regăsesc prin alte părți imagini(fotgrafii sau reproduceri din albumele personale primite sau cumpărate cu sacrificii uneori; da, știu și eu că arta este un dar pentru toți, dar cei care o respectă nu se molipsesc nevaccinați de boala vremurilor în care trăim, de copy&paste, mai există și site-uri de artă sau cu fotografii , iar eu, în ceeea ce mă privește, ar trebui să îmi amintesc și de anii, nu uțini, trăiți, hrăniți și respirați în informatică, atunci cînd lucram nu doar mă jucam în Corell, acum nu mă mai joc nici în photopaint, îi las pe alții, că prea a devenit o modă (Billy și Darius, nu este o aluzie la voi!…);

hey, Ană, ai grijă, începi să semeni cu cei văzuți cîteva minute pe sticla tv-ului, suficient, însă, pentru a te întreba dacă oamenii ăștia chiar se simt în Săptămîna Mare și dacă, după vorbele de ocară aruncate cu atîta ușurință se mai încumetă să meargă la Slujba  de Înviere, dacă vor simți o undă de fior atunci cînd își vor închipui că vor lua (cu adevărat…) lumină , ori atunci cînd se cuvine a saluta așa cum se cuvine în zilele care vor urma Marii Sărbători

ție ți-e greu și pentru că nu ai reușit, iar asta pentru că nu ai putut, să te pregătești așa precum ai dorit pentru taina și bucuria pe care o aduce de fiecare dată izbînda Vieții

tot ce se petrece în lumea ta interioară și în lumea asta mare care își caută anevoie reperele, chiar și în aceste zile, îți trimite – deloc întîmplător gîndul la un tablou pictat de Oleg Shuplyak, pictor ucrainean

 

oleg shuplyak - Isus

dar cred că ar fi mai bine să desschizi și o altă cărticică și să citești Întruparea Logosului
Cer coborît e pămînt,pămînt făcut Cer,
Fiu de Om-Dumnezeu și Dumnezeu Înomenit
Lumină nestinsă și Neatinsă dinainte de veac,
fără chip și mai presus de orice gînd sau închipuire omenească,
temelia întregii făpturi rin care toate s-au făcut,

E taina tainelor, cea care stă la rădăcina luminării întregii firi
și din care ne vom împărtăși abia după înviere
(fragment preluat din revista Lumea Monahilor)

un fel de update pe aceeași maladie

hotărîsem să nu mai ”ies” (adică să nu mai scriu) pe pagina principală a blogului decît dacă și atunci cînd voi simți că pot să ”aduc” din ceeea ce … am … ceva cît de cît serios

mda, numai că în dimineața aceasta mi s-a ”confirmat” într-o formă destul de dură și cam nemeritată ceea ce eu știam, iar alții se încăpățînează să mă convingă de contrariul evidenței demonstrate

crearea și folosirea/ utilizarea heteronime este o ”îndeletnicire” veche, iar cauzele, contextul și efectele sale  sunt prea serioase și profunde, uneori, pentru a fi surprinse acum, într-un text simplu și superficial, care, de fapt, (p)are o pornire mult prea personală.

(de aceea sper să pot să revin Altă dată asupra acestei ”teme” )

așadar, nu mă opresc la celebrele heteronime create de către Fernando Pessoa, nici la alți scriitori și creatori care au recurs la acest subterfugiu, din varii motive, poate voi aduce pe blog un articol pe care l-am scris și care a fost publicat în anul 1992 inspirat de filmul lui M Ritt, The Front/Paravanul, cu Woody Allen;

în aceste cazuri situațiile nu țin nici de ludic, nici de capriciu

în blogosferă, însă se poartă al naibii de bine și cu oarecare succes, aș zice/ scrie

și este ceva între mască și oglindă, nereușind, neputînd să le împrumute aproape nimic din simbolistica acestora

rămîne un joc

cu sine și cu ceilalți

se scrie mult  (bine sau mai puțin bine, foarte bine dar și înfricoșător de prost); se citește atent sau superficial, cu interes real pentru lectură și schimb de idei ori pentru acel click aducător de cent

există, însă, unii – scuze!-  există anumite persoane care au mai multe bloguri;

și nu e nimic rău sau blamabil în această situație, dimpotrivă, e  meritul lor că au această disponibilitate pentru diferite stiluri și diverse preocupări;

sunt unii hărăziți de soartă să-i atragă, să-i atingă și –astfel- să-i îmbogățească pe ceilalți prin gîndul și trăirile lor dar și ale altora pe care ei, cei înzestrați anume, îi aduc spre cunoașterea  celor dornici și mulți, tălmăcindu-le scrisul,fără a le știrbi nici puterea și nici sensul, ci îmbogățindu-le

pentru aceștia –sau mai ales pentru acceștia- blogul și blogosfera sunt  ”locuri/ spații” sau ”instrumente” care ar fi păcat să nu fie folosite ba, cred eu,că ar fi greu de imaginat

oricît ar fi de … introvertite …, talentele  se  deschid spre comunicare înspre binele tuturor

atunci cînd  simt nevoia unei pauze sau a unei alte forme de exprimare, caută și încearcă altceva, ca o nouă ”provocare”, atît pentru ei, cît și pentru ceilalți;

se deschide un blog nou, mai modest ca tematică, mai accesibil ca formă de exprimare și comunicare reciprocă, mai…prozaic, apare un nume nou, adică un nou blogger, cu o identitate aparent nouă

și cum disponibilitățile și preocupările sunt mult(ipl)e, se mai deschide un alt blog cu diverse imagini, de la flori, peisaje, pînă la animăluțe și diverse instantanee

(chiar cu riscul de a se repeta de la un blog mai vechi)

plăcerea acestui joc devine tot mai puuternică, iar numărul blogurilor și a noilor gravataruri crește

și cum tehnologia actuală permite, cu un calculator, un laptop, o tabletă, un mobil, cu acestea la îndemînă, dar și cu o bună drămuire a timpului, problema locației pe orice meridian și a comunicării pe mai multe latitudini este rezolvată;

rămîne, însă, picătura aceea greu de înlăturat, care poartă în ea talentul, iar blogul, devenit prin conformismul comentariilor, cu adevărat prozaic, naște pentru unii întrebarea:la ce bun atîta risipă?

 

și dacă risipa de talent este benefică/ de ce să nu-i atingă pe cît mai mulți ?

asta, dejà, nu ar trebui să mă  preocupe pe mine, cel mult sau cel puțin să mă bucur de eventuala atingere a prafului prețios iscat de talentul altora, al celorlalți

și las deoparte supărarea că nu vrea să se recunoască, încerc să-mi domolesc părera de rău cam nărăvașă, de nu fi putut rămîne în tăcerea altor file/ pagini, pun semn de exclamare=atenționare la prea îngăduitoarea joacă neatentă cu sita timpului în inutila amăgire a marilor și realelor probleme

pentru ca am înțeles, totuși, că

 răbdarea este o virtute care se topește ca lumînarea

este încă iarnă, un fel de iarnă, o iarnă capricioasă, iar acum nu se va mai supăra nimeni că citesc scrisorile acelui Bătîn Domn, nu va mai muri pentru nimeni vreun înger, îngerul cuiva, neștiut

Oi mai fi pe undeva, prin Universul ăsta, moşule?… „Bătrâne Domn”!… Ha! Mai ai vreun locşor în care să te mai lase cineva să stai? În străfundul sufletului vreunei babe ce se apropie inexorabil de moarte? În ochii sticloşi ai vreunui muribund, dincolo de tavanul scund, care îl împiedică să respire?

 

Reintră în lume în noaptea asta pe uşa casei mele, şezi la masa mea şi împarte cu mine o sticlă şi o scrumieră.

În noaptea asta am să te tratez, din nou, regeşte. Ai să fii iarăşi „Bătrânul Domn”, o să îţi vorbesc uitându-mă în ochii tăi albaştri ca cerul verii, la barba albă ca spuma mării, ca şi cum ai exista într-adevăr.

Şi o să bei cot la cot cu mine licoarea asta putredă şi o să fumezi cot la cot cu mine ţigările astea bolnave şi tu o să taci iar eu o să vorbesc.

O să îţi vorbesc a treia oară, ultima oară, despre ea. Despre pământul uscat ce s-a desprins de pe amintirile pe care nu credeam că le mai am, despre sângele negru ca neputinţa ce a ţâşnit din rănile vechi. Despre ură şi mai apoi despre moarte.