music_gerona.gradual.th

 

nu este potrivită pentru Săptămîna Patimilor

…și totuși… eu azi am descoperit-o, întîmplător (oare?…)

pictura aflată la Muzeul Civici d’Arte Antica, Bologna și realizată după un procedeu mai special, redă sistemul de notație muzical(ă) folosit în Evul Mediu (scris în limba latină, se pare că aproape pe toată perioada cunoscută sub acest nume); textul scrisorii (sau a manuscrisului”) , se deschide cu…. Gaudeamus și cuprinde sau desfășoară mai departe, în trei părți, întreaga Liturghie a anului, în stil bizantin

(mai multe, acum, nu știu să spun/ scriu… o păstrez pentru Marea Sărbătoare ,cînd se va putea spune cu sufletul senin și mintea limpezită, ”să ne bucurăm!”)

cuvinte rănite

cuvinte zdrobite de alții și rănite de ele însele

durerea lor o simt ca pe propria–mi rană

caut un leac și-mi vin nepotrivit în minte

ce-mi dai, să nu mor azi, să mai rezist?

leac pentru îngeri, cântecul meu trist

(versuri ale Constanței Buzea)

The Nonsense Speech by Ben Gossens

( The Nonsense Speech by Ben Gossens )

și cer, așa cum mi-a îngăduit Maestrul rimelărilor cu brumă de paiete și confetti, o clipă de răgaz pentru-a fi acolo unde nu ”recad în mine însămi…și-n marea hulă nu se-aude plînsu-mi”

iar pînă cînd voi afla Psihanaliza lui Corinne la temelia de la Pierre și sensul marelui mister,

voi lua aminte la vorba unui cărturar adevărat în viață

atât de multe lucruri se pot face,

dar nu-i momentul şi nici veacul nu-i:

am apucat cărarea gândului ce tace,

lipsit de slove, vorbindu-i nimănui.

[acum și-aici mai multe nu pot să dezvălui, vor trebui deschise alte FILE noi]

un fel de invitație

deocamdată amîn ”explicația” existenței mîinillor pictate de Albrecht Dȕrer pe blogul meu pentru că am găsit un commentariu din partea Katiei interesant și incitant, totodată; mie așa mi s-a părut
îi cer și acum, aici, scuze Kaței pentru că am șters rîndurile sale, dar erau lăsate la o postare care, fiind scrisă dintr-o ”răbufnire” care ar fi putut părea răutăcioasă, nu și neîntemeiată în ceea ce mă privește, trebuia să fie ștearsă
(dezamăgirea mea rămîne, dar cui folosește? nici măcar mie; arta este pentru toți, nu-i așa?.. mda! cam așa….)

Katia a scris astfel:
scris în 2014/09/15 la 21:20
(Am vazut in Atena, pe peretele unui bloc oarecare, pictate mainile doar ca oarecum invers: http://www.iefimerida.gr/sites/default/files/grafiti-prosxeyxi-660.jpg
Sa se implore de sus in jos, n-as prea crede. A fost prima idee care mi-a venit in minte vazand opera, m-a revoltat putin, recunosc. M-am mai domolit zilele trecute cand am revazut-o. Poate ca ceva curge din căuș, ca mainile dau fara sa ceara nimic altceva decat atentie. Ca nu sunt maini obisnuite, au o mare incarcatura – emotionala – asa pline de personalitate cum le inteleg eu.)

imaginea adusă de Katia este aceasta
grafiti-prosxeyxi-660 (1)   (dați click pe imagine)

iar alături de gîndurile sale cred că unii -de fapt, toți, dintre cei care trec pe aici, din în ce mai puțini, este și acesta, poate, un semn pe care mi-l dă Timpul, așadar, fiecare vizitator al blogului meu are interpretarea sa personală
pe care, dacă binevoiește, o poate face cunoscută, o poate împărtăși cu alții

eu le mulțumesc și Katiei și celor care trec întîmplător sau nu pe aici

(și regret sincer, dar chiar nu reușesc în aceste zile să vizitez vreun blog, dar poate că totuși…)

dandelă(resele)

(pentru că nu s-a oferit cineva să mă ajute, încerc eu…)

un fir subțire, dintr-un material mai mult sau mai puțin scump, prins în vîrful unui ac și petrecut ori împletit peste un altul cu atenție, răbdare și migală ce au devenit obișnuință și îndemînare, mîna care ține acul, uneori mai multe ace prinse-ntr-o bobină, urmînd un desen inchipuit mai dinainte sau altul instantaneu, iar la sfîrșit, iată – dantela

este greu de imaginat sau și mai greu de înțeles astăzi că aventura dantelei ca accesoriu vestimentar a început ca fiind (considerată) o extravaganță, abia pe la sfîrșitul secolului al XV-lea și începutul celui de-al XVI-lea, în timpul domniei Reginei Elisabeta a Angliei, acest ”detaliu” al îmbrăcămintei, devenind un semn comun și totodată distinctiv de apartenență la o clasă socială: cea de mijloc sau cea aristocratică

[sincer, mi-am propus ca, atunci cînd voi avea timp și dispoziție pentru așa ceva, să caut în cărți, albume de artă, reviste si ce-oi mai găsi…, pentruu a mă convinge de adevărul privind povestea dantelei]
oare de cîte ori se întîmplă ca atunci cînd folosim –sub o formă sau alta- ori doar o privim ne gîndim la acea figură aplecată cu vădită preocupare asupra acelor și a firelor de pe suportul de lucru, cunoscută sub numele simplu Dantelăreasa lui Vermeer ? desigur că Jan Vermeer van Delft nu este singurul pictor flamand, în speță olandez, la care se întîlnește./ regăsește imaginea femeii făcînd dantelă – un frumos tablou, chiar dacă mai puțin cunoscut, a realizat Nicolaes Maes, este o perioadă cînd artiștii în general, dar mai ales pictorii, aduc mai aproape mișcările cotidiene, cu personaje surprinse în mișcare, punîndu–le în valoare formele corpului, insistînd asupra lor, prin acel joc de lumini și umbre, atît de diferit la fiecare artist, cunoscut vazi sub … numele… de clarobscur;

nu mă hazardez în a explica motivația prezenței subiectelor, a temelor ”domestice” la majoritatea picturilor olandezi (eu nu sunt specialist și nici pe departe ”exeget” în ale artei, dar nu icolesc, atunci cînd am ocazia o expoziție sau un muzeu și îmi dau cu bucurie micile eonomii pe albume);

o surpriză poate fi desenul semnat de Rembrandt, Portetul Titiei (Tietje) van Uylendburgh, probabil sora soției sale, mult iubita Saskia, un desen care deși contrastează destul de puternic cu cele ale Saskiei, atît prin înfățișare, atitudine, îmbrăcăminte și cromatică, relevă acel obicei încetățenit în clasa mijlocie a acelor timpuri;

chiar și Velasquez, cel care se numea pe sine însuși ”cel mai pictor dintre pictori”, cunoscut ca pictor al Curții, dar pentru care pe pînzele sale regii, bufonii, cerșătorii , animalele sunt cam pe același ..rang…, surprinde într-un cald și delicat tablou o femeie cosînd, de fapt, împletind cu acul o dantelă;

încîntat pînă la obsesia de a atîrna pe peretele camerei sale o copie făcută de către el însuși după tabloul lui Vermeer, Dali spune despre Dantelăreasa olandeză că deși a fost întotdeauna considerată o pictură foarte liniștită, foarte calm, pentru el este un tablou posedat de puterea esteticului cel mai violent, ba mai mult, dacă ar trebui să existe o luptă,între un rinocer și acea(stă) Dantelăreasă, ea ar câștiga, pentru că Dantelăreasa lui Vermeer este punct de vedere ca morfologic un corn de rinocer; pictorul suprarealist
toate suprafețele curbate sau aalte forme folosite de căte pictori în și peste timpuri, în descrierea corpului uman au același loc geometric în comun, cel găsit într-un con cu vîrful rotunjit curbat spre cer sau spre pămînt, în cornul de rinocer….

lupta unei dantelărese cu un rinocer?! – ciudată poveste! dar poate că nu este chiar așa…

oricare dintre femeile surprinse în tablourile amintite (cu destulă ”cutezanță”, recunosc!) are povestea ei, dincolo de calmul aparent odată cu mișcarea acului sau a acelor, poate că își mută milimetric, poate că își înfruntă cu acea discreție pe care numai firile delicate și puternice o au, așteptările, teama, grija, dezamăgirea, resemnarea;

și oare care ar fi (fost) reacția lor în momentul în care , pregătindu-se să facă nodul final, constată că nu mai este firul ?

și din nou îmi amintesc cuvintele lui Manon, cea de la începuturile mele pe wordpress: ”viață fără ață”

acum îmi este greu să găsesc o poveste comună între dantetelăresele barocului și femeia tînără închipuită de către Claude Goretta, Pascal Lainé și Isabelle Huppert (pentru mine o Meryl Streep europeană)

și totuși

il sera passe à coté d’elle, just à coté d’ellle, sans la voir. Parce qu’elle etait des ces âmes qui ne font aucune signe, mais qu’il faut patiemment interroguer , sur lelquels il faut savoir poser le regard. Elle aurait été
Lingière
Porteuse d’eau
ou Dentellière.

doar ei –sau poate și altcineva?…- pot să alăture imaginile din treillerul filmului cu ultima imagine

bscap0021

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

(dar despre film, altă dată, nu acum)

 

e bine oare ?

nu, nu e bine pentru că eu obișnuiesc/ obișnuiam să încep zilele din Săptămîna Mare citind din cărticică două sau trei Stații sau Stări din Calea Crucii
de această dată, însă, am început săptămîna răvășindu-mi dezordinea (nedăsăvîrșind-o) în căutarea unei bacnote de 10 lei, de o necesitate acută în acele momente (dacă tot mă laud sau îmi închipui că scriu binișor de ced nu încerc să fac bani cu blogul? – pentru că bloggeritul serios are niște reguli cărora eu nu pot și nici nu vreau să mă supun)
am reușit să stau vreo patru-cinci zile fără să citesc ceva online și fără să îmi deschid blogul (ba da! am notat o aiureală răutăcioasă pe FILEle din acest an); am sunat-o pe Irina (pe Bily) ca să-i spun ce se mi întîmplă, de ce nu îmi merge bine [a părut singura pe care o interesa ”soarta mea”, deși aș fi nedreaptă față de Cella, Aghiuță, ori chiar de Gina și prietenul de suflet bun la toate și avînd mereu la îndemînă un leac spiritual, doar de aceea este amic de suflet, Andrei Pavel; hmmm– și cîți păreau a fi cîndva !…; de acolo de unde ești, Paul Gabor, precum și Domnia Voastră, Sir Dan, știu sigur că nu m-ați uitat… ] să nu-l nedreptățesc pe Bădia Culai ;
și tocmai pentru că sunt zile de limpezire interioară cu bunătate, resemnare și încredere, încerc să nu observ prea desele coincidențe cum ar fi căutarea unor postări de pe blogul meu și unele … idei… care apar mai mult sau mai puțin prelucrate în postări pe site-uri pe care le urmăresc, chiar dacă nu las vreun semn; trec puțin mai greu cînd regăsesc prin alte părți imagini(fotgrafii sau reproduceri din albumele personale primite sau cumpărate cu sacrificii uneori; da, știu și eu că arta este un dar pentru toți, dar cei care o respectă nu se molipsesc nevaccinați de boala vremurilor în care trăim, de copy&paste, mai există și site-uri de artă sau cu fotografii , iar eu, în ceeea ce mă privește, ar trebui să îmi amintesc și de anii, nu uțini, trăiți, hrăniți și respirați în informatică, atunci cînd lucram nu doar mă jucam în Corell, acum nu mă mai joc nici în photopaint, îi las pe alții, că prea a devenit o modă (Billy și Darius, nu este o aluzie la voi!…);

hey, Ană, ai grijă, începi să semeni cu cei văzuți cîteva minute pe sticla tv-ului, suficient, însă, pentru a te întreba dacă oamenii ăștia chiar se simt în Săptămîna Mare și dacă, după vorbele de ocară aruncate cu atîta ușurință se mai încumetă să meargă la Slujba  de Înviere, dacă vor simți o undă de fior atunci cînd își vor închipui că vor lua (cu adevărat…) lumină , ori atunci cînd se cuvine a saluta așa cum se cuvine în zilele care vor urma Marii Sărbători

ție ți-e greu și pentru că nu ai reușit, iar asta pentru că nu ai putut, să te pregătești așa precum ai dorit pentru taina și bucuria pe care o aduce de fiecare dată izbînda Vieții

tot ce se petrece în lumea ta interioară și în lumea asta mare care își caută anevoie reperele, chiar și în aceste zile, îți trimite – deloc întîmplător gîndul la un tablou pictat de Oleg Shuplyak, pictor ucrainean

 

oleg shuplyak - Isus

dar cred că ar fi mai bine să desschizi și o altă cărticică și să citești Întruparea Logosului
Cer coborît e pămînt,pămînt făcut Cer,
Fiu de Om-Dumnezeu și Dumnezeu Înomenit
Lumină nestinsă și Neatinsă dinainte de veac,
fără chip și mai presus de orice gînd sau închipuire omenească,
temelia întregii făpturi rin care toate s-au făcut,

E taina tainelor, cea care stă la rădăcina luminării întregii firi
și din care ne vom împărtăși abia după înviere
(fragment preluat din revista Lumea Monahilor)

cînd aleanul nu este melo sau mela de toamnă tîrzie

era o zi de vară cam umedă și rece cînd am îmbrăcat haina albastră primită într-o seară de iarnă, cînd devenisem cu acte  virtuale în regulă, corecte, pe vecie ”proprietar de albastru”

uittînd –poate dinadins- că vraja-i doar o amăgire am trecut printre anotimpuri fermecată de povestea aflată sub un cer de deasupra unui liman lusitan , fredonînd acordurile chitarelor celor din Madraderus, de care nu-mi voi mai putea depărta sufletul vreodată,

îmbogățindu-mă pe mine, ei, cîntăreții, ”sporindu-mi inima cu-o ardere, cu-n gînd”

pînă cînd, ajunsă-n mijlocul lunii mele preferată, căci era, pînă deunăzi, plină de răsfățuri,

găsit-am ”dumbrava, cerbii, trestia şi veacul”, dar nu și vara ce-o țineam în sufletu-mi, ca lacul…

 

și-am început să murmur

De ceasuri, de zile veghez

pe-un galben liman portughez.

 Cu zalele-alăturea drept,

cu mînile cruce pe piept.

Doinind as privi sapte ani

spre cerul cu mici luzitani,

de nu m-ar găsi unde sunt

neliniștea morii de vânt.

De nu aș pieri, supt de-un astru

văzut-nevăzut, în albastru.

și tocmai pentru că nu  am știut să fac în așa fel încît

ca vara sângelui să nu se piardă  ca vraja basmului mereu să ardă,

aud cum, în locul nestzatorniciei     ușor provocatoare din cîntecul Afalmei,  chitarele au alt ritm

iar privrea-mi înfrigurată caută înspre  Parto da Viola, lucrarea lui Amadeo de Souza, cel despre  care Fernando Pessoa spunea că este este cel  mai mare pictor  avangardist portughez, deși aici totul se amestecă și totul se reneagă și asta poate deloc întîmplător Parto da Viola - pictură de Amadeo de Souza Cardoso.

 

[despre artistul portughez am aflaat pentru prima oară pe blogul Domnului Costin Tuchilă, Punctul pe cuvânt, într-un eseu despre Modigliani]

peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat
şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie?
Cine ştie?

 

 

eu nu am șțiut la timpul potrivit că CINEVA îmi lăsase discret  cheia nu doar  către un loc privilegiat, ci și către

brînduşile ardorii
să înflorească iar’ în noi
şi-n toamna-aceasta de apoi.

 

 versuri de Lucian Blaga

_______________________________________________________

**postare încropită în această seară dintr-un sentiment de vinovăție

**postare încropită în această seară dintr-un sentiment de vinovăție

un trio duminical suprarealist

( într-o  ”viziune” absolut personală/subiectivă)

DALI

Te-am făcut pe măsura singurătăţii mele

Lumea întreagă să ne ascundemPortrait de Gala

Zile şi nopţi să ne înţelegem

Să nu-ţi mai citesc în ochi

Decît ceea ce gîndesc despre tine

Şi de-o lume care să-ţi semene

Şi zile şi nopţi rînduite de pleoapele tale.

salvador-dali-galatea-of-the-heavens

Amară-i vremea; noaptea e-atît de neagră

Că nu te-înduri să scoţi un orb pe stradă

Cei tari se odihnesc; neputincioşii

Stăpîni sunt pe putere.madonna

Lîngă-al reginei scaun stă regele-n picioare.

 

Surîsuri şi suspine, blesteme, putrezesc

În gura celor muţi, în ochii celor laşi.

Nu vă atingeţi! Totu-i aprins şi totul arde!

Mîinile

Le-aveţi făcute pentru buzunare,

Şi pentru frunţi.

Floarea sfioasă floarea fără văzduh a cerului nopţii

Mîini înceţoşate de stîngăcie

Mîini de copil

portrait d'une femme passionante

Nu vreau să le dau drumul

Mîinilor tale clare şi complicate

Născute-n oglinda închisă a mîinilor mele   

(picturi de Salvador Dali, vesuri de Paul Eluard )

PaulEluard văzut de Dali

impasul unui dar

cel mai mare dar

găsită, absolut întîmplător, pe net (așa lași să se-țneleagă) – ai fi putut să o traduci și să fie ca și cum ai fi scris-o tu însuți

aș fi zîmbit la fel, aș fi citit-o tot de două ori, impasul răspunsului ar fi fost același:

îngijorările mele sunt prea mari și tare urîte ca să te împovărez cu ele, iar posibilele mele preocupări au devenit atît de mărunte, încît mă  jenez eu însămi

la ce ți-ar folosi –oare ?-… atenția… din partea mea (nu ”atenția mea”) tocmai  ție, care ești copleșit de interesul față de tine, încît aproape că îți este teamă să nu rămîi epuizat sub această avalanșă, destul de obișnuită, dealtfel

obosiți de atîta seriozitate, reluăm un joc preferat și ne’ntrecem în vorbele altora despre dragoste: tu cu simboliștii tăi, eu, cu avangardiștii mei, preferaților tăi antici eu le aduc și ofer fără ostentație, ci cu fireasca provocare, postmodernismul, îi împăcăm cu ușurință pe clasici cu romanticii împrăștiați cu o măiestrie iremediabilă peste și prin  vremuri, mai lăsăm  neglijent  cîteva linii graffiti pe Concertul lui Giorgione, ducem în surdină aria Luciei lui Donizetti cu acel  I hate that I love you so al Rihannei, nu mai închidem telefonul mobil și ncic nu mai stingem țigara pe jumătate consumată la finalul  din Love Story, ci sfidăm acest mohorît și înciudat April, mergînd pe o terasă să bem un Capuccino după de am văzut To Rome with Love al lui Woody Allen, amestecăm fotografii alb-negru ori sapia cu cele găsite prin ultimele topuri, nu deschidem ziare cu știrile actualizate ale zilei, ne batem pentru ultimul puzzle online

și uite-așa ne amuzăm pînă obosim de-a binelea, mirindu-ne cît de grozavi am descoperit că suntem (ceea ce nu mai știam și nici nu mai bănuiam)

timp ?! – nu mi-a rămas prea  mult, dar este singurul lucru, singurul bun pe care îl am pentru a-l împărtăși cu tine, dar de asta tu nu mai nevoie

timpul meu este grija ca din prea multă atenție bucățele cu care este lipit acel cuvînt să se desprindă, iar acesta să alunece dincolo de orice genitiv, căutînd zadarnic o asimptotă.