între două povești

 

                              rămîne magia visului

 

                                   

 

                          de-o clipă doar

                         e prea subțire gheața pentru noi, nu vrei să bagi de seamă

și se preling cuvinte

dintr-un an în altul,

iar cînd secunda și minutul strivesc printr-o atingere eternitatea,

unii au idealuri,

alții au curajul să viseze

și fiecare își pune o dorință,

cărarea este aceeași, dar trebuie să pară alta, mai netedă și mai aproape de lumină,

punctele de inflexiune le simt cei singuri pentru care sensul traiectoriei nu prea contează

și totuși trebuie să (a)pară și chiar este un nou început;

un dar real ce se va dovedi a fi o amăgire?

nu știu să-l merit pe deplin, dar nici să-l pierd nu vreau ca pe un basm visat aievea

Mie,-n geam, o stea-mi bătea, albastră.

Trecutul mi-l aduc aminte vag,

Ca pe un vis ce s-ar putea să mintă

căci, da, e-adevărat:

eu început-am anul sub semnul lui Esenin;

cît despre celelalte surprinzătoare lucruri ce-am aflat, las anul ăsta nou să curgă lin și bun

UN AN BLÎND ȘI BUN, celor care treceți pe aici

unde încerc să caut, să adun,

închipuindu-mi că se aud

1a

oglinda iernii noastre

oglindaiernii

 

fără sanie, fără schiuri, fără patine

fără amintiri, fără trecut, fără întrebări, fără prezent, fără viitor, lasă visul în tihnă

doar niște miere și scorțișoară

( pentru ceaiul și vinul din ceștile de pe pervaz)

altceva ? totul este aici

Primul film la primul cinematograf

răsfoind pe îndelete un ”dosar” privind cinematografului si a ceea ce a mai rămas din el (Dilema Veche nr 438), iată cum,  sub aroma (reală) dulce a unor amintiri, depănate/citite la umbra (imaginară) a unui cais într-o vară mult prea încinsă,

încerc să îmi amintesc care a fost primul film văzut de mine pe la vîrsta de cinci-șase ani și nu prea reușesc;

poate  că trebuie să (mă) întreb altfel: cum se numea filmul care  mi-a rămas peste ani ”pe retină” în care o prea frumoasă și diafană doamnă îmbrăcată în alb îi

spunea unui chipeș domn în uniformă un cuvînt al cărui sens nu îl știam pe atunci, dar reușisem să-l ”citesc” doarece era scurt, adică avea doar patru litere :

‘adio’ ;

cu siguranță primul film l-am văzut la televizorul alb-negru de acasă;

la cinematograful din orășelul de provincie mergeam pe atunci cu bunicii sau cu părinții, dar ceea ce îmi amintesc destul de bine sau chiar foarte bine sunt

ieșirile din după-amiezele de duminică, cînd, împreună cu trupa (nu ajunsesem la ”gașcă”) din cartier, care aduna cam cincisprezece pînă la vreo douăzeci de

suflete (păstrez cuvîntul, noi chiar trăiam și simțeam bucuria fiecărei zile, chiar dacă nu o … conștientizam) de vîrste și de înălțimi diferite, de la țîncul luat de  mînă atunci cînd trebuia grăbit pasul, pînă la handbalistul sau înnotătoarea cu care se mîndea un județ întreg; ne adunam într-un anume loc, eram îmbrăcați ca  de duminică, firește, în funcție de anotimp, de fiecare dată dichisiți după priceperea fiecăruia, chiar dacă la întoarcere eram pudrați generos cu negru de fum,  aveam asigurată provizia de bomboane sau de floricele (pe atunci noi, acolo, încă nu auziserăm de popcorn), semințele erau interzise de către tanti Aurica, cea care verifica și rupea biletele;

cinematograful era într-o clădire amplasată între cele două mari combinate industriale din oraș, singurul incovenient pentru unii dintre noi, mai micuți, era linia  de cale ferată, dar mai funcționau barierele pe atunci; în sală era plăcut, scaunele cu pluș albastru închis, iarna nu era frig, iar vara nu era nevoie de aer   condiționat, care nici nu era, dealtfel; pînza albă de proiecție, era încadrată de un chenar negru, cam prea pronunțat, după părerea unora mai mari dintre

noi, dar asta chiar nu conta; în pauza dintre documentar și filmul pentru care ne aflam acolo, ne asiguram că suntem grupați cu toții cum trebuie și de îndată ce  începea povestea, fiecare aluneca dup proriul ritm în lumea de acolo;

o lume fabuloasă, pe care o luam cu mine și în mine, mult timp, care, într-un fel se prelungea acasă în serile cu telecinemateca Domnului Suchianu sau a

Doamnei Ecaterina Oproiu, ori pe programul doi la Vîrstele Peliculei, unde Domnul Tudor Caranfil ne ajuta să descoperim bijuterii acolo unde nu le bănuiam;

și totuși,

nimic nu putea rivaliza pentru mine cu ceea ce rămînea după ce ieșeam din sala de la Cinematograf; și a rămas o lume,care, începînd de la acel cinematograf modest, dar bun, dintr-un orășel de pe malul Tîrnavei Mari, a crescut nu întotdeauna paralel cu viața, cu lumea reală, ci uneori, interferindu-se, probabil nepermis de mult, prin toate cinematografele  pe care le-am căutat sau pe care le-am găsit întîmplător

și astfel a(u) rămas:

primul film văzut la Cinematograful copilăriei și adolescenței mele– La Amiază, cu Gary Cooper

primul film pentru care am fugit de la școală (destul de tîrziu, cam prin ultima clasă de liceu) – Cei mai frumoși ani cu Barbara Streissand și Redford, mica erezie avea să se ”răzbune” destul de repede, cînd, în fiecare sesiune de vară trebuia să îmi stabilesc programul la cîte o materie în funcție de ziua în care Cinemateca de atunci de pe strada Eforiei, îl programa la începutul fiecărei veri (ziua aceea era, în felul ei, adică al meu, sacrificată, iar timpul, avea să îmi dea dreptate)

primul film la care îmi curgeau lacrimile și pe stradă (și ce dacă aveam deja șaisprezece ani ¿!) – Vacanță la Roma cu Audrey Hepburn și Gregory Peck

primul film dublat la cască – A șaptea pecete a lui Ingmar Bergman (a trebuit să aștept vreo cîțiva ani pîna l-am văzut pe un DVD netitrat, dar l-am înțeles      mai bine)

primul film la care am plătit biletul la negru de vreo zece ori mai mult decît prețul obișnuit, dar nu știu să mă tîrguiesc, iar filmul mă atrăgea ca de fiecare dată, atunci și după…, Vă place Brahms? cu Ingrid Bergman și Anthony Perkins

primul film ”discutat”, în cadrul unei integrale Antonioni, la Sala de la Grigore Preoteasa – Deșertul roșu cu Monica Vitti, desigur

primul film care m-a convins să mă adîncesc pe deplin în lumea lui Cehov –- Doamna cu cățelul cu Iia Savina  și Alexei Batalov

primul film căruia i-a urmat o noapte albă – Splendoare în iarbă, cu Nathalie Wood și  Warren Beaty

primul film  care mi-a lăsat întrebări asupra unor valori de care nu credeam că m-aș putea îndoi vreodată (și se întimpla cam prin clasa a zecea)– Doisprezece oameni furioși, cu Henry Fonda

primul film la care am avut senzația de epopee  cinematografică: Siberiada lui Andrei Mihalkov-Koncealovski, cu Nikita Mihalkov

primul film pe   care nu am reușit să-l revăd, deși aveam biletul cumpărat, datorită dramatismului său din final –– Reconstituirea lui Lucian Pintilie, cu

George Mihăiță

și tot așa, cu cîte un prim film la care…., se poate reconstitui o lume fascinantă, inegală ca apect și profunzime, care face și reface visul, care adulmecă, cheamă  și seduce iremediabil

vis? vrajă? seducție?

inchid pentru o clip ochii și întind mîna după o rolă

îndrăznesc să citesc : Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte (regia- Elisabeta Bostan)

la cîtiva kilometrii de cinematograful copilăriei, într-un oraș mai mare, dar tot de provincie, care nu este nici cel puțin reședință de județ, se desfășoară –sau așa ar trebui respectată promisiunea făcută toamna trecută- un festival de film care nu merită a fi trecut cu vederea, dimpotrivă: MECFF

Limpezimea apei

Adeseori  m-am ‘lăudat’ că am memorie bună…mă rog, credeam că este ”partea mea cea mai ‚tare’ ”…

acum încerc și nu reușesc să îmi amintesc cîți ani aveam cînd m-a întrebat bunica mea care cred eu că estecea mai limpede și nesărată apă; cred că aveam ceva mai mult de 9-10 ani, că eram în faza/perioada lecturilor care scăpaseră din lista –niciodată respectată întocmai – a lecturilor obligatorii, altfel nu pot să=mi explic răspunsul, pe care acum, ca și cu destui ani în urmă, nu l-aș mai putea rosti sau scrie de teama de a nu mă îneca în mertafore (am mai scris despre profesorii minunați din școala unui orășel de provincie, dar cum este prea ”fierbinte” pentru aceste zile de iulie capricios și nu aceasta caut acum…);

am răspuns, uitîndu-mă la plăcinta cu vișine, scoasă din cuptor,

-lacrima, da’ de  ce …?

– știi tu ce știi

– adica? ce știu atît de bine?

– același răspuns l-a dat un scriitor într-o emisiune pe care am auzit-o la radio ceva mai devreme

– da? și ce nume are scriitorul? dar îmi dai mai repede o bucată mare de plăcintă, pentru că azi nu am de gînd să citesc, mergem în poieniță, la colibă, venim spre seara, pînă se întunecă, așa că nu-l mai pune pe tata-mare pe drumuri

-atunci iei și bidonul mic să aduci niște apă de la izvor?

– s-a făcut; săr’mîna…

și s-a făcut de o zi  de joacă, a naibii de frumoasă, ca mai toate zilele copilăriei mele;

drumul spre și dinspre poieniță trecea pe lîngă un izvor natural, dar îngrilit și amenajat de către oamenii din cvartalul de cîteva blocuri și case de la ”drumul Blajului”, cum i se spunea acelei zone și care, pe atunci, pînă prin anii ’80(sec XX) nu arăta deloc ca acum…;

îmi plăcea să merg la izvor, să beau apă din pumni, adică din mîinile făcute căuș, era rece în fiecare anotimp, era rece si proaspătă, îmi dădea, parcă, puteri mai mri, mă simțeam bine și nu mă îmbolnăveam niciodată de la acea apă,

așa cum bine îmi făcea și apa  Bisticioarei în cele cîteva săptămîni petrecute în vacanța de vară, la casa de  lîngă Borsec a bunicilor noști (ai mei și ai vărului meu), niciodată regăsită pe de-a-ntregul, în sufletul lor după terminarea războiului…, era atît de limpede încît se vedeau foarte bine poietrele pe care alunecam și mă udam de fiecare data și nu era  nevoie de uscător de păr și nici  de prosoape mari, flaușate; exista și acolo un izvor, simplu de munte și preferam să beau apă de acolo, decît de la fîntîna din apropiere;

și aveam să caut mereu cîte un izvor sau cîte o cișmea la margine de drum, ori ascunsă printre blocuri și case (tot mai rare și mai greu de găsit, ele, acele cișmele)

eu sunt un semn zodiacal de pămînt, dar îmi place apa, îmi plac mai mult apele curgătoare decît lacurile, iubesc mult, chiar foarte mult marea, poate și pentru că are valuri,

dar știu, pentru că am simțit, că,uneori, ea poate fi mai aspră decît deșertul (mă repet, cumva?)

așa cum știu și că atunci cînd nu mă voi mai putea împăca nici cu lumea, nici cu mine însămi, atunci cînd nu voi mai găsi nici o motivație, există, pentru mine refuzul de  a  mai bea apă;

acum, încă mai caut, din ce în ce mai greu, acel Izvor al Tămăduirii, nu doar în rugăciune sau în gîndul către Cer,  în drumurile mele, atît timp și atîtea cît(e) îmi va fi dat să mai fie;

și pășesc pe drumuri și poteci netede sau întorocheate  și abrupte, curate ori cu scaieți de tot felul,doar-doar mai găsesc un izvor cu apă limpede;

mă opresc pentru o clipă  lîngă o apă în care privesc//zăresc  chipul unui copil, un chip bine-cunoscut; în clipa următoare disting o voce ca un ecou: ” nu mă vei regăsi cu adevărat decît dacă te reîntorci la mine, nu mai trebuie să cauți nimic altceva, nu te mai frămînta  pînă la ostoire să devii ceva sau să fii altCineva, rămăi aici pentru totdeauna și nu mai privi în jur, peste aceste margini”; deodată mi-am reamintit că știam de mult aceste vorbe și ridicînd instinctiv privirea, am zărit un șuvoi de apă albă cum nu mai văzusem vreodată, aproape argintie, alunecînd peste pietre, printre copaci și iarbă înaltă și verde – și atunci am înteles– locul în care ajunsesem era Valea Vieții;

m-am ridicat în picioare și am privit în jur, apoi spre apă, dar chipul copilului dispăruse, iar în locul său aluneca umbra unui cal alb, ca din poveste;

și totul, tot ceea ce vedeam, ceea ce auzeam, ceea ce simțeam m-a trimis cu gîndul înspre cel mai frumos și mai tulburător basm dintre toate pe care eu le știu; asemenea lui Făt-Frumos ajunsesem în Valea Plîngerii, care era, de fapt, Valea Vieții și încălcînd înțelegera sau interdicția, trecusem din ”vremea uitată”, într-o altfel de vreme, un altfel de Timp, unul care curge, care se roteste și se roșteste, unde sunt amintiri, există dor și durere, îngemănate cu bucuria și cu freamătul, vibrația sufletului care caută, cu neliniștea unei făgăduințe care trebuie îndeplinite;

pentru mine  nu a fost ῭un pas greșit sau o alunecare῭, ci consimțirea unei chemări, nu a unei simple ademeniri înspre o trăire adevărată, menită a trece într-un timp al amintirilor;  menirea lui Făt-Frumos este să cutreiere lumea pînă va găsi făgăduința pentru care s-a născut: Tinerețe făra bătrînețe și Viață fără de moarte;

eu voi continua să merg și să caut acea apă limpede care spă îmi liniștească, să îmi vindece durerile  trupului și ale sufletului și să îmi țină gîndul treaz și binevoitor întru toate;

acest zid negru s-a vrut a fi și este un fel de refugiu, un loc în care litere și semne se adună în cuvinte adeseori, de prea multe ori, ciuntite care se încumetă a exprima, a arăta gîndul meu așa cum sunt stările mele; mai mult sau mai puțin senuine sau întunecate;

avem nevoie, eu și paralelipipedul meu subțire, abia perceptibil chiar și în spațiul virtual, de stropii apei limpede și proaspete.

 

 

Izvor de apă vie

 

   de George Coșbuc

A fost demult odată, spun oameni, un izvor

Cu ape dulci, cu murmur etern şopotitor;

Şi spun că toţi vitejii cercau acele ape,

Căci cine bea din ele oricând putea să scape

Din orice rău: bătrânii pe loc întinereau,

Bolnavii totdeauna se însănătoşeau,

Durerea trecea-n visuri, plânsoarea-n bucurie

Şi moartea trecea-n viaţă, căci apa era vie.

Mai spun că sta bălaur acolo şi păzea

Mereu acele ape, şi nimeni nu-l putea

Cu braţul său învinge, cu arma omenească

Era preste putinţă vrun om să-l biruiască,

Ci numai cu mătanii şi sfinte rugăciuni

Şi numai cu-ajutorul şi sfatul sfintei Luni…

Azi nu mai ştie nimeni de-acel izvor; se pare

Că-i sec detot: şi totuşi, în piept tot omul are

Acel izvor, de cumva voieşte a-l avea:

E lacrima! Căci poartă un cer întreg în ea,

Şi-n ea stau toate-acele puteri mari ale firii:

Izvoarele credinţei, nădejdii şi-al iubirii!

Astăzi m-am scăldat în rouă

am împletit fire de sânziene într-o coroniță și am aruncat-o peste o casă, ca în copilărie;

acum, firește nu s-a mai oprit, nu s-a mai agățat nicăieri, de nimic, dar eu stiu că există TINREȚE  fără BĂTRÎNEȚE și VIAȚA fără de Moarte

am deschis cartea lui Mircea Eliade si am citit

Citesc....

 

— Nu înţeleg…

 

— Uite, s-ar fi întâmplat aşa, o întrerupse el; ne-am fi plimbat în pădure, ne-am fi tot plimbat, şi când ne-am fi  întors n-am mai fi găsit nici urmă de maşină. Pur şi simplu ar fi dispărut. Exact la miezul nopţii, ar fi dispărut…(…)

 — Ar fi furat-o cineva? întrebase ea cu o neînţeleasă timiditate.

 — Nu înţeleg nimic, spusese ea. Explică-mi, te rog, şi mie. Nu înţeleg… Ştefan îşi băgă paşaportul în buzunar,

 apoi izbucni pe neaşteptate în râs.

 Dar nu mai era râsul acela tineresc pe care-l cunoştea Ileana şi care-i lumina atât de neînţeles figura; râdea,

 acum, aşa cum râd unii oameni când sunt singuri, confidenţial şi strident, totodată, şi puţin ridicol.

 — îmi pare rău că n-am ţinut socoteala, vorbi el. Ar fi trebuit să notez de câte ori pe an sunt confundat cu acest

 mare om şi, mai ales, în ce împrejurări. Mai ales asta: în ce împrejurări, repetă rostind rar cuvintele. Şi ar fi trebuit, de asemenea, să notez reacţiile diferitelor persoane care-mi fac cinstea să se apropie de mine luându-mă drept Marele Om; uneori, o teribilă deziluzie, alteori neîncredere, suspiciune; alteori, chiar, o nestăpânită pornire de furie: Cum, domnule, dumneata, un simplu civil, îţi permiţi să treci în faţa ochilor noştri drept Marele Om?! îţi permiţi să ne faci farsa asta tocmai nouă, care nu privim decât la Oameni Mari?!

(…)

Ileana îl asculta derutată.

 — Nu ştiu ce să cred, spuse. S-ar putea să ai dreptate. Dar s-ar putea, iarăşi, să mă amăgeşti. în fond,  (…) Parcă te-ai fi aşteptat să fii descoperit, şi ţi-ai fi pregătit mai dinainte răspunsurile…

 Ştefan ridică din umeri, cu un gest resemnat.

 — Imi dau prea bine seama cât de mult te costă că nu sunt El, Marele Om, spuse. Te înţeleg: e atât de agreabil să stai la masă cu o vedetă, să te privească toată lumea dimprejur, să te invidieze…

 — Dar, în fond, ce ai cu el? îl întrerupse Ileana.

 — Semănăm foarte mult, spuse Ştefan cu un ton oarecare. Suntem tot timpul confundaţi unul cu altul… 

–-

poate alege oricine un fragment mai potrivit

 BUCURAȚI-VĂ DE FRUMUSETEA SÂNZIENELOR !

Bun găsit în 2011 !

    Să fie pentru toți si pentru fiecare anul bun și frumos!

             ****************************

      eu, oricît am incercat,nu am reușit să evit greșeli și gafe, încă din prima zi

           am vrut să mă liniștesc, neaducând neliniști altora, am căutat prin ”arhivă” și amgăsit o minune de imagine, o frântură de vis, care nu-mi va mai fi permis vreodată

 

                      nu cunosc titlul original, dar eu i-am spus astfel : ‚jocul visului în iarnă’

vreau o carte de TAROT !

A N G E L A, unde ești cu cărțile tale atotștiutoare?

De vise urîte pot să mă dezlege ????

Așa ceva nu iau cu mine în vacanță

Le jeu, c’est une lutte  corp-à-corps avec le Destin –   Anatole France

Era seara mea norocoasă :

aveam   doi Ași (cel de verde și cel de pică) și doi șeptari (de Carro și de treflă)

miza era mare și nu era în bani de arginți sau de aur;

era o înțelegere, nici ”tîrg”sau ”învoială” nu era;

am cerut o carte și am primit un al treilea șeptar, cel de verde;

am privit expresia partenerului de joc; era cea a jucătorului experimentat, nu trăda sau nu lăsa să se înțețeagă ceva

am pus cu satisfacție full-ul meu pe masă;

partenerul m-a privit atent și mai lung decît mă așteptam, apoi, după o  ezitare, a răsfirat cărtile sale :careu de Ași

încercam să înțeleg și nu reușeam — de unde patru Ași? pe cel de treflă îl purtam tot timpul în mînecă;

în clipa în care m-a întrebat dacă respect înțelegerea, am înțeles:  era cel care avea mereu toate cărțile.

Asul de treflă era doar o amăgire.

iar miza era chiar acea carte de joC.

(26 ianuarie 2010)

m-am săturat de jocuri mincinoase; de va fi să pierd, cel puțin să știu ce și cum

ha! –-  două perechi de cărți de joc tot voi lua cu mine    – voi avea toți așii care nu-mi vor fi de folos.

Pînă dimineață, cu un somn fără vise,  îmi revin. TREBUIE

neînțelesuri – înțelese

… uneori starea de boală se dovedește a fi și de folos, nu neapărat benefică;

Stai ‚la repaos’, refuzi să mai iei pastile și rumegi ceea ce nu prea înțelegi;

și nu prea înțeleg eu de ce anul acesta a început și continuă pentru mine destul urît pentru mine și nu vrea sa adeverescă deloc prezicerile astrelor;

nu prea înțeleg nici de mă mir că am deveni dependentă și de bloggerit sau de/și de blogosferă și de zilele în care îmi este f greu să dau și un click sunt zile pe care le consider nedrepte;

înțeleg destul de greu  – boala, probabil, desi la cap încă nu am nimic !- de ce unele legături-comunicare-prietenii, chiar, se dovedesc a fi în astfel de situații mai ‚aproape’, mai … prefer să nu găsesc cuvîntul potrivit… , decît cele știute, pierdute, regăsite de o juma’ de viață, dacă nu de mai mult;

nu pricep de ce nu pot să îmi adun puterile și gîndurile și să îmi țin/îndeplinesc promisiuneile de a trimmite cele promise, fie și în semn de recunoștiință față de semnul=gînd lăsat  aici, într-o formă sau alta, pe blog;

și cam multe – mai ales cele care ne marchează, nu cu patent veritabil, de fiecare dată-  zbaterea sau amorțirile noastre din real;

și totuși ceva-ceva am înțeles, poate pt atunci cînd voi reuși să ‚scriu’ din nou’;

am înțeles că pentru mine Speranța nu are  formă, ci doar chip (și chipuri), am înțeles că acele binecuvîntate ore astrale se masoară și în minutele de la un telefon care funcționează ca și mail-urile , cu sau fara attach, în dublu sens, că doar de aceea prietenia adevărată este dezintreresată, oricîte capricii ar fi de suportat, am mai înțeles că și atunci cînd nu mai am  nici o carte  de joc în mînecă, Dragostea  nu e nici miză , e mai mult decît o muză – aici  am încercat eu un neinspirat joc de cuvinte!- nu este substantiv, de nci un gen, cu atît mai puțin neutru, nu este nici altă ‚parte de vorbire’ și că este la fel de inefabilă ca acel ceva din care se naște și pe care se sprijină;

–-   mda, uneori în stările de reapaos  de nevoie la pat, ai sau obții și un cîștig:

îți mai micșorezi teancul de cărti de pe măsuță, ai timp și de filme și de muzică și de dat telefoane, întrebîndu-te/mă al cui o fi oare, numărul…?

ne-am amintit de cărțile lui Nabokov, am răsfoit reviste mondene, am incercat sa ne jucam, ‘improvizînd’ exerciții (?!)  de logică, pendulînd între scrierile  vechi și valoroase, dar și cam dificile din care am uitat nepermis de mult și romane polițiste, ne-am bucurat atunci cînd am reușit să scanăm, așa cum am promis, coperta unui album,    

și  încă  mai simțim bucuria lectuurii unei cărți superbe, fără a fi o Carte Mare, rămîne mai mult decît o carte care oferă o lectură plăcută;

dar despre această carte, “Istoria romanțată a unui safari” scrisă de Daniela Zeca Buzura,  despre farmecul cuceritor al acelei Afrtci, al deșertului care…, despre, tristețea chiu cu care închizi coperțile, despre  ademenitoarea melancolie care ți se topește în suflet și în trupul bolnav sau sănătos, aș vrea să mă încumet a scrie  altfel decît a povesti cartea sau a-mi exprima… ”părerile”

cartea a redeșteptat niște ”amintiri dintr-un vis” pe care nu cred că mai vreau să le pierd;

iar despre filme – pt mine a fost o spăptămînă lipsită de politică 🙂 – ei bine, calendarul meu reamintește că

în 19 marie 1895 la Lyon,  Fraţii Lumière realizează  definitivează  primul lor film, a crui premieră va fi pe 22 martie;

și tot într-=o zi de 19  martie, în anul 1989, Rain Man era marele cîștigător.

====================

Ieri am fost întrebată care a fost prima carte care m-a … fascinat–-   am spus sincer că nu știu, nu îmi amintesc  ce să fi răspuns? Că primele silabe citite și recunoscute au fost pe o revistă Cinema, aflată mereu în casă?

și pt că mîine nu cred că voi avea chef să merg la controlul medical,  voi încălca orice restricție și scriu de pe acum :     bine V-am regăsit la citit    [sper sa reusesc]