scrisoare pentru Greta

Dragă Greta,

frumoasa și vioaia mea prietenă, îmi pare tare, tare rău că trebuie să îți scriu în mare grabă, înainte de plecare și nu cred că reușesc să îți scriu tot ceea ce vreau. Și tocmai pentru că mă grăbesc, te rog acum ca mîine, după ce te vei întoarce de la grădiniță, în prima zi a unui nou an de împărtășit multe lucruri și întîmplări împreună cu colegii și prietenii de acolo, te rog să mergi în căsuța de vară din curtea bunicilor, acolo unde sunt jucările tale și pe pătuțul mai mare al păpușilor vei găsi un pachet mai puțin dichisit ambalat de această dată, pe care îl vei deschide ușor, dar cu grijă și ochișorii tăi negri și veseli se vor lumina și mai intens de minunatul amestec de culori ale celor mai frumoase fruunze de toamnă – poți să o atingi, să o admiri și să o îmbraci; este rochia făcută anume pentru tine, din toate culorile unui anotimp generos. Alături, vei găsi inele, cercei, brătări făcute din fructele care îți plac ție. Acum nu trebuie să închizi ochii și să îți imaginezi ceea ce auzi șivezi în cărțile și filmele la care obisnuiești să te uiți; tatăl tău va dezlega poneiul și te va însoți de la distanță pînă în locul în care te vei întîlni cu prietenii tăi cu care, de obicei, te bucuri doar în lumea din căsuță, dar acum ve vedeea că ei exită cu adevărat. Pentru cei buni copilăria devine poveste, iar povestea se mută în copilărie.

Bucură-te de tot ceea ce meriți să ai, Greta!

La întoarcere vom bea ceai cald, vom gusta din jeleul de gutui și vom depăna povești.

Ție, care ești cea mai frumoasă poveste, îți las gîndul meu bun

cu mult drag,

colorful-autumn-leaves-texture

între două povești

 

                              rămîne magia visului

 

                                   

 

                          de-o clipă doar

                         e prea subțire gheața pentru noi, nu vrei să bagi de seamă

și se preling cuvinte

dintr-un an în altul,

iar cînd secunda și minutul strivesc printr-o atingere eternitatea,

unii au idealuri,

alții au curajul să viseze

și fiecare își pune o dorință,

cărarea este aceeași, dar trebuie să pară alta, mai netedă și mai aproape de lumină,

punctele de inflexiune le simt cei singuri pentru care sensul traiectoriei nu prea contează

și totuși trebuie să (a)pară și chiar este un nou început;

un dar real ce se va dovedi a fi o amăgire?

nu știu să-l merit pe deplin, dar nici să-l pierd nu vreau ca pe un basm visat aievea

Mie,-n geam, o stea-mi bătea, albastră.

Trecutul mi-l aduc aminte vag,

Ca pe un vis ce s-ar putea să mintă

căci, da, e-adevărat:

eu început-am anul sub semnul lui Esenin;

cît despre celelalte surprinzătoare lucruri ce-am aflat, las anul ăsta nou să curgă lin și bun

UN AN BLÎND ȘI BUN, celor care treceți pe aici

unde încerc să caut, să adun,

închipuindu-mi că se aud

1a

oglinda iernii noastre

oglindaiernii

 

fără sanie, fără schiuri, fără patine

fără amintiri, fără trecut, fără întrebări, fără prezent, fără viitor, lasă visul în tihnă

doar niște miere și scorțișoară

( pentru ceaiul și vinul din ceștile de pe pervaz)

altceva ? totul este aici

Primul film la primul cinematograf

răsfoind pe îndelete un ”dosar” privind cinematografului si a ceea ce a mai rămas din el (Dilema Veche nr 438), iată cum,  sub aroma (reală) dulce a unor amintiri, depănate/citite la umbra (imaginară) a unui cais într-o vară mult prea încinsă,

încerc să îmi amintesc care a fost primul film văzut de mine pe la vîrsta de cinci-șase ani și nu prea reușesc;

poate  că trebuie să (mă) întreb altfel: cum se numea filmul care  mi-a rămas peste ani ”pe retină” în care o prea frumoasă și diafană doamnă îmbrăcată în alb îi

spunea unui chipeș domn în uniformă un cuvînt al cărui sens nu îl știam pe atunci, dar reușisem să-l ”citesc” doarece era scurt, adică avea doar patru litere :

‘adio’ ;

cu siguranță primul film l-am văzut la televizorul alb-negru de acasă;

la cinematograful din orășelul de provincie mergeam pe atunci cu bunicii sau cu părinții, dar ceea ce îmi amintesc destul de bine sau chiar foarte bine sunt

ieșirile din după-amiezele de duminică, cînd, împreună cu trupa (nu ajunsesem la ”gașcă”) din cartier, care aduna cam cincisprezece pînă la vreo douăzeci de

suflete (păstrez cuvîntul, noi chiar trăiam și simțeam bucuria fiecărei zile, chiar dacă nu o … conștientizam) de vîrste și de înălțimi diferite, de la țîncul luat de  mînă atunci cînd trebuia grăbit pasul, pînă la handbalistul sau înnotătoarea cu care se mîndea un județ întreg; ne adunam într-un anume loc, eram îmbrăcați ca  de duminică, firește, în funcție de anotimp, de fiecare dată dichisiți după priceperea fiecăruia, chiar dacă la întoarcere eram pudrați generos cu negru de fum,  aveam asigurată provizia de bomboane sau de floricele (pe atunci noi, acolo, încă nu auziserăm de popcorn), semințele erau interzise de către tanti Aurica, cea care verifica și rupea biletele;

cinematograful era într-o clădire amplasată între cele două mari combinate industriale din oraș, singurul incovenient pentru unii dintre noi, mai micuți, era linia  de cale ferată, dar mai funcționau barierele pe atunci; în sală era plăcut, scaunele cu pluș albastru închis, iarna nu era frig, iar vara nu era nevoie de aer   condiționat, care nici nu era, dealtfel; pînza albă de proiecție, era încadrată de un chenar negru, cam prea pronunțat, după părerea unora mai mari dintre

noi, dar asta chiar nu conta; în pauza dintre documentar și filmul pentru care ne aflam acolo, ne asiguram că suntem grupați cu toții cum trebuie și de îndată ce  începea povestea, fiecare aluneca dup proriul ritm în lumea de acolo;

o lume fabuloasă, pe care o luam cu mine și în mine, mult timp, care, într-un fel se prelungea acasă în serile cu telecinemateca Domnului Suchianu sau a

Doamnei Ecaterina Oproiu, ori pe programul doi la Vîrstele Peliculei, unde Domnul Tudor Caranfil ne ajuta să descoperim bijuterii acolo unde nu le bănuiam;

și totuși,

nimic nu putea rivaliza pentru mine cu ceea ce rămînea după ce ieșeam din sala de la Cinematograf; și a rămas o lume,care, începînd de la acel cinematograf modest, dar bun, dintr-un orășel de pe malul Tîrnavei Mari, a crescut nu întotdeauna paralel cu viața, cu lumea reală, ci uneori, interferindu-se, probabil nepermis de mult, prin toate cinematografele  pe care le-am căutat sau pe care le-am găsit întîmplător

și astfel a(u) rămas:

primul film văzut la Cinematograful copilăriei și adolescenței mele– La Amiază, cu Gary Cooper

primul film pentru care am fugit de la școală (destul de tîrziu, cam prin ultima clasă de liceu) – Cei mai frumoși ani cu Barbara Streissand și Redford, mica erezie avea să se ”răzbune” destul de repede, cînd, în fiecare sesiune de vară trebuia să îmi stabilesc programul la cîte o materie în funcție de ziua în care Cinemateca de atunci de pe strada Eforiei, îl programa la începutul fiecărei veri (ziua aceea era, în felul ei, adică al meu, sacrificată, iar timpul, avea să îmi dea dreptate)

primul film la care îmi curgeau lacrimile și pe stradă (și ce dacă aveam deja șaisprezece ani ¿!) – Vacanță la Roma cu Audrey Hepburn și Gregory Peck

primul film dublat la cască – A șaptea pecete a lui Ingmar Bergman (a trebuit să aștept vreo cîțiva ani pîna l-am văzut pe un DVD netitrat, dar l-am înțeles      mai bine)

primul film la care am plătit biletul la negru de vreo zece ori mai mult decît prețul obișnuit, dar nu știu să mă tîrguiesc, iar filmul mă atrăgea ca de fiecare dată, atunci și după…, Vă place Brahms? cu Ingrid Bergman și Anthony Perkins

primul film ”discutat”, în cadrul unei integrale Antonioni, la Sala de la Grigore Preoteasa – Deșertul roșu cu Monica Vitti, desigur

primul film care m-a convins să mă adîncesc pe deplin în lumea lui Cehov –- Doamna cu cățelul cu Iia Savina  și Alexei Batalov

primul film căruia i-a urmat o noapte albă – Splendoare în iarbă, cu Nathalie Wood și  Warren Beaty

primul film  care mi-a lăsat întrebări asupra unor valori de care nu credeam că m-aș putea îndoi vreodată (și se întimpla cam prin clasa a zecea)– Doisprezece oameni furioși, cu Henry Fonda

primul film la care am avut senzația de epopee  cinematografică: Siberiada lui Andrei Mihalkov-Koncealovski, cu Nikita Mihalkov

primul film pe   care nu am reușit să-l revăd, deși aveam biletul cumpărat, datorită dramatismului său din final –– Reconstituirea lui Lucian Pintilie, cu

George Mihăiță

și tot așa, cu cîte un prim film la care…., se poate reconstitui o lume fascinantă, inegală ca apect și profunzime, care face și reface visul, care adulmecă, cheamă  și seduce iremediabil

vis? vrajă? seducție?

inchid pentru o clip ochii și întind mîna după o rolă

îndrăznesc să citesc : Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte (regia- Elisabeta Bostan)

la cîtiva kilometrii de cinematograful copilăriei, într-un oraș mai mare, dar tot de provincie, care nu este nici cel puțin reședință de județ, se desfășoară –sau așa ar trebui respectată promisiunea făcută toamna trecută- un festival de film care nu merită a fi trecut cu vederea, dimpotrivă: MECFF