răsfoind pe îndelete un ”dosar” privind cinematografului si a ceea ce a mai rămas din el (Dilema Veche nr 438), iată cum, sub aroma (reală) dulce a unor amintiri, depănate/citite la umbra (imaginară) a unui cais într-o vară mult prea încinsă,
încerc să îmi amintesc care a fost primul film văzut de mine pe la vîrsta de cinci-șase ani și nu prea reușesc;
poate că trebuie să (mă) întreb altfel: cum se numea filmul care mi-a rămas peste ani ”pe retină” în care o prea frumoasă și diafană doamnă îmbrăcată în alb îi
spunea unui chipeș domn în uniformă un cuvînt al cărui sens nu îl știam pe atunci, dar reușisem să-l ”citesc” doarece era scurt, adică avea doar patru litere :
‘adio’ ;
cu siguranță primul film l-am văzut la televizorul alb-negru de acasă;
la cinematograful din orășelul de provincie mergeam pe atunci cu bunicii sau cu părinții, dar ceea ce îmi amintesc destul de bine sau chiar foarte bine sunt
ieșirile din după-amiezele de duminică, cînd, împreună cu trupa (nu ajunsesem la ”gașcă”) din cartier, care aduna cam cincisprezece pînă la vreo douăzeci de
suflete (păstrez cuvîntul, noi chiar trăiam și simțeam bucuria fiecărei zile, chiar dacă nu o … conștientizam) de vîrste și de înălțimi diferite, de la țîncul luat de mînă atunci cînd trebuia grăbit pasul, pînă la handbalistul sau înnotătoarea cu care se mîndea un județ întreg; ne adunam într-un anume loc, eram îmbrăcați ca de duminică, firește, în funcție de anotimp, de fiecare dată dichisiți după priceperea fiecăruia, chiar dacă la întoarcere eram pudrați generos cu negru de fum, aveam asigurată provizia de bomboane sau de floricele (pe atunci noi, acolo, încă nu auziserăm de popcorn), semințele erau interzise de către tanti Aurica, cea care verifica și rupea biletele;
cinematograful era într-o clădire amplasată între cele două mari combinate industriale din oraș, singurul incovenient pentru unii dintre noi, mai micuți, era linia de cale ferată, dar mai funcționau barierele pe atunci; în sală era plăcut, scaunele cu pluș albastru închis, iarna nu era frig, iar vara nu era nevoie de aer condiționat, care nici nu era, dealtfel; pînza albă de proiecție, era încadrată de un chenar negru, cam prea pronunțat, după părerea unora mai mari dintre
noi, dar asta chiar nu conta; în pauza dintre documentar și filmul pentru care ne aflam acolo, ne asiguram că suntem grupați cu toții cum trebuie și de îndată ce începea povestea, fiecare aluneca dup proriul ritm în lumea de acolo;
o lume fabuloasă, pe care o luam cu mine și în mine, mult timp, care, într-un fel se prelungea acasă în serile cu telecinemateca Domnului Suchianu sau a
Doamnei Ecaterina Oproiu, ori pe programul doi la Vîrstele Peliculei, unde Domnul Tudor Caranfil ne ajuta să descoperim bijuterii acolo unde nu le bănuiam;
și totuși,
nimic nu putea rivaliza pentru mine cu ceea ce rămînea după ce ieșeam din sala de la Cinematograf; și a rămas o lume,care, începînd de la acel cinematograf modest, dar bun, dintr-un orășel de pe malul Tîrnavei Mari, a crescut nu întotdeauna paralel cu viața, cu lumea reală, ci uneori, interferindu-se, probabil nepermis de mult, prin toate cinematografele pe care le-am căutat sau pe care le-am găsit întîmplător
și astfel a(u) rămas:
primul film văzut la Cinematograful copilăriei și adolescenței mele– La Amiază, cu Gary Cooper
primul film pentru care am fugit de la școală (destul de tîrziu, cam prin ultima clasă de liceu) – Cei mai frumoși ani cu Barbara Streissand și Redford, mica erezie avea să se ”răzbune” destul de repede, cînd, în fiecare sesiune de vară trebuia să îmi stabilesc programul la cîte o materie în funcție de ziua în care Cinemateca de atunci de pe strada Eforiei, îl programa la începutul fiecărei veri (ziua aceea era, în felul ei, adică al meu, sacrificată, iar timpul, avea să îmi dea dreptate)
primul film la care îmi curgeau lacrimile și pe stradă (și ce dacă aveam deja șaisprezece ani ¿!) – Vacanță la Roma cu Audrey Hepburn și Gregory Peck
primul film dublat la cască – A șaptea pecete a lui Ingmar Bergman (a trebuit să aștept vreo cîțiva ani pîna l-am văzut pe un DVD netitrat, dar l-am înțeles mai bine)
primul film la care am plătit biletul la negru de vreo zece ori mai mult decît prețul obișnuit, dar nu știu să mă tîrguiesc, iar filmul mă atrăgea ca de fiecare dată, atunci și după…, Vă place Brahms? cu Ingrid Bergman și Anthony Perkins
primul film ”discutat”, în cadrul unei integrale Antonioni, la Sala de la Grigore Preoteasa – Deșertul roșu cu Monica Vitti, desigur
primul film care m-a convins să mă adîncesc pe deplin în lumea lui Cehov –- Doamna cu cățelul cu Iia Savina și Alexei Batalov
primul film căruia i-a urmat o noapte albă – Splendoare în iarbă, cu Nathalie Wood și Warren Beaty
primul film care mi-a lăsat întrebări asupra unor valori de care nu credeam că m-aș putea îndoi vreodată (și se întimpla cam prin clasa a zecea)– Doisprezece oameni furioși, cu Henry Fonda
primul film la care am avut senzația de epopee cinematografică: Siberiada lui Andrei Mihalkov-Koncealovski, cu Nikita Mihalkov
primul film pe care nu am reușit să-l revăd, deși aveam biletul cumpărat, datorită dramatismului său din final –– Reconstituirea lui Lucian Pintilie, cu
George Mihăiță
și tot așa, cu cîte un prim film la care…., se poate reconstitui o lume fascinantă, inegală ca apect și profunzime, care face și reface visul, care adulmecă, cheamă și seduce iremediabil
vis? vrajă? seducție?
inchid pentru o clip ochii și întind mîna după o rolă
îndrăznesc să citesc : Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte (regia- Elisabeta Bostan)
la cîtiva kilometrii de cinematograful copilăriei, într-un oraș mai mare, dar tot de provincie, care nu este nici cel puțin reședință de județ, se desfășoară –sau așa ar trebui respectată promisiunea făcută toamna trecută- un festival de film care nu merită a fi trecut cu vederea, dimpotrivă: MECFF
Blogul aneimariadeleanu_drusan (adică al meu, al Ioanei Drusan) 