MECEFF 2014 ”văzut” de mine

logo-meceff

(atunci) cînd alăturam, poate cam forțat, cele două filme -Rugul aprins (Hořící keř), regizat de Agnieszka Holland și Poziția copilului al lui Călin Peter Netzer – mă întrebam care dintre ele ”va fi mai în față” la sfîrșitul competiției, de fapt, sincer, mă întrebam care va lua Trofeul Festivalului, cu toate că nu văzusem încă toate celelalte filme concurente și datorită programării orelor de proiecție în locații diferite, nici nu aveam cum să le ”prind” pe toate șapte ;
[ filmul românesc reușisem să-l văd mai demult]
scriam în urmă cu cîteva zile, încă sub impresia primelor două zile de Festival , că sunt două drame și mi se putea, se poate și acum, să mi reproșeze că nu țin seamă de contextul fiecăreia, da!, dar fiecare dintre cele două mame se luptă pentru fiul ei, una care vrea și știe că trebuie să-i apere memoria celui pe care sistemul totalitar încearcă să-i distrugă prin întinare și amintirea și semnificația jertfei , căci într-o societate abuzivă curajul, libertatea și sacrificiul ca ultimă soluție de apărare a acesteia nu sunt permise; cealaltă mamă luptă pentru libertatea amenințată de greșeala fatală comisă chiar de către băiatul ei, ignorînd adevărul că ei doi, mamă și fiu, cu toate posibilitățile materiale și influența socială de care dispun, deloc neglijabile, sunt, în fond, victimele unui sistem aflat în derivă, care își caută anevoie coordonatele; disperării mamei care nu mai găsește peste noapte mormîntul fiului (cuprins de flăcări a doua oară, cu sicriu cu tot) se alătură plînsetul înăbușit în umilința pe care o simte în fața suferinței îndurate cu demnitate a unor alți părinți despre care nu își imaginase că o va cunoaște vreodată;
binefacerile și ororile deopotrivă, ale tranziței de la un sistem totalitar, la unul care se vrea și se pretinde a fi liber și democratic cu toate imperfecțiunile sale, se regăsesc în toate peliculele aflate în competiție dintre care eu nu am reușit să văd, pe lîngă cele două, decît Ida și Călătoria; filmul austriac, Frumuseţea ta nu are nici o valoare…, realizat de către un regizor și actori turci a fost preferatul publicului, nu știu cum este, pentru că a rulat în același timp cu Rugul aprins;
dintre filmele celor trei mari regizori ”subversive la vremea lor” am văzut filmul lui Andrej Wajda, Peisaj după bătălie și mi s-a făcut dor și mai tare de Daniel Olbrychski,
anul acesta rămîn cu bucuria de a descoperi bijuteriile lui Pere Portabella și cu regretul de a nu fi reușit să văd multe dintre celelalte….;
a fost și o expoziție de afișe/ postere și tare mi-aș fi dorit să am și eu un afis cu Woody Allen, dintre cele văzute la Centrul de urbanism și incubator de afaceri pentru IMM-uri, A.D.I. – locul/locația unde s-au ținut cele două simpozioane;
că tot am amintit de simpozioane, eu nu înțeleg ce fel de dezbatere cu caracter declarat deschis este aceea la care paricipă cel mult două-trei persoane din ”publicul larg”, în afara invitaților oficiali, astfel încît poți avea senzația unui intrus;
la cel de al doilea simpozion cu, tema Filmul de propaganda vs filmul de arta in regimul comunist, moderat de către Horia Barna și avîndu-l ca invitat pe Cristian Tudor Popescu nu am putut să merg , dar am văzut înregistrarea pe blogul jurnalistului medieșan, Mircea Hodărnău; am privit ușor amuzată cum se vorbea documentat și convingător despre propagandă și manipulare, despre regizori mari și cunoscuți din stalinism și nazism, despre istoria filmului românesc, subiecte interesante, altminteri, dar expuse în fata unor persoane la fel de avizate și cunăscătoare ale temei, ca și cel care  le prezenta acolo, pe tonul folosit la catedră; personal, am rămas, vorba dlui Radu Cosașu, cu o tresărire cînd am auzit pomenit Zidul, regizat de C Vaeni ca film de propagandă  făcut cu artă( a fost o surpriză plăcută…) și cu o întrebare : oare Să mori din dragoste de viață al lui Mircea Veroiu, nu e … propagandă făcută cu artă… (deși în anii în care a fost făcut era ceva mai mult!) și Meandrele lui Mircea Săucan și ale lui H Lovinescu nu erau pe atunci contra sistemului ?

orice Festival este o sărbătoare, mai mult sau mai puțin reușită, dar este un prilej de bucurie, iar printre
problemele și grijile de fiecare zi, nu este puțin.

MECEFF 2013 cu ratări și bucurii… personale

nu îmi place să scriu despre ratări și nici despre rateuri, însa ediția din anuil acesta a MECEFF_ului eu am cam ratat-o din  multe  și fel

Urite motive de neexilicat (nu doar greu explicabile)

așadar, Țiganii (sloveni) din Shanghai sunt marii învingători; la drept vorbind/scriind, nici nu au prea avut concurenți, doar Oamenii și melcii noștri (eeeiii, aici se poate vorbi de premiile unui  festival la care publicul nu poate fi învinovățit …)

da, dar ca să vezi în primele trei zile filmele din competițire, a trebuit să se renunțe – este și cazul meu- la altele, la cele selectate de către maestrul Radu Gabrea ori/și la cele prezentate în secțiunea filmului german, ca invitat special – ceeea ce a și fost;

și uite-așa, am ratat eu un film  al lui A WAJDA despre care nici nu știam, sau Fabian în rgia luiWolf Gremm, nominallizat, cîndva la Oscar,,

am pierdut Manifestul de la Oberhausen  discuțiile (dezbaterea, poate) despre ceea ce a însemnat și amarcat ceea ce azi se cunoaște sub …genericul… ”Noul film German”

și dacă am pomenit despre discuții sau dezbateri, poate că în edițiile următoare  se vor …programa… la ore accesibile mai multor sectatori –nu neapărat cinefili avizați- și într-un cadru mai larg, mai deschis, fără acea etichetă afișată cu cerneală incoloră : PRIVAT (cum este cazul de trei ani Simpozionului de la CDIRomgaz)

cu greu îmi pot ierta ratarea în întregime a ultimei zile de Festival, iar regretul că nu am reușit să văd celălalt film al lui Wim Wenders, ”Aripile Dorinței” și nici Hannah Arendt, o femeie, o personalitate care m-a incitat de cînd am auzit despre ea; dar știu că pînă voi reuși să văd povestea lui Rosenemil, scrisă de G Herman și repovestită prin imagini de către Radu Gabrea

și acum, la sfîrșit cu ce rămîn? cu cele cîteva filme din competiție, cu unul din afara competiției și cu încă două asupra cărora voi reveni, probabil, re-povestindu-le pentru mine însămi: Klimt (pe car îl știam, dar picăturile lui de aur peste sufletul feminin fac bine oricînd) și acea ciudată Enigmă a lui Kaspar Hauser, film regizat de W Herzog

peste cîteva zile ”evadez” de aici, dar la întoarecere –tot aici- voi deschide un album cu reproduceri după G Klimt, urmărit fiindu-mi gîndul de muzica celor de la Madredeus, ori de  cuvintele de la începutul poveștii lui Kaspar Hauser:  ”nu auziți urletul îngrozitorce vã împresoarã de peste tot ? acel urlet pe care oamenii îl numesc ‚tãcere’ ?

o frază de final?

să fie o a patra ediție mai inspirat organizată ca program și locații,

dar tot plină de surprize  frumoase !

 

Primul film la primul cinematograf

răsfoind pe îndelete un ”dosar” privind cinematografului si a ceea ce a mai rămas din el (Dilema Veche nr 438), iată cum,  sub aroma (reală) dulce a unor amintiri, depănate/citite la umbra (imaginară) a unui cais într-o vară mult prea încinsă,

încerc să îmi amintesc care a fost primul film văzut de mine pe la vîrsta de cinci-șase ani și nu prea reușesc;

poate  că trebuie să (mă) întreb altfel: cum se numea filmul care  mi-a rămas peste ani ”pe retină” în care o prea frumoasă și diafană doamnă îmbrăcată în alb îi

spunea unui chipeș domn în uniformă un cuvînt al cărui sens nu îl știam pe atunci, dar reușisem să-l ”citesc” doarece era scurt, adică avea doar patru litere :

‘adio’ ;

cu siguranță primul film l-am văzut la televizorul alb-negru de acasă;

la cinematograful din orășelul de provincie mergeam pe atunci cu bunicii sau cu părinții, dar ceea ce îmi amintesc destul de bine sau chiar foarte bine sunt

ieșirile din după-amiezele de duminică, cînd, împreună cu trupa (nu ajunsesem la ”gașcă”) din cartier, care aduna cam cincisprezece pînă la vreo douăzeci de

suflete (păstrez cuvîntul, noi chiar trăiam și simțeam bucuria fiecărei zile, chiar dacă nu o … conștientizam) de vîrste și de înălțimi diferite, de la țîncul luat de  mînă atunci cînd trebuia grăbit pasul, pînă la handbalistul sau înnotătoarea cu care se mîndea un județ întreg; ne adunam într-un anume loc, eram îmbrăcați ca  de duminică, firește, în funcție de anotimp, de fiecare dată dichisiți după priceperea fiecăruia, chiar dacă la întoarcere eram pudrați generos cu negru de fum,  aveam asigurată provizia de bomboane sau de floricele (pe atunci noi, acolo, încă nu auziserăm de popcorn), semințele erau interzise de către tanti Aurica, cea care verifica și rupea biletele;

cinematograful era într-o clădire amplasată între cele două mari combinate industriale din oraș, singurul incovenient pentru unii dintre noi, mai micuți, era linia  de cale ferată, dar mai funcționau barierele pe atunci; în sală era plăcut, scaunele cu pluș albastru închis, iarna nu era frig, iar vara nu era nevoie de aer   condiționat, care nici nu era, dealtfel; pînza albă de proiecție, era încadrată de un chenar negru, cam prea pronunțat, după părerea unora mai mari dintre

noi, dar asta chiar nu conta; în pauza dintre documentar și filmul pentru care ne aflam acolo, ne asiguram că suntem grupați cu toții cum trebuie și de îndată ce  începea povestea, fiecare aluneca dup proriul ritm în lumea de acolo;

o lume fabuloasă, pe care o luam cu mine și în mine, mult timp, care, într-un fel se prelungea acasă în serile cu telecinemateca Domnului Suchianu sau a

Doamnei Ecaterina Oproiu, ori pe programul doi la Vîrstele Peliculei, unde Domnul Tudor Caranfil ne ajuta să descoperim bijuterii acolo unde nu le bănuiam;

și totuși,

nimic nu putea rivaliza pentru mine cu ceea ce rămînea după ce ieșeam din sala de la Cinematograf; și a rămas o lume,care, începînd de la acel cinematograf modest, dar bun, dintr-un orășel de pe malul Tîrnavei Mari, a crescut nu întotdeauna paralel cu viața, cu lumea reală, ci uneori, interferindu-se, probabil nepermis de mult, prin toate cinematografele  pe care le-am căutat sau pe care le-am găsit întîmplător

și astfel a(u) rămas:

primul film văzut la Cinematograful copilăriei și adolescenței mele– La Amiază, cu Gary Cooper

primul film pentru care am fugit de la școală (destul de tîrziu, cam prin ultima clasă de liceu) – Cei mai frumoși ani cu Barbara Streissand și Redford, mica erezie avea să se ”răzbune” destul de repede, cînd, în fiecare sesiune de vară trebuia să îmi stabilesc programul la cîte o materie în funcție de ziua în care Cinemateca de atunci de pe strada Eforiei, îl programa la începutul fiecărei veri (ziua aceea era, în felul ei, adică al meu, sacrificată, iar timpul, avea să îmi dea dreptate)

primul film la care îmi curgeau lacrimile și pe stradă (și ce dacă aveam deja șaisprezece ani ¿!) – Vacanță la Roma cu Audrey Hepburn și Gregory Peck

primul film dublat la cască – A șaptea pecete a lui Ingmar Bergman (a trebuit să aștept vreo cîțiva ani pîna l-am văzut pe un DVD netitrat, dar l-am înțeles      mai bine)

primul film la care am plătit biletul la negru de vreo zece ori mai mult decît prețul obișnuit, dar nu știu să mă tîrguiesc, iar filmul mă atrăgea ca de fiecare dată, atunci și după…, Vă place Brahms? cu Ingrid Bergman și Anthony Perkins

primul film ”discutat”, în cadrul unei integrale Antonioni, la Sala de la Grigore Preoteasa – Deșertul roșu cu Monica Vitti, desigur

primul film care m-a convins să mă adîncesc pe deplin în lumea lui Cehov –- Doamna cu cățelul cu Iia Savina  și Alexei Batalov

primul film căruia i-a urmat o noapte albă – Splendoare în iarbă, cu Nathalie Wood și  Warren Beaty

primul film  care mi-a lăsat întrebări asupra unor valori de care nu credeam că m-aș putea îndoi vreodată (și se întimpla cam prin clasa a zecea)– Doisprezece oameni furioși, cu Henry Fonda

primul film la care am avut senzația de epopee  cinematografică: Siberiada lui Andrei Mihalkov-Koncealovski, cu Nikita Mihalkov

primul film pe   care nu am reușit să-l revăd, deși aveam biletul cumpărat, datorită dramatismului său din final –– Reconstituirea lui Lucian Pintilie, cu

George Mihăiță

și tot așa, cu cîte un prim film la care…., se poate reconstitui o lume fascinantă, inegală ca apect și profunzime, care face și reface visul, care adulmecă, cheamă  și seduce iremediabil

vis? vrajă? seducție?

inchid pentru o clip ochii și întind mîna după o rolă

îndrăznesc să citesc : Tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte (regia- Elisabeta Bostan)

la cîtiva kilometrii de cinematograful copilăriei, într-un oraș mai mare, dar tot de provincie, care nu este nici cel puțin reședință de județ, se desfășoară –sau așa ar trebui respectată promisiunea făcută toamna trecută- un festival de film care nu merită a fi trecut cu vederea, dimpotrivă: MECFF