cît ești de frumoasă!

maargareta

te-am așteptat, iar acum îți spun Bine ai venit!

te aștept în fiecare an și îmi redescopăr de fiecare dată copilăria;

știi? eu am multe copilării, le am pe toate, de fapt, cuprinse într-una singură, veselă,  jucăușă, neastîmpărată și adevărată; restul etapelor sau al vîrstelor nu mai contează;

tu esti aceeași pe care o vedeam, o admiram și cu care mă înfrumusețam și în grădina mare, cu nimășel, de lîngă Borsec și în parcurile sau pe cărăruile de sub Tâmpa și în poienița de lîngă izvor, cu apă limpede și rece, care, spre mirarea multora, ținea mereu proaspăt sufletul  meu și al celor din micul orășel cu negru de fum, Copșa-Mică

și ca și atunci, îmi împletesc codițele cu tine, te pun la  butoniere, te împrăștii pe fustă, te așez pe catarama de la pantofii de lac ori te leg la de șiretul tenișilor,

ești inelul cu care mă logodesc în fiecare an cu PRIMĂVARA

aș vrea – acum, poate mai tare, mai mult decît altădată- ca lumea mea mică, dar și lumea cea mare și zgomotoasă din jurul meu  să împrumute ori chiar să ia pentru totdeauna, lumina di miezul tău și seninătatea din petalele tale

 

BINE AI REVENIT!

un alt bănuț

Se  întîlneau de două ori pe săptămînă în acellași troleu și pe aceeași porțiune de tronson a metroului;

Nu au schimbat mai mult de zîmbetul politicos și discret ca un salut între două persoane care se cunosc ”din vedere”; fata era mai curioasă și încerca să afle cîte cea despre silueta înaltă, cu alură atletică și misterioasă; haina neagră, de iarnă, dintr-o stofă țesută din lînă neagră, nevopsită, cu un croi aparte, așa cum își imaginase mereu că purtau boierii din romanele interbelice, o ajutase să întuiască, dincolo de bănuială, locul sau zona aceea binecuîntată de către Dumnezeu, iar titlurile care se puteau citi  de pe coperțile care nu încăpeau prea bine în mapă, îi dădea de înțeles că și el, tînărul cu ochelari care nu abureau niciodată și cu o ramă subțire care strălucea la  fel și pe ger și în soarele începutului de vară, era unul dintre aleșii Vieții, căci așa considera îi fata  pe cei care puteau controla acele părți din inefabil: atomi, neuroni, quartzi.

Într-o după=amiază de primăvară, într-o altă stație, în care nu se mai întîlniseră din întîmplare,  aștepta fiecare, neobsevîndu-se unul pe  celălalt, un alt număr de tramvai; cu același aer care părea a spune ”priviți-mă cît și cum doriți, sunt frumos și deștept”, privea detașat de totul din jurul său înspre partea de unde aveau să vină, scrîșnind chinuit, cele două vagoane ; în agitația de pe postamentul îngust  din mijlocul bulevardului, cînd a scos legitimația, a alunecat din buzunarul mapei o monedă; după ce s-a mai domolit agitația pasagerilor, fata s-a aplecat să ridice moneda, însă prea tîrziu:  tramvaiul se urnise de plecare. Continua să privească zîmbind ușor distrată moneda din palmă pînă coborî cu o stație înaintea celei ca destinație inițială; traversă pînă în dreptul unei tejghele cu flori, zări o floare mică, cu trei frunze verzi; întinse moneda, apoi își  prinse părul cu o agrafă pe care potrivi floarea, îndreptîndu-se grăbită către bărbatul care o aștepta în stația următoare – aveau bilete la un concert de rock.

și ca într-un film mai mult sau mai puțin reușit/inspirațional, după cîțiva ani, destui pentru ca Viața să le arate fiecăruia propriile limite, nu doar năzuințe, în holul  mare și cochet al unei clădiri își zîmbeau politicos  și mai puțin timid

–          ce mică e lumea…

–          da, uneori

–          sărut mîna! Scuzați-mă, dar mi se reproșpează adesea că tot distrat sau zăpăcit aș fi rămas, deși eu chiar sunt foarte ”organizat”

–          versiunea Dumneavoastră o cred mai ușor

–          ma uit la cărtile și broșurile de pe măsuță și mă întreb de ce la un simpozion se cer bani chiar și pentru simple broșuri

–           suntem generația care l-a citit în școală pe Marcuse, ridiculizîndu-l în afara orelor de curs

–          aș fi vrut să iau o anume broșură, dar mu am bani mărunți, iar doamna care se ocupă de ele mi-a explicat că nu are să îmi dea rest, trebuie să mai iau încă ceva

–          dacă îmi permiteți o cumpăr eu pentru Dumneavoastră, oricum, V-am rămas datoare uitați, acum suntem chit și e ok

–          nu înțeleg…

–          nici nu este nevoie;

–          tot nu ănțeleg, în fine, mulțumesc mult și nu pun întrebări;  totuși, Vă pot oferi un suc, o cafea, o înghețată?

–          cu mare plăcre aș fi răspuns în alte circumstanțe sau cu altă ocaziem, dar sunt, ca de obicei, în mare criza de timp

–          chiar atît de gravă este criza asta încît nu puteți să mă așteptați un minut, cel mult două? Va asigur că mă întorc mai repede

–          Ok, dar nu se poate mai mult

–          un minut și cincizecișișapte de secunde, v-am promis, doar; și vă rog să primiți această floare

–          O, ce surpriză și ce frumoasă e floarea!

–          dar zîmbiți într-un fel cam ciudat și căutați cu privirea altceva… eu… eu imi cer…

–          nu,nu…, multumesc încă o dată, căutam un coș pentru ambalaj

–          O, Doamne, încă nu am învățat cum se oferă o floare – fără celofan

–          nu are nici o importanță aspectul acesta, nu va faceti pprobleme

–          sunteți prea amabilă

–          din păcate, trebuie să plec;  mi-a facut o reală și mare plăcere întîlnirea cu Dumneavoastră; va doresc numai bine si cine știe, poate..

–          un alt simpozion, o altă ocazie

–          locuiesc în alt oraș, dar nu se știe niciodată; la revedere

–          Sărut mîna!

afară,  în lumina ciudat de caldă pentru luna lui Florar, privind ceasul de la intersecție, văzu și data : primise o floare în ziua în care pînă nu cu mult timp în urmă, ea obșnuia să lase în cutia de scrisori, încă de la prima oră, o floare și același gînd într-un de fiecare dată  altt rînd

privi în jur, nu vedea nici o biserică sau un loc potrivit să lase floarea, iar timpul o presa; se apropie cu grijă și cu un fel de teamă de o fetîță ;

-te rog să mă scuzi și să primești floarea aceasta din partea mea;

nu îndrăzni să adauge că o primise la rîndul ei, dar că în următoarele trei zile nu avea cum să își respecte obiceiul-dorință-dor-durere

și cerîndu-și scuze în gînd față de vechea cunoștiință al cărei/cărui nume nu-l aflase, se îndreptă spre gară, amintindu-și o  expresie care, de obicei, o enerva, îi displăcea ; ”viața este plină de surprize”

mai privi o dată fetița care mîngîia floarea; era tare  frumușică– brunetă cu ochi albaștri

și auzi două voci cunoscute care îi aminteau ceea ce  ea știa, ceea ce trebuia să nu uite: viața merită a fi trăită frumos și adevărat

==================================================================================

(text însăilat în această după-amiază de 13 mai, înainte de o altă zi, o după amiază, în care, plimbîndu-mă nelogată pe bloguri, Irina=Billy, prinzîndu-mă, m-a certat că pierd pînă și ziua de Duminica fără rost …. de parcă pierderea ar avea în sine vreun rost….)

O floare in plina vara

sau felul meu de duiosie pentru Voi

am fost trimis aici, fara sa fiu intrebat daca vreau sa vin

poate pentru ca stiu sa tac in orice zi a saptaminii

si tocmai de aceea nu voi spune nimic despre incredere si dezamagire despre prietenie si amicitie cu click-uri pentru citiva centi,

dar deja sunt intr-o zona care nu imi ete familiara ;

astazi, Anei, suparata/necajita pe ea insasi ca si-a dat programul peste cap, un foarte bun prieten, care cred ca are un blog sau doua, i-a amintit ca sanatatea este, totusi,  cea mai importanta, ca inca nu dispune de  timpul necesar pentru suprarealism, nici despre semantica, nici  pentru a scrie despre interferenta dintre jumatatile de sunet sau dintre sunet si culorile avangardistilor, regasite in diversele teorii ale simturilor, nu este timp nici macar pentru poezie

pentru toate acestea poate se va gasi timp,

un altfel de TIMP, mai bun si mai generos

[ nu am reusit sa evit un oarecare sentimentalism, din pacate]

este vara, caldura caniculara amestecata, deloc domolita, cu grindina m-a atins si pe mine si am uitat  sa scriu ceva, tacand, desigur:

 Ana le multumeste lui Andi,-X-, Elenei Agachi, VirtualKid , precum si tuturor celor care au  gasit ceva interesant pe blogul ei si au transmis mai departe (amintind de blogul ei 🙂 )

în martie, de dor de ZOBAR….

     Aseară, în timp ce încercam să alung frigul care mă pătrunsese pe drumul spre casă, printr-o amăgire de somn, știind că în seara aceasta sau miercuri va trebui să plec la drum, a sunat telefonul– un prieten, intrigat de bucuria mea pentru The Hurt Locker, m-a ”somat”, aproape, să caut și să citesc o frază sau două despre cîștigătorul din anul 2000 – American Beauty; cam fără chef, am căutat și am găsit și am citit cu glas la telefon.

    Dar dintr-un caiet vechi a căzut/ a  alunecat asta     

 și oricît m-ar durea mîna o transcriu, așa cum am găsit-o, tot cu scrisul meu de atunci  

    Maxim Gorki însuși și-ar putea  sfărîma luleaua de o șa de lemn, iar inima de ciudă de a nu fi țiganul îndrăgostit  de libertate și de dragoste, așa cum furtuna se îndrăgostește de ceea ce distruge cu o clipă înainte de a muriîntr-o ploaie banală , cu farmecul stins…

 

”Ai Zobar, Zobar! ”

 

 

 

 

 

…. știu îmi îngînă cîntecul o gură roșie și sălbatecă, mușcînd o crenguță de măceș pitic

 

 

                                – Adrian Pintea  – SLAST-

    și mi-am amintit cum într-o zi de 8 Martie, l-am privit tîrguindu-se atît de frumos de natural  cu florăresele țigănci, aproape pe limba lor, încît cîteva clipe mai tîrziu, cind  am fost întrebată cu o oarecare mirare dacă floarea pe care tocmai o primisem rămăsese floarea mea preferată; am răspuns mulțumind și am pornit la pas în doi,  eu mai întorcînd pentru o clipă capul înapoi.

     Aș fi putut să las textul găsit pentru o dată mai potrivită, dar cum nu știu ce planuri are cu mine javra asta de viață cu care sunt în război declarat, m-am grăbit să o ‘pun/las’ acum ;

    Partenerei mele de luptă – cum să o numesc ‘dușman’?!?- îi reamintesc că nu îmi place să rămîn cu temele nefăcute sau neterminate,

 Iar Vouă , tuturor, poftă bună la mucernici !   

🙂

 Aghiuță, dacă treci pe aici, nu mai plăti satelitul închiriat, îți dau eu semn sau semnal, dacă pot; hai, pa!

 în rest, celalti, sau unii din real,  catre trec ușor și pe aici,  dacă vor, știu cum să mă găsească

Cod galben de frig la reanimare

parcă încerc și eu să schimb forma liniei în aparatele medicale
                  am avut parte de două operații – și cred că mi-am făcut porția în viața asta- iar în urmă cu o săptămînă
am intrat împreună cu blogul meu în ‘moarte clinică’, tot din motive serioase;
   se spune că în clipa dinaintea… îți revezi întreaga viață – eu nu am văzut decît greșelile pe care nu am cum să le mai repar: unii mi-au spus că sub anestezie au visat frumos – eu nu îmi amintesc să fi visat ceva în timpul celor două anestezii; acum, da, în aceste zile am visat  sau mi s-a părut că am auzit ‘vocile’ celor care m-au vizitat și aici și altundeva; și toicmai eu care scriam că am simțit ghilotina virtualului
(ceea ce am scris despre acea ghilotină a sufletului, încă mai cred )  am simțit cît de bine este să nu te simți singur, singur, deși despre asta aș mai avea atîtea de ‘gîndit’, chiar dacă este o bibliografie greu de citit pe de-a`ntregul de către cineva, vreodată, de mine insămi, cu atît mai puțin;  

  și trimisu-mi-am gîndul să ceară scuze celor pe care i-am supărat cu vorba sau cu/ prin tăcere(a)-mi;  iar gîndul meu rămas cum îi este obiceiul, adică slobod, mult prea neîngrădit în cele două emisfere     cenușii despărțite de o parte albicioasă [i se spune corpul C…, știu din școală] a început să umble hai-hui;
   cît a fost vreme bună s-a cam ferit de viruși ca și de vaccinul ăla cam…, deși s-a cam întunecat nițel cînd a citit despre un medic bun , cu nume și renume municte, nu așa obținute prin cursuri la  distanță, a dat o raită prin magazine obișnuite și de lux, de unde a ieșit întristat nu de convingerea că pe unele nu le va  mai vizita curînd, ci frămîntat de întrebarea ”oare  la noi se va adeveri cîntecul acela cu pachetul de biscuiți mai scump decît o viață?”;
  apoi s-a amuzat -altă reacție de autoapărare negăsind- la ideile cel  puțin ciudate ale unor miniștri și ale altor mai mari ai acestei țări și ai acestei lumi, aamintindu-și de un serial ”Trăzniți în NATO” și găsind formula(rea) adaptată,
”trăzniți de și în tranziție”;  apoi s-ar fi minunat de puterile miraculoase ale unei făcări violete, dar nu s-a bucurat  că nu l-a ademenit gustul și  plăcerea grijilor puterii, ci și-a amintit din nou de ce nu putut să străbată curcubeul pînă la capăt – aceea era ultima culoare de acolo;

 atunci a vrut și a încercat să regăsească ceva minunat, cea mai min unată stare- sentiment sau invers, găsit cu mult timp în urmă și niciodată pierdut, doar de ceva vreme refuză drumul înspre-Acolo;
    și astfel,  ajungînd printre amintiri, a dat într-una din cutiile rămase de la mama  peste unele fragmente ‘decupate’
 din Digresiunile scrise prin anii ’70 ai veacului trecut de către Octavian Paler  și cum deja începuse să ningă viscolit și gerul să atingă nu doar răni văzute sau ascunse, l-a ales pe acesta:

”Floarea împacă, în fond, efemerul cu imortalitatea și nu înîmplător,în aproape toate mitologiile ea face legătura dintre profan și sacru, dintre oameni și zei.Farmec șimelancolie șoaptă și stigăt, tăcere și rugăciune, plecare și întoarcere,timp și netimp, noapte și zi, reproș  și iertare, absență și plinătate, posesiune și frustrare, uitare și amintire,umiliunță și vanitate, țărînă și cer, trădare și fidelitate,ce nu exprimă, oare, această hieroglifă a vieții care este o floare și în care putem citi, pe rînd, povestea unei frumuseți provizorii și a unei frumuseți pe care precaritatea n-o poate, totuși, știrbi?
 (…) Pictînd floarea, artistul  artistul abolește o ordine stabiliută, eternizînd ceea ce este fugitiv ;
  (…) un artist care pictează o floare pictează împotriva efemirătății, perpetuînd miracolul; el săvîrsește un delict fericit;
și ce este altceva decît partea de eternitate din efemer ? ”
iar gîndul meu încearcă cu greu să înteleagă cum cineva care iubește și respectă atît de mult opera lui Octvian Paler, încît îngrijește un site dedicat acestui Don Quijote rămas într-un deșert, în Est, pentru totdeauna, poate să voteze -după propria sa mărturie citită într-un comentariu lăsat pe un blog- că a votat cu Băsescu…. dacă mi se va explica, voi mulțumi politicos,
deși, parcă, mi-ar fi greu să accept acea desărțire dintre operă și convingerile sau opțiunile politice ale autorului….;
totuși….   🙂    [blogger-ul respectiv nu se află în lista mea]
    și pentru a se depărta puțin de cotidianul care nu-i priește, cum nu poaate încă sa vadă u film, sau să ajungă într-o sală de teatru, își amintește, că a găsit, după lungi căutări, în format mp3, Sonata 111 de Beethoven, despre care mai întîi citise  într-o carte scrisă de Radu Cosașu – este povestea unui pianist dintr-o țară din America de  Sud, care,  este închis de către regimul militar al acelei țări, în urma unei vizite din partea unui prieten dizident; tînărul pianist fusese elevul Nadiei Boulanger. Transcriu doar ultimele paragrafe
    ‘și alte trei luni, acolo, în închisoare, omul nu mai atinse pianul mut;
        ”dar prietenii din temniță mi-au cerut să reîncep studiile și eu nu puteam, nu puteam, pînă într=o zi de decembrie, cînd m-am așezat la pianul meu mut și am inceput sonata 111 de Beethoven, și atunci totul a revenit și muzica m-a salvat”

 despre Sonata 111 nu aș putea să-ți spun altceva’

gîndul spune și îndeamnă :acea sonatină scrisă de Radu Cosașu merită citită sau recitită ( ca toate sonatinele sale, dealtfel);
   ar mai vrea să ajungă la două albume de artă primite de curînd si să-i spună lui Andi că le văd împreună
 (gîndul poate să ajungă pînă departe, nu-i așa ?)

 
 dar deja a  obosit: e prea frig și se pare că va dura: se  îndreaptă spre medicamente, apoi se pregătește să adoarmă liniștit, fără vise.
Nu mai știe ce și cum sunt visele.

Astăzi mă joc

   Aud din nou intrebarea

‘ oare asta corespunde gustului tau? ‘

Desigur, doar sunt preferatele mele in aceste zile

   Si in timp ce ma uit la felicitarea asta imi dau sema ca banutul aruncat in fintina aceea a dorintelor nu a fost irosit

  Din ilustrata a cazut o foaie pe care citesc :

sa stii ca am invatat si eu de la tine ceva important. Sau mai exact…mi-ai confirmat ceva ce incepusem sa facde ceva timp: sa fac ce-mi place, sa nu fac compromisuri si sa imi traiesc viata din plin! Asta m-ai invatat! Si m-ai mai invatat sa citesc printre randuri!

Si m-ai mai invatat sa iubesc suflete                                iar eu ma aud rostind cu glas scazut versurile

 Cu tot ce-am strâns din tine curat, ca Prometeu Am sa te-alcătui altfel, dar suflet iţi dau eu.

   Vreau sa fie vara, sa fie cald si sa iti spun :

      ‘astept un pas gresit sau o alunecar e                              eu mai stiu sa merg pe valuri in picioare’

 Dar trebuie sa am rabdare ; pina apar freziile,trebuie sa ma multumesc  si cu gthiocei

 Si in timp ce ascult un cintec primit, tot intr-o zi de iarna,   Modern Talking – Maria  , privesc pe fereastra si vad ca intr-un vis

în viaţă se mai întîmplă şi aşa

simplu, dureros, dar fara patetisme
Fiecare avem, desigur, propriile experiente, mai mult sau mai putin asemanatoare cu ale celorlati.
Eu am invatat cat de pretioasa e prietenia; am invatat ca se castiga greu, dar se poate pierde usor;
Am invatat ca uneori poate fi mai puternica decat dragostea, mai calma, desi lipsita de vibratiile si zbuciumul acesteia, prietenia este reazemul pentru naufragiatii (d)in furtunile iubirii.

Am invatat, totodata, ca prietenul te ajuta cu pricepere si cu tact sa iti descoperi sau sa iti recunosti limitele; prietenul iti da sau iti reda increderea intine, dar cand este dezamagit te avertizeaza cu tact, pe ocolite, sau in mod mai direct, aratandu-ti si atingandu-ti direct punctele vulnerabile.
Eu in seara trecuta am pierdut cel mai frumos si mai bun prieten pe care viata mi l-a daruit fara sa cer si fara sa il caut eu prea mult.
De ce l-am pierdut? De ce nu am stiut sa il pastrez ca pe sprijinul trainic care credeam ca poate fi? Probabil raspunsul se paote afla doar incercand sa punem intrebari si sa raspundem impreuna, ceea ce acum pare greu de realizat, aproape imposibil.
De ce ?
Pentru ca pretul platit este INCREDEREA in prietenie, increderea in oameni, increderea in mine insami.
Si pentru ca nu pot sa ii spun, sa ii transmit altceva, imi permit sa ii reamintesc ceea ce scriam candva, iar atunci nu am inteles de ce mi-a spus ca nu ntrebuia sa scriu asa ceva:

Un prieten ti-l alegi, sau esti aleasa de catre acesta ; uneori se intampla spontan, intr-o clipa norocoasa cand, pornind de la un cuvant, sau de la o simpla imagine prin care va regasiti aceeasi vibratie ; alteori, prietenia se ‘incheaga’ mai greu, este nevoie de timp ca aceleasi sentimente, ganduri, trairi sa se recunoasca si sa se lege ca doua verigi, sau ca doua inele, care mai apoi, se vor lega, poate, intr-un lant mai lung si mai puternic. Depinde de fiecare cat de trainica se va dovedi in fata timpului inexorabil aceasta ingemanare.
Prietenia se infiripa usor, dar cea adevarata se pastreaza cu grija, atentie si rabdare Si mai ales cu incredea unuia in celalat, sau in ceilalti.
Prietenul iti este aproape, in fiecare clipa cand ai nevoie de un sfat, este mana care te mangaie atunci cand te atinge rautatea din jur, este leacul care alina orice durere, este umarul pe care poti plange nestingherit, fara jena, este respiratiea care te ajuta sa inspiri atunci cand nu mai aer ; este cel care te simte dincolo de timp si de spatuiu ; este cel care are incredere in tine, tocmai pentru ca tu ai reusit sa i-o castgi prin respect — se poate sa fie si cred ca este, la fel de adevarat si ‘inteles’ invers : adica prin incredere castigi respectul si increderea celor din jur ;
Dar o dată şi o dată, ora plecării fu aproape:
– Ah! făcu vulpea… voi plînge.
– E vina ta, zise micul prinţ, eu nu ţi-aş fi dorit răul, dar tu ai vrut să te domesticesc…
– Bineînţeles, spuse vulpea.
– Dar tu o să plîngi! zise micul prinţ.
– Bineînţeles, răspunse vulpea.
– Atunci nu cîştigi nimic din asta!
– Ba cîştig, zise vulpea, gîndeşte-te la culoarea grîului. Asemeni Micului Print, unii sunt grabiti, apar in viata noastra, ne bucura, ne ajuta sa ne redescoperim cu tot ce avem mai bun sau mai putin placut in noi,[cu mine asa s-a intamplat ; da, recunosc, am fost norocoasa], iar apoi pleaca spre ale lor a; fiecare are undeva o floare –un trandafir, poate- de care este raspunzator, tocmai pentru ca : pentru că el este cel pe care l-am udat. Pentru că el este cel pe care l-am adăpostit cu paravanul. Pentru că el este cel căruia i-am omorat omizile (în afară de două-trei cît să aibă şi fluturi). Pentru că el este cel pe care l-am ascultat plîngîndu-se, ori lăudîndu-se, ori, uneori, chiar tăcînd. Pentru că este trandafirul meu.

Dar cand un pieten pleacaă de buna-voie, invocînd urgente reale sau nu, am dori sa isi aminteasca : ceea ce i-a spus vulpea la despartire : Dar tu nu trebuie să uiţi. Eşti răspunzător de tot ceea ce ţi-ai apropiat, de tot ceea ce ai domesticit. Eşti răspunzător de trandafirul tău… Da,bunul meu prieten de suflet, acum inteleg de ce iti sunt atît de dragi trandafirii…
Prietenia este un trandafir pe care îl   ţii cu grija, cu sfiala cu delicate in mana, intre palme ;
Se intampla, insa uneori, ca din neatentie sau din neglijenta, sau poate din nepricepere, palmele acelea, facute caus, sa se desfaca , iar pe jos nu raman doar petale de trandafiri, ci si litere si lacrimi…
Si din nou gandul e intunecat de intrebarea : oare cum va fi pentru mine cand rabdarea ta va obosi
Stiu doar atat— nu imi va fi deloc usor, dar as vrea ca tie sa iti fie mereu si mereu bine.

Si pentru ca acum imi este, intr-adrevar, foarte greu, pana imi limpezesc gandurile , pana voi mai reusi sa castig ceva incredere in mine si in oameni, am nevoie de un ragaz; de aceea, nu imi iau ramas bun, nu scriu un patetic ‘Va las cu bine’ sau ceva ce ar putea aduce a final implacabil, care ar parea ridicol cand si daca voi simti nevoia sa ma reintorc pe blog.
Si cred, as vrea sa cred ca ma voi reintoarce, de data aceasta, fara sprijinul nimanui…
Stiu ca ma repet dar ,
Stiu doar atat— nu imi va fi deloc usor, dar as vrea ca tie sa iti fie mereu si mereu bine.

(textul a fost scris mai demult, dar credeam că într-o perioadă  cînd  pierzi foarte multe, îţi rămîne, cel puţin  în acea noapte dintre ani,   un reazem  )