dacă este un simplu titu pe blog sau, (alt)ceva, mai mult

voi afla în curînd;încă nu las eșarfa în dar (nu cea minunată, a lui Baniciu), blogul rămîne liber pentru toți, cu gînd drag și fără urmă de malițiozitate

PRIETENII, ATÎȚIA CÎȚI SUNT, RĂMÎN și Le MULȚUMESC!

și totuși, refuzul de a mai bea apă

 

să mă tem, oare, că este altceva, mai mult decît un titlu de text pe un blog?

de ce m-aș teme, cînd eu nu am știut să rămînă mai mult ?

                                                                                               10 septembrie 2010

‘aveam nevoie de atît de puține lucruri pentru a fi fericit…’ scrie în jurnalul său Mihail Sebastian;

Eu nu mi-am dorit niciodată să cunosc fericirea– este o stare prea înaltă sau o   (stare de) plenitudine pe care eu însămi nu mă simt nici să o înțeleg și nici să o ating, fie pentru a o simți cel puțin o clipă [ motive? multe sau suficiente, greu de și inutil de explicat, este suficient că ele există]

și dacă acel ‚beata solitudo, sola beatitudo’ întîlnit, poate, prea devreme, mi-a plăcut atît de mult, încît a devenit (inconștient ?!?) un mod de a fi [nu, nu am citate, maxime sau cugetări după care să îmi orînduiesc sau să îmi fi orînduit viața], de (prea) multe ori a  trebuit sau am fost nevoită să recunosc ceva în care chiar și acum îmi este greu să cred : ‚in minimo eget mortalis qui minimum cupit’.

am scris ‚a crede’ ?

Da! – am crezut în liniștea interioară și resursele pe care le are și le dă  rugăciunea șoptită în lăcașul de cult sau gîndită în orice loc și în orice clipă; am crezut în puterea spiritului și în forța rațiunii: am crezut că atunci cînd ne este greu, foarte greu ne putem salva pe noi înșine, făcînd bine și ajutîndu-i, după posibilitățile fiecăruia, pe ceilalți:

am crezut că teama, frica și groaza pot fi învinse prin acel zid ridicat din gînduri, cuvinte și fapte împotriva răului, orice formă perfidă ar avea; am crezut că a trece stringînd din dinți sau înnăbușind orice geamăt la provocările vieții nu se pedepsește ( a aștepta o recompensă nu mi se părea/pare firesc); am crezut  în prietenia sinceră și dezinteresată, rămasă sau păstrată dincolo de realizările mai mult sau mai puțin conjucturale; am crezut că orice boală ce atige fizic trupul lasă sufletul intact, întreg și frumos, apărîndu-l și conservîndu-l, chiar; am fost învătată, obișnuită și lăsată sa cred  că atunci cînd îți dorești ceva foarte tare, chiar ți se îndeplinește visul sau, mă rog, dorința; am fost convinsă, pînă  nu demult, că nu voi ști vreodată să  pizmuiesc, cu atît mai puțin să înjur.

Anul trecut, tot pe acest blog, scriam cam așa: ‚astăzi mi-am dat seama sau, mă rog, am înţeles că pentru unii oameni a nu (mai) gîndi sau refuzul de a (mai) gîndi este asemănător, dacă nu chiar identic cu acela de a nu mai bea apă (fără paranteze)

 

greu sau uşor sfîrşit? sincer, nu ştiu!’

nici acum nu știu foarte exact dacă este greu au ușor, însă  știu destul de bine că este o ‚formă’, o modalitate a unui sfîrșit asumat sau asumarea uui sfîrșit [tot este verbul a(-și)  asuma la modă…]

dar știu că te izbește o CLIPĂ-OBIECT-SENTIMENT-STARE(neprecizabilă ca formă dintre cele  cunoscute!)-sau te izbești/lovești tu însuți de așa ceva;

atunci cînd nu scapi de acel ,bilanț,,,,,,,,,,,,,,’ la cea mai neașteptată oră din zi sau din noapte – ce și cît ai realizat din ceea ce ar fi trebuit să ai ca să  fii împăcat cu tine însuți; poți să fii sigur sau să  crezi cel puțin  că ai ,smuls vieții acel semn pe care moartea să nu ti-l poată răpi,’ ?

atunci cînd soneria interfonului sau cea a telefonul nu sună zile în șir, cînd e greu de înțeles de ce și cum s-a ajuns aici de la vremurile cînd soneriile se înroașeau de la atîta utilizare și casa era mereu neîncăpătoare;

atunci cînd îți faci curaj și suni o rudă sau un prieten și cu puțin noroc ti se răpunde sec si politicos, sau se invocă nu lipsa de timp, ci … ibricul cu apă de pe foc sau un film care ruleaza pe un DVD-player modern, ce are și buton/opțiunea pentru ‚pauză’;

atunci, cînd rămas singur-singurel  prin jocurile hazardului, ale sorții sau prin aranjamentelee nevăzute ale unui Joker, îți găsești  ”tovarășii” fideli în bibliotecă sau, dacă poți pe strada plină – cînd nu este destul de tristă-  sau pe tastatură, dacă nu mai poți, deși nu ai uitat să  folosești creionul,dar mîna sau coloana strigă STOP!

atunci cînd, nefiind obișnuit(ă) să  numeri banii din portofel sau să verifici soldul de pe card, ajungi să nu îti pese prea tare sau  chiar deloc de ce se mai găsește în frigider, în schimb trebuie să te hotăresști/decizi între un consult la medic, sau medicamwentele STRICT NECESARE pentru a te aamăgi că încă te poți considera un om cu o viață … … ’normală’ , nu mai ai pretenția la stanardul decent, ei bine, alegi să dai ultimele bacnote pe un bilet în plus sau săcumperi o carte, cu bucuria de a participa la o lansare de carte, pentru că – nu-i așa?- doar o singură dată pe an ai ocazia unui asemenea festival, aproape de tine, care mai ,îmblînzește’ amăraciunea de a nu fi putut ajunge nici cu gîndul la altele, atît de dorite, dar …  rămase acolo, departe, dincolo de linia unde îti este îngăduit orice vis și dacă tot te-ai înțeles cu marele autor necunoscut să scrieți epilogul, atunci să simțui că nu regreti ultima silabă;

atunci cînd te simți foarte rău și  ți se  răspunde ceva de genul ”încearcă să nu respiri să vezi cum e”, nu mai are importanță că, într-adevăr te sufoci din multe motive și înțelegi ceea ce ești capabil în acea clipă: că a  te autosufoca ar fi o soluție;

atunci cînd ani și ani nu ocoleai o biserică, atunci cînd îți era cumplit de greu găseai sprijin în rugăciune și lumnarea aprinsă întotdeauna la sau pentru cei vii, pentru toți cei prezenți lîngă tine pe pămînt sau nu, îti rămînea în toată ființa, te pomenești într-o zi de mare sărbatoare să spui cu glas tare că dacă nu te-a ajutat să mergi la Biserică, atunci Dumnezeu să își țină și să împartă dreptatea pentru ai săi aleși;

atunci cînd nu ai trăit în lux dar nu ți-au lipsit cele necesare minții, sufletului și ceea ce pretindea menținerea unei condiții fizice destul de … pretențioase (a se citi fragile)…, ți-ai neglijat sănătatea și orgoliul ca și  teama de prejudecata celorlalți au fost atît de mari, incît…,oricum, asta este altă poveste….

credeai că răul nu te poate atinge;

atunci cînd…

…  cînd am ocolit cărțile de pe măsuță, tocmai pentru că fiind noi, devin deja o rezervă prețioasă, m-am uitat înspre bibliotecă: poate din întîmplare privirea mi-a rămas în primele clipe pe raftul cu literatura sud-americană, în mare parte publicată înainte de 1990, în colecția Secolul XX, dar în vremurile de acum, o carte de acest gen mi-ar fi accentuat/ adîncit starea deloc bună și deloc familiară mie, pînă cînd boala s-a accentuat atît de urît; am privit un raft mai sus și am ales să recitesc o carte scrisă într-un stil  fascinant, de o bogăție de idei, cunoștiințe, meditații filozofice, sentimente, trăiri, de-a dreptul cuceritoare: Herzog, scrisă de  Saul Bellow. Lectura acestei minunate  cărți nu mi-a înlăturat supărarea că nu am reușit să văd spectacolul lui Peter Brook și alte încîntări greu de imaginat că se pot întîmpla într-o țară lovită de criza economică și nu numai. Cartea mi-a adus mai aproape drama unei tradiții intelectualecare încearcă asă supraviețuiască prin biblioteci, ca un fel de simulare a vieții. Umanistul Herzog își trăieste drama  în deriva secolului XX. Pentru intelectualul sau pentru orice spirit deschis, ea este, din păcate, valabilă și astăzi, în secolul XXI, sau la inceputurile acestuia, să adaug, așa, ca o speraanță… deorece ‚într-o epocă nebună, a se crede neatins de nebunie este o formă de nebunie’.

 

Eu am ales ca atunci cînd nu voi mai putea să cred că am rămas sau că sunt normală și stăpînă pe viața mea să nu mai gîndesc, să  nu m ai beau apă.,

in cartea lui S Bellow se spune: “Trăiește sau mori. Dar nu otrăvi totul!”

Șah la Rege!

 

cNature morte a l'echiquier par Lubin Baguin

 

am adus din nou in față pictura lui Lubin Bauguin, pe care știu că o adori, iar de data aceasta am lăsat-o în prima formă în care am scanat-o, fără ”prelucrări”

există acolo (sau … aici?) aproape toate lucrurile, care amintesc de domeniile care îți plac și de care nu te poți lipsi; nu mă voi hazarda în interpretări pe care nu mi le voi putea susține în fața ta, tocmai pentru că eu nu stăpînesc și nici nu am obsesia interpretărilor alegorice

au fost și perioade cînd continuam partidele de șah prin scrisori, dar aici eu, aproape de fiecare dată pierdeam

de data aceasta vei încerca, iarăși, să mă ameninți, încă de la început cu Șah Mat!, dar sunt într-o pauză de lectură a Scrisorilor lui Euler și ceea ce și atît cît am putut eu să înțeleg cred că mă va ajuta să fiu mai atentă

nu am uitat că am promis că voi pune deoparte cîteva pagini care, cu siguranță îți vor fi mai famiiare, dar pînă atunci, voi lua cărțile de joc, care și pe masa lui Baugin stau pe marginea mesei și le voi pune deoparte; le voi privi cu acel calm pe care îl dau sau îl aduc amintirile frumoase și le voi căuta un loc anume

continuăm partida? – va fi remiză!

iar eu mai am ceva de căutat

cîndva credeam într-un titlu de film – Poveste fără sfîrșit

acum…

––––––––

in Hexagon, partida s-a incheiat cu un scor așteptat, chiar dacă poate părea un fel de remiză

deocamdată, cu tot scepticismul, cred că e bine

prolog pentru povestea din scrisoare

recunosc, scriu mai rar, nici nu răspund la scrisori sau la semnele lăsate și găsite unde mă aștept mai puțin

am recitit cu altă stare lăuntrică povestea despre care îți pomeneam, plăcerea lecturii a rămas aceeași, întrebările de altădată s-au accentuat, dorul de noi parcă doare mai tare (unde ai ascuns rețetarul,care nu cred că mi-ar fi fost de mare folos?)

ca să pot să leg din taste cîteva cuvinte despre cei doi nordici care se regăsesc pentru a se pierddde definitiv într-o țară unde frumusețea și iubirea sunt sau par nemuritoare, nu merg nici la Botticelli, nici la Bocaccio, nici la filmele lui Castellani, nu, pentru că astă seară, găsind poezia de mai jos, mi-am amintit că starea de bine și poate ceea ce alții numesc fericire, se află în lucrurile firești, acelea pe care noi le considerăm, pe nedrept, mărunte;

Primavera

de Diego Valeri

Una distesa d’orti. In primo piano,
selvette d’insalata ricciolina,
viali d’aglio, qualche testolina
di fagiolo che spunta a far cucù;
dietro: tappeto di varia verdura
distesi in simmetria, tende pezzate,
molli trapunte, scure, fiocchettate
di verze gialle e cavolfiori blu;
nello sfondo: robinie che la guazza
ha ingioiellate di puri diamanti,
un filare di pioppi palpitanti
e il cielo azzurro… la serenità.

si mi-am amintit că într-o dimineață m-ai întrebat dacă eu cred în fericire, iar răspunsul meu nu te-a surprins; în acea clipă mi-ai devenit drag, chiar dacă din difuzorul radioului se auzea:

am o săptămînă grea, așa că acum: Buongiorno!

una primavera perduta

spuneai cîndva că primăvara este anotimpul cel mai capricios și că, în timp ce eu asociam primăvara de sau cu impresionismul, tu te gîndești la Renaștere și abia mai tîr ziu am înțeles de ce pleci în fiecare an să te bucuri de inmugurire acoolo, unde nu se scrie, nu se descrie, nu se vorbește, nu se șoptește, ci se simte, acolo, unde, da, recunosc și eu, se simte

nu am găsit nici o vedere în vreo cutie poștală, nici reală și nici virtuală, doar semne de pe diverse meridiane la cîte o zi sau două distanță, încît îmi este greu să ghicesc ude ești; îmi imaginez ncă ești în orașul drag ție și lui Michelangelo, acum imposibil de atins pentru mine, char și gîndul mă rănește

și îmi spun că am mai pierdut o primăvară – una Primavera perduta….. și ca într-un frumos roman de dragoste irosită de vreme și de vremuri ingrate, îmi amintesc ”eu n-am resimtit vreo emotie;Timpul și-a desăvîrsit opera. nici eu, nici el nu mai eram cei de altadată”

dincolo de ferstre și de ziduri, Primăvara abia se străduiește să dea semne că, totuși, este locul, timpul și rostul său; caut ceva anume și îmi cade, pentru a cîta oară?, Filozofia Renașterii peste gamba stîngă, citesc, înainte de a o ridica, o frază cum că setea omului pentru fericire este mai puternică, mai mare decît setea de cunoaștere, ceea ce mă ajută să o închid mai repede și mă hotăresc să ies la aer, chiar dacă plouă mărunt, ca toamna

spre ieșire zăresc un obiect adus de prin locurile unde tu ai ajuns cu mult înaintea celor pentru care o călătorie în Asia Centrală este o excursie exotică sau o mostră de snobism și m-am gîndit, uite-așa, dintr-o dată, că poate îți este sete și am pus în attach o cupă din jad., acel Wine Cup despre care mi-ai povestit mai demult

și cam atît, deocamdată, pentru că am luat cheile casei de pe biroul unde e calculatorul -nu folosesc telefonul, să știi- și nu înțeleg cum a ajuns povestea nordică lîngă tomul în care Marsilio Ficino explică iubirea ca pe un factor cosmic

trebuie să plec, să simt ceva proaspăt, neștiut,un altceva mai firesc; neliniștea asta vecină cu teama, nu e de bun augur

pe gînd, un auguri

[despre povestea aceea, coborîtă sub soarele Lombardiei, din locurile unde cavalerii teutoni țin locul eroilor mitologici promit sa-ți scriu mai tîrziu]

cînd totul pare pe video invers

poate ar fi mai înțelept să devii un simplu blank, nici măcar un pixel

am părăsit Facebook-ul, hotărîtă să nu mai apar deloc în virtual

vremea pare sa se incalzeasca, gerul urii revarsate in valuri incredibile, pe mine ma anihileaza si poate ca si eu sunt vinovata ca nu am putut striga in anii ’90 „moarte intelectualilor”, iar acum nu reusesc sa percep calmul printre urletele care trimit dupa gratii, nu inteleg ce cauta tricolorul langa niste caricaturi in uniforme vargate, ma inhiba incapatanarea tuturor, refuzul oricarui argument si ma intreb la ce temperatura se face scrum el, Argumentul;

acum sunt sigura de doua lucruri/ situatii: 1- ca sunt si eu cetatean roman; 2- ca in asemenea climat imi este greu sa rezist in virtual. astazi cineva mi-a amintit de o piesa de teatru superba: „Desteptarea Primaverii”, a lui Frank Wedekind. Sper sa vina si sa o simt. Pana atunci, eu nu scriu „ramaneti furiosi!”, ci ~cautati-Va fiecare lumina din voi insiva~, privind atent prin jur.

cu respect pentru toti,

și totuși,

cînd realitatea este și mai greu de suportat în multe din formele sale, cauți o modalitate, o cale de a rezista

pentru mine, cea mai la îndemînă este si rămîne revenirea pe blog, atunci cînd nu reușesc să citesc sau să văd un film

un posibil titlu la revenirea pe tăblița asta neagră, ar fi putut fi ’ eșarfă în dar’,  fără legătură cu superbele versuri și melodie ale lui M Baniciu, dar dacă aș fi încercat să răspund sau să explic, cred că aș fi împrumutat, chiar și fără voie, ceva din răutatea care asurzește totul în jur (o voi face, probabil, dacă motivele pentru care a stat închis le voi simți tot mai … amplificate…; în rest, vorba Angelei, mă bucur ca unii arată interes față de cele scrise aici… )

acum nu știu cum va fi povestea jocului început/ă, dar voi încerca să se desfășoare mai departe, atît cît se va putea

am înțeles

că dincolo de orgolii, vanități si virtuți, dincolo de susținători și detractori, dincolo de patimi și resentimente, dincolo de tăișul văzduhului și mirajul prafului auriu, dincolo de durere și zîmbet, dincolo de vină și iertare, de adevăr și amăgire, dincolo de orice anotimp,

între

 

de ale mele

 

 nu există nici o diferență

 

 

 
[pînă la o posibilă revenire și reîntîlnire, mă poate contrazice oricine și în orice mod; tuturor, zile frumoase, adică însorite și  pline de sănătate]

 

cînd ALTcineva devine CINEVA

știu și recunosc că mă repet, dar pentru a ”defini”/ reda starea de azi dimineață (pentru a cîta oară găsesc o provocare care sună a reproș și care, în mod ciudat – nu și pentru mine- este tonifiantă?!?…)

acum, aici, scriu astfel:

ce-mi dai să nu mor azi, să mai rezist,

leac pentru îngeri, cîntecul meu trist?”

_Constanța Buzea-

cam familiar tonul, da dacă aș scrie altfel sau altceva mai puțin familiar, (m-)aș dezvălui pea mult și nu ar fi bine

este liniștitor gîndul și certitudsinea că am trei ptrieteni care trec dincolo sau dincoace de virtual și care îmi țin gîndul și mintea treze, iar sufletul în tihna care nu trebuie să obosească vreodată (nu degeaba sunt ei prieteni cu cîte un înțelept: un grec,, un neamț și un spaniol….)

aș puttea căuta în memoria proprie, încă destul de bună, o metaforă superbă despre mare, a unui alt mare talent, prieten cu cel găsit cu bucuroasă uimire azi dimineață, întrebîndu-mă cîte dialoguri au avut despre memoriile aparențelor ale unui tărîm pierdut?

e ora tîrzie, mîine este zi de lucru, după programul fiecăruia, iar eu trebuie să cuumpăr cărți și înghețată; acum mă întorc grăbită la concursul de gimnastică, de la Rio 2016

[eventualii curioși caută degeaba, nu vor găsi pe blogul meu nici un indiciu…. 🙂 ]

breaking silence

(că tot se poartă)

și hai să rup tăcerea

de parc-ar fi zăbrele-mpreunate ce vor să-mi țină trupul și firea deopotrivă, căci mintea nu se lasă, încă, prinsă;

sau poate-o fi firul de nisip pe care am înșirat scoici, fructe curățate de alge și pietre de chihlimbar ce țin în ele culoarea mierii de acolo, din nord, iar acum nu mai știu pe cărui mînă sunt acestea sau brățările aztece,

pe ceas cîte o perlă și-o rugă-n fiecare”

ȘȘȘȘȘsssssssstt!!!! acesta este un loc păgîn de cînd tăcerea nu mai ține-n sine gîndul curat și pașnic, al sufletului liniștit

tăcerea n-am chemat-o eu, a dat tîrcoale pe aici, ca o jivină ce-adulmecă un loc de tihnă spre care unii-alții o îndrumă, o ispitesc cu slaba pîlpîire ce nu vrea să se stingă spre oful celor care p lespedea neagră cu nume de Piano un dans al morții fără de iubire ar vrea să se încingă

le-am ascultat și țipetele și șoaptele, le-am văzut privirile mirate, le-am resimțit seducția celor care, cîndva, ecredeam că stăpînesc realul și virtualul deopotrivă

vai lor, în graba lor indiferentă de a mă convinge de înțelepciunea veșniciei unde nimic nu doare și toate grijile dispar, au lăsat la vedere trei lucruri : o carte cu povești nemuritoare, un film vechi uitat înt-un aparat la fel de vechi care proiecta imagini pe peretele camerei, acoperit cu un cearșaf alb și un joc de decupaje care trebuiau îmbinate (semăna, dar nu era un puzzle)

aceste trei fleacuri mi-au amintit că mai știu să mă rog, că îmi amintesc căldura soarelui și răcoarea apei, că mai sunt cei patru sau chiar cinci prieteni adevărrați, că am avut șansa să pot să iubesc frumos și nevinovat

și mi-am amintit că, trăind cea mai frumoasă poveste, aș putea aduce eu poveștile mele,

poveștile lumii care mi-e dragă cu toate cele bune și mai puțin bune ale sale

(și chiar de nu voi afla acel SEMN obsedant, tot merită să încerc)