everyone, thanks friends

              După o pauză destul de mare, mai mare decât mi-am dorit, încerc să revin încet, încet pe blogul meu.
Am avut surpriza, mai mult decât plăcută, să observ că au apărut persoane, adică cititori noi, alături de cei pe care ii știam și cărora le mulțumesc, deopotriva, atât celor stiuti, cât și celor mai noi.
Este foarte reconfortanta , chiar tonica as spune, bucuria ca ești cautat pentru a fi citit și aceasta în condițiile în care eu nu prea reușesc să răspund așa cum se cuvine, cu o vizita, cu un like, cu un comentariu; și totuși, sper ca după o scurtă și necesară perioada de acomodare, să îmi regăsesc disponibilitatea pe care o aveam în primii ani de bloggerit și voi reuși să vizitez mai des cât mai multe bloguri și sa las un semn de trecete

Vă mulțumesc încă o dată mult tuturor și fie ca Timpul și provocările acestor vremuri sa ne ajute sa învingem distantele de orice fel și sa ne regăsim mereu bucuroși de întâlnirile de aici, împăcati cu noi înșine și – mai ales- sănătoși ❣️🙏🙏🙏


             Constantin Brâncuși – Pasărea de aur ( Institutul de Artă, Chicago)           


After a long break, longer than I wanted, I try to slowly return to my blog.

I was surprised, more than pleasant, to notice that people appeared, that is, new readers, along with those I knew and whom I thank, both the known and the newest.
It is very comforting, even tonic I would say, the joy that you are wanted to be read and this in the conditions in which I manage to respond
as it sould be, with a visit, with a like, with a comment; and yet, I hope that after a short and necessary period of accommodation, I will find the availability I had in the first years of blogging and I will be able to visit as many blogs as possible and leave a mark.

Thank you once again to everyone and may Time and the challenges of these times help us to overcome distances of any kind and to always find ourselves happy with the meetings here, reconciled with ourselves and – especially – healthy

❣️🙏🙏🙏

 

de la o nedumerire la…

Care o fi diferența dintre cămătărie și ajutorul (dez)interesat?

Să nu mi se aminteacă de morală, pentru că nu prea mai cred în așa ceva! – trăiesc în România anului 2020…., sau cea de după 1989;

astăzi am înțeles, dacă mai era nevoie, că oricât ar fi de greu – iar acum, chiar îmi este- tot este de preferat să încerci să te descurci singur.

Habar nu am de ce am ieșit cu prostia asta pe blog, cînd am la îndemînă filme, cărți, muzică și -după o curățenie cruntă, dar necesară, au rămas cu foarte puțini prieteni.

Și într-adevăr, este liniștitor, dar și copleșitor, să descoperi, mai mult sau mai puțin intâmplător că Duhul lui Dumnezeu se mișca pe deasupra apei

[ce frază neghioabă de început și ce idee înaltă mai spre ‘final’….]

categoric, în mișcarea Cosmosului nu există vreo legătură între cămătăria practicată de suflete mărunte și legile imuabile ale matematicii vegheate și guvernate, intr -o relație biunivocă, de către mințile sclipitoare.

{în loc de mulțumesc, mă cufund sau plonjez în povestea unui film}

Hristos a inviat!

Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!
Am răspuns cu bucurie salutului creștinesc, de Paște, vocii lui Tomas și atingînd butonul Webcam de pe tabletă, i-am făcut semn cu amîndouă mîinile, ca un copil fericit de darul iepurașului.
– Mi-am dorit să te găsesc și să te salut așa cum se cuvine de marea sărbătoaaare, chiar dacă în astfel de ocazii tu ești cam greu de găsit și i-am zărit acel zîmbet ocrotitor și dojentor, totodată.
– Eu mă bucur, poate și mai mult că m-ai căutat și că te văd; tu sărbătorești anul acesta de două ori., acum unde ești?
Încă sunt aproape de casă, pe aeroportul din Zurich, aștept avionul si sper să ajung pînă deseară la bunica, ea și acum mă așteaptă cu tot ceea ce știe că îmi place și mă simt atît de bine cînd petrec timpul, nu doar de sărbători, alături de ea. Tu unde ești? Sper că nu ești acasă, singură, cum te izolezi în ultimii trei ani, hai, spune, unde te afli?
– Sunt acasă, i-am răspuns și am potrivit tableta ca se se vadă în cadru, ceva din spațiul încăperii unde mă aflam; degeaba mă cerți, joi seara aveam bagajul pregătit să merg la Cluj, la Meri și la Sergiu, dar vineri în zori, vîntul rece, ploaia și durerea din braț m-au ajutat să le mulțumesc pentru invitație și pentru gînd, amînînd întîlnirea cu cîteva săptămîni.
– Mda! Asta ești tu, îți închipui că atunci poți controla vremea și situația; ai fost să iei lumină, la Catedrală?
– Mi-au adus Elvira și Vlad lumină și Paște, știu că nu este ca și cum aș fi mers eu, dar…

– Trecem peste asta, spune-mi, ți-ai rezervat bilet de avion din timp, pentru la toamnă, așa cum ți-am explicat?

– Da, măcar atît am reușit să fac, deși pînă la jumătatea lui Septembrie mai este atît de mult… mi-aș fi dorit o vară indiană, dar anul acesta nu îmi pot permite…

– De ce nu? Renunți la altele și schimbi traseul. Tu ai pomenit, așa că îndrăznesc să te înteb de Dan, unde a plecat?

– Sincer, nu știu exact, nu mi-a spus clar și nu l-am întrebat; cîteva zile, probabil merge la vila din Toscana, apoi, nu știu…, dar mi-a lăsat o grămadă de bunătățuri, unele făcute de el, tu știi că…

– Anya, voi chiar ați făcut pasul ăla? scuză-mă că întreb, dar nu vreau nici explicații, nici amănunte, nu am eu dreptul să judec pe alții, dar, dincolo de ce a fost și de ceea ce rămîne, comunicarea și relația dintre voi doi este una foarte specială, acea aură, ei, uite că acum și mie îmi lipsesc cuvintele, da, acea aură spirituală, răzbate și ne uimește pe noi ceilalți, făcîndu-ne să ne simțim mult mai pămînteni, mai robi ai patimei de orice natură

-Tomas, zilele acestea m-am gîndit, cititind cartea…

– Te rog ascultă-mă, nu am timp și poate nu o să mai repet ceea ce îți spun acum: dintre toți cei care te cunosc, Dan te respectă cel mai mult, pentru că te cunoaște cel mai bine, noi doi, eu și Dan, nu ne agreăm, dar suntem oameni civilzați, de multe ori zeflemeaua mea la adresa lui este o aparență, o ciudățene dea mea, dar eu îl consider un om, un caracter deosebit, cu tot egoismul său, greu de înțeles adeseori. Tu ai puterea și pricepereaa ca prietenia și ceea ce va rămîne dincolo de ea, să se păstreze. Scrie-i, Anya, sscrie-i, nu lăsa aceste zile să treacă!

– unde și cum, dacă nu știu. unde este?

Dar nu mai are adresă de e-mail, telefon, laptop? !? Hahaha! Dan Voicu fără telefon și aparat foto ultramodern, iată un ceva greu de imaginat!

– Tomas, zilele acestea, răsfoind din,,. nou cartea lui Klaus Kenneth, m-am gîndit la tine și la sacralitate, zăbovind asupra capitolului „De la minte la Inimă”

– Nu îmi place Kenneth, acum nu am timp, dar cînd ne întîlnim, discutăm.; iți pun acum, în attach, darul de Paște și încearcă să fi cuminte. Pe curînd! Jesus, veradera vid

 

A zîmbit, a făcut un semn cu mîna și a închis Webcam-ul

o ploaie de toamnă ca o suită gotică

în această dimineață mi-am verificat, ca de obicei, mailurile înainte de plecare, cu ceșcuța de cafea aături;
am găsit linkul postat pe FB de Andrei Pavel și cu o stare bună de mers desculță printre pietre sau mărăcini, că tot nu simți nimic, am încercat să glumesc neinspirat: ploaia de la începutul toamnei… ;

între două ”porții” de MECEFF am trecut pe acasă, am deschis telefonul și în clipa următoare, nu chiar instantaneu, în mine a început să plouă cu adevărat
chiar am obosit de atîtea plecări; suport multe, încă mai rezist cît de cît, dar puținii prieteni adevărați și buni, vreau să-i păstrez, să îmi rămînă aici, în lumea asta, chiar dacă sunt la distanțe incredibile

am luat un disc cu Suite Gothique op.25 de Leon Boellmann în interpretarea lui J Vl Michalko, un album cu reproduceri după Klee, am spălat ceașca și am luat o alta cu ceai din flori de păducel și privind la vremea nehotărîtă de dincolo de fereastra deschisă, mi-am amintit și de celelalte învățate de la Domn’ Profesor, cum îi spuneau prietenii săi mai tineri – și mi-am amintit că în fizică nu doar optica e frumoasă numai pentru că are multă geometrie, că astrologia și astronomia se pot întîlni, mi-am amintit ce este, cum se formează și cum arată un fractal, mi-am amintit printr-o ciudată coincidență că, așa cum spune Andrei în videoclipul său, după ploaie se înseninează (prietenii de suflet ”simt” mereu cînd e nevoie de ei…)
și tot el, Fizicuță-Borg îmi spunea că trebuie să răzbesc și aici, să mă adaptez eu orașului ăsta care…

iau discul, albumul, cutia cu ceai și le pun deoparte
și oricît mi-ar fi de greu, cobor într-o după amiază cu un cer de  pe care care au dispărut norii

(dar ostilitatea față de mine a burgului HIPERcivilizat, nu prea)

la primăvară cine îmi mai culege flori de soc pentru suc și pentru ceai ?
––––––––––––––––––––

dacă mă mai găsește primăvara

nu, nu am uitat, doar că…

smile

doar că uneori zîmbetul meu se pierde în răcoarea diminelor cînd caut răspuns la întrebarea și azi ?…”

ori în lanțul problemelor care par(e) să nu se mai sfîrșească și care lasă urme adînci și dureroase

sau în ceasca cu ceai ori chiar pe fundul ceșcuței cu cafea filtrate, unde găsesc urme de zatz

este greu să îl găsesc într-o prietenie frumoasă de ani de de zile, stricată tocmai de capriciile blogosferei

îmi e dor de totți: de Andi, de Paul, de Gala, de Mircea, de Angela, de Geocer, de Mirela, de Dan(notopic), de Aghiutză, de Scena, de Lumsa, de Cristi și de Geanina, de Tavi,  de Motonio si de Mr C, de Lanternativa, de Sir Dan cu al său ziar de la ora 5, de monoloagele mereu surprinzătoare și rafinate,  de poveștile unui Chip Frumos,  de cele ale lui Vania, de Abbilbal cu cei doi voinici ai săi

*(cei ”vizitați” mai rar în ultima vreme)

de cei mai de la începuturi,și de cei mai noi

îmi este dor de toți!

și mă caut anevoie pe mine însămi

m-ai învins, tîrg nenorocit!

sau trebuia să scriu sau să te recunosc ca oraș sau vechi burg, ceea ce  pe drept ești?

nu ne-am împăcat prea bine niciodată, încă de pe la începutrile mele pe aici ți-am simțit ostilitatea

senzația de …disconfort… o puneam pe seama climei, deși pe atunci chiar nu mă durea nimic

veneam dintr-o lume puțin  mai mare în care  regăsisem ușor valorile unei  lumi mai mici,  unde am copilărit și am crescut frumos, uneori spre mirarea unora din lumea mare a celor două mari orașe dragi mie

aici, m-am izbit de alte criterii, alte concepte și principii  …primordiale…, justificate, într-o bună măsură, prin natura situației în care mă aflam – eram deja om al muncii, cu obligații și dreptturi, dar și cu banii proprii cîștigați din muncă

a fost destul de ușor atunci slalomul printre prejudecățile, reacțiile vizibile sau cu neîndemînare ascunse, bună-voință ori respingere aproape violentă, acceptare civică ori mirare adeseori stupidă pentru aspecrte, interese, preocupări absolut normale

nu mi-a fost greu, aveam anii aceia frumoși,pe care îi triam intens, nu mă simțeam singură deși eu rămăsesem întinsă pe străzile de pe lingă Național și Romană, așa s-a nimerit să fie, unde mă întorceam de cîte ori voiam, pentru că nu plecasem cu adevărat niciodată de acolo

apoi, încet-încet am cunoscut oameni minunați, de vîrste și profesii diferite, dar cu care reușeam să comunic fie și numai din priviri și nu cred că hazardul, întîmplarea a făcut ca unii dintre ei aveau să-mi fie și mi-au răams aproape în clipele cele mai grele de mai tîrziu (de mai aproape de această perioadă ingratîă care pare să nu aibe sfîrșit) în ciuda timpului și a distanțelor (nu scriu ”spațiu” !)

am întîlnit și indivizi (ar trebui să fiu mai atentă la substantive și la adjective !!!) care  au știut sau au avut pur și simplu șansa să valorifice oprtunitățiile libertății nu doar de exprimare și și-au creat în multe cazuri pe merit o carieră frumoasă, chiar dacă unii mai ced și acum că ei au descoperit presa locală, ori că au fost primii care au intrat într-un amfiteatru de filozofie sau într=o sală de film sau teatru comentat, sau au avut bucuria de a cunoaște aevea actori și artiști, istorici si scriitori

știam că nu e loc pentru mine aici, simteam ostilitaea, în ciuda momentelor bune și a oamenilor care au reușit pentru că au vrut să mă cunoască,  dar cînd am hotărît să plec, a apărut … conjunctura urîtă, nu doar nefavorabilă, apoi m-am resemnat că trebuie să îmi ”ispășesc” greșelile nu multe dar imposibil de ignorat sau de pus pe orice fel de margine

am încercat să rezist și în condițiile în care boala – neglijată cam prea mult- s-a agravat, iar drumurile mele se  micșorau ca număr și distanță, vizuitele se răreau, telefoanele se auzeau tot mai rar, ușile mi se închideau politicos sau mai violent în față,ba într-un loc   trebuia să ”cobor” nivelul redactării textului, ba în altul,, după săptămîni de satisfacții, dar și de ”laude”exagerate care nu-și aveau rostul, am devenit peste noapte , ba prea subtilă ba prea caustică( sincer, foarte sincer, acum le prefer și mi-ar prinde bine ambele, dar nu cred că le pot împăca pe amîndouă, mai ales acum)

… acum cînd nu mi-a mai rămas nimic în afară de dorința de a mă însănătoși într-atît  încît să pot să mai ajung ușor, ca în alte dăți, în locurile mele dragi sau în altele la fel de mult dorite

ce mi-a venit să mă iau la harță cu tine? cu  indiferența ascunsă sau nu în răutăți, invidie, al prejudecăți ?  e o ”încercare-întrecere-joacă”inegală, iar eu am cam obosit să mai lupt

este mărțisorul pe care mi-l ofer singură

(cel mai drag mărțișor dintre toate care mi-au rămas este cel primit în clasa  a II-a::  un măgăruș trist lîngă o tablă pe care scrie 1×1 =? )

ziua frumoasă a unei prietene

nu am mai schimbat cam de mult timp un gînd sau o vorbă cu ea, dar este și rămîne prietena mea, chiar dacă am cunoscut-o aici, în blogolumea din blogosferă, cum ne-a obișuit Flavius să spunem/scriem

este frumoasă, rafinată, talentată și norocoasă – nu oricine are șansa să fie născut/ă în aceeași zi cu un mare scriitor , care știu că îi place, cel care  care ne-a lăsat cam devreme -și niciodată prea tîrziu- o scrisoare de adio ca testament pentru cîteva secole de singurătate, amintindu-ne prin toate cărțile sale că

Viata nu este ce ai trăit, ci ce îți amintesti că ai trăit și cum ți-o amintesti pentru a o povesti. – Gabriel José García Márquez

și mi-o închipui ciocnind un pahar cu vin galben de Toscana împreună cu cel care i-a fost mereu prieten de neprețuit, dar și ușor pizmuit cînd măiestria sa, a maestrului, se lăsa greu  dibuită în tainele sale, el tachininîndu-i pe cei din jurul său conștient de distanța  care-i separa :

 în dureri, o viaţă

nu m-a-ntrecut vreun om; chin, spaimă, plîns molcom; prind, pe măsura cauzei, tărie.

la fel şi-n bucurie, nu-i om și nu va fi asemeni mie–Michelangelo Buonarroti

 

odată mi-a spus că dacă i-ar fi plăcut în școală mai mult chimia ar fi făcut cele mai grozave parfumuri –și poate că nu întîmplător, născută în aceeași zi cu Mendeleev, amestecă cu atîta drag și pasiune, ca într-o joacă, culori și arome

eu obișnuiesc să-i spun Mirela sau Parfumul Galeriilor de Artă

(tot într-o zi de 6 martie se auzea prima dată bucuria acestei  muzici a  lui Verdi)

La Mulți Ani , Mirela !