o ploaie de toamnă ca o suită gotică

în această dimineață mi-am verificat, ca de obicei, mailurile înainte de plecare, cu ceșcuța de cafea aături;
am găsit linkul postat pe FB de Andrei Pavel și cu o stare bună de mers desculță printre pietre sau mărăcini, că tot nu simți nimic, am încercat să glumesc neinspirat: ploaia de la începutul toamnei… ;

între două ”porții” de MECEFF am trecut pe acasă, am deschis telefonul și în clipa următoare, nu chiar instantaneu, în mine a început să plouă cu adevărat
chiar am obosit de atîtea plecări; suport multe, încă mai rezist cît de cît, dar puținii prieteni adevărați și buni, vreau să-i păstrez, să îmi rămînă aici, în lumea asta, chiar dacă sunt la distanțe incredibile

am luat un disc cu Suite Gothique op.25 de Leon Boellmann în interpretarea lui J Vl Michalko, un album cu reproduceri după Klee, am spălat ceașca și am luat o alta cu ceai din flori de păducel și privind la vremea nehotărîtă de dincolo de fereastra deschisă, mi-am amintit și de celelalte învățate de la Domn’ Profesor, cum îi spuneau prietenii săi mai tineri – și mi-am amintit că în fizică nu doar optica e frumoasă numai pentru că are multă geometrie, că astrologia și astronomia se pot întîlni, mi-am amintit ce este, cum se formează și cum arată un fractal, mi-am amintit printr-o ciudată coincidență că, așa cum spune Andrei în videoclipul său, după ploaie se înseninează (prietenii de suflet ”simt” mereu cînd e nevoie de ei…)
și tot el, Fizicuță-Borg îmi spunea că trebuie să răzbesc și aici, să mă adaptez eu orașului ăsta care…

iau discul, albumul, cutia cu ceai și le pun deoparte
și oricît mi-ar fi de greu, cobor într-o după amiază cu un cer de  pe care care au dispărut norii

(dar ostilitatea față de mine a burgului HIPERcivilizat, nu prea)

la primăvară cine îmi mai culege flori de soc pentru suc și pentru ceai ?
––––––––––––––––––––

dacă mă mai găsește primăvara

nu, nu am uitat, doar că…

smile

doar că uneori zîmbetul meu se pierde în răcoarea diminelor cînd caut răspuns la întrebarea și azi ?…”

ori în lanțul problemelor care par(e) să nu se mai sfîrșească și care lasă urme adînci și dureroase

sau în ceasca cu ceai ori chiar pe fundul ceșcuței cu cafea filtrate, unde găsesc urme de zatz

este greu să îl găsesc într-o prietenie frumoasă de ani de de zile, stricată tocmai de capriciile blogosferei

îmi e dor de totți: de Andi, de Paul, de Gala, de Mircea, de Angela, de Geocer, de Mirela, de Dan(notopic), de Aghiutză, de Scena, de Lumsa, de Cristi și de Geanina, de Tavi,  de Motonio si de Mr C, de Lanternativa, de Sir Dan cu al său ziar de la ora 5, de monoloagele mereu surprinzătoare și rafinate,  de poveștile unui Chip Frumos,  de cele ale lui Vania, de Abbilbal cu cei doi voinici ai săi

*(cei ”vizitați” mai rar în ultima vreme)

de cei mai de la începuturi,și de cei mai noi

îmi este dor de toți!

și mă caut anevoie pe mine însămi

m-ai învins, tîrg nenorocit!

sau trebuia să scriu sau să te recunosc ca oraș sau vechi burg, ceea ce  pe drept ești?

nu ne-am împăcat prea bine niciodată, încă de pe la începutrile mele pe aici ți-am simțit ostilitatea

senzația de …disconfort… o puneam pe seama climei, deși pe atunci chiar nu mă durea nimic

veneam dintr-o lume puțin  mai mare în care  regăsisem ușor valorile unei  lumi mai mici,  unde am copilărit și am crescut frumos, uneori spre mirarea unora din lumea mare a celor două mari orașe dragi mie

aici, m-am izbit de alte criterii, alte concepte și principii  …primordiale…, justificate, într-o bună măsură, prin natura situației în care mă aflam – eram deja om al muncii, cu obligații și dreptturi, dar și cu banii proprii cîștigați din muncă

a fost destul de ușor atunci slalomul printre prejudecățile, reacțiile vizibile sau cu neîndemînare ascunse, bună-voință ori respingere aproape violentă, acceptare civică ori mirare adeseori stupidă pentru aspecrte, interese, preocupări absolut normale

nu mi-a fost greu, aveam anii aceia frumoși,pe care îi triam intens, nu mă simțeam singură deși eu rămăsesem întinsă pe străzile de pe lingă Național și Romană, așa s-a nimerit să fie, unde mă întorceam de cîte ori voiam, pentru că nu plecasem cu adevărat niciodată de acolo

apoi, încet-încet am cunoscut oameni minunați, de vîrste și profesii diferite, dar cu care reușeam să comunic fie și numai din priviri și nu cred că hazardul, întîmplarea a făcut ca unii dintre ei aveau să-mi fie și mi-au răams aproape în clipele cele mai grele de mai tîrziu (de mai aproape de această perioadă ingratîă care pare să nu aibe sfîrșit) în ciuda timpului și a distanțelor (nu scriu ”spațiu” !)

am întîlnit și indivizi (ar trebui să fiu mai atentă la substantive și la adjective !!!) care  au știut sau au avut pur și simplu șansa să valorifice oprtunitățiile libertății nu doar de exprimare și și-au creat în multe cazuri pe merit o carieră frumoasă, chiar dacă unii mai ced și acum că ei au descoperit presa locală, ori că au fost primii care au intrat într-un amfiteatru de filozofie sau într=o sală de film sau teatru comentat, sau au avut bucuria de a cunoaște aevea actori și artiști, istorici si scriitori

știam că nu e loc pentru mine aici, simteam ostilitaea, în ciuda momentelor bune și a oamenilor care au reușit pentru că au vrut să mă cunoască,  dar cînd am hotărît să plec, a apărut … conjunctura urîtă, nu doar nefavorabilă, apoi m-am resemnat că trebuie să îmi ”ispășesc” greșelile nu multe dar imposibil de ignorat sau de pus pe orice fel de margine

am încercat să rezist și în condițiile în care boala – neglijată cam prea mult- s-a agravat, iar drumurile mele se  micșorau ca număr și distanță, vizuitele se răreau, telefoanele se auzeau tot mai rar, ușile mi se închideau politicos sau mai violent în față,ba într-un loc   trebuia să ”cobor” nivelul redactării textului, ba în altul,, după săptămîni de satisfacții, dar și de ”laude”exagerate care nu-și aveau rostul, am devenit peste noapte , ba prea subtilă ba prea caustică( sincer, foarte sincer, acum le prefer și mi-ar prinde bine ambele, dar nu cred că le pot împăca pe amîndouă, mai ales acum)

… acum cînd nu mi-a mai rămas nimic în afară de dorința de a mă însănătoși într-atît  încît să pot să mai ajung ușor, ca în alte dăți, în locurile mele dragi sau în altele la fel de mult dorite

ce mi-a venit să mă iau la harță cu tine? cu  indiferența ascunsă sau nu în răutăți, invidie, al prejudecăți ?  e o ”încercare-întrecere-joacă”inegală, iar eu am cam obosit să mai lupt

este mărțisorul pe care mi-l ofer singură

(cel mai drag mărțișor dintre toate care mi-au rămas este cel primit în clasa  a II-a::  un măgăruș trist lîngă o tablă pe care scrie 1×1 =? )

ziua frumoasă a unei prietene

nu am mai schimbat cam de mult timp un gînd sau o vorbă cu ea, dar este și rămîne prietena mea, chiar dacă am cunoscut-o aici, în blogolumea din blogosferă, cum ne-a obișuit Flavius să spunem/scriem

este frumoasă, rafinată, talentată și norocoasă – nu oricine are șansa să fie născut/ă în aceeași zi cu un mare scriitor , care știu că îi place, cel care  care ne-a lăsat cam devreme -și niciodată prea tîrziu- o scrisoare de adio ca testament pentru cîteva secole de singurătate, amintindu-ne prin toate cărțile sale că

Viata nu este ce ai trăit, ci ce îți amintesti că ai trăit și cum ți-o amintesti pentru a o povesti. – Gabriel José García Márquez

și mi-o închipui ciocnind un pahar cu vin galben de Toscana împreună cu cel care i-a fost mereu prieten de neprețuit, dar și ușor pizmuit cînd măiestria sa, a maestrului, se lăsa greu  dibuită în tainele sale, el tachininîndu-i pe cei din jurul său conștient de distanța  care-i separa :

 în dureri, o viaţă

nu m-a-ntrecut vreun om; chin, spaimă, plîns molcom; prind, pe măsura cauzei, tărie.

la fel şi-n bucurie, nu-i om și nu va fi asemeni mie–Michelangelo Buonarroti

 

odată mi-a spus că dacă i-ar fi plăcut în școală mai mult chimia ar fi făcut cele mai grozave parfumuri –și poate că nu întîmplător, născută în aceeași zi cu Mendeleev, amestecă cu atîta drag și pasiune, ca într-o joacă, culori și arome

eu obișnuiesc să-i spun Mirela sau Parfumul Galeriilor de Artă

(tot într-o zi de 6 martie se auzea prima dată bucuria acestei  muzici a  lui Verdi)

La Mulți Ani , Mirela !

 

Un scherzo frumos ca o rugăciune

Cu cîteva luni în urmă –să fie déjà un an?- -X- îmi propunea o nocturnă de Chopin, la cele două ipostaze surprinse de către Andrey Radka

astăzi, firește, deloc întîmplător, eu aleg Scherzo-ul No 3

   

o altă fotografie realizată tot  de cître același Radka 

                       
 
 
 
 
 
   cînd stînd îngîndurată-n iatacul solitar,
                        întîmplător, pe harfă-ţi laşi mîna străvezie,
                        ai să-ţi aduci aminte: «La ceasul ăsta, chiar,
                        eu îi cîntasem lui aceeaşi melodie».

                                      Adam Mickiewicz, în tălmăcirea lui M R Paraschivescu-

eu mă prefac a crede că nu știu de ce nu pot intra pe blogul ei frumos și sper că poate, totuși, cîndva, într-o zi va mai trece pe aici și-mi va găsi gîndul pentru ea

(încep să îmi pierd și prietenii virtuali și cred că nu este doar din vina mea…. ; dar aștept primăvara, cînd soarele și verdele înmoaie chiar și durerile)

[ceea cer nu se cuvin e a scrie, dar TREBUIE să …menționez… : nu am uitat pe nimeni,

dar Vă citesc mereu la terminarea programului draconic (acum am avut o pauză…)    ]

și este ziua sa, a lui Fr CHOPIN

mă amuz

în vremuri și (nu pe)în vreme de criză

globalizată (sau aproape)

Mă  amuz că simt cum trece timpul pe lîngă mine, fără să încerc să fac ceva cu folos

[și la ce bun ?!? – cînd îți năruiești munca printr-o semnătură, în timp ce îți permiți să lezezi personalitatea superiorului direct, sperînd că sentimentul de dreptate, ca și cel de camaraderie este același în care credeai, chiar dacă niciodată nu ai regretat acea răbufnire de orgoliu…]

Mă  amuz că reușesc să văd două sau trei filme pe zi, fără să rămîn cu ”impresii notabile” și fără dorința de a le revedea

Mă  amuz că printre reviste cvasi-mondene (nu dau titluri, dsar nu sunt nici Can-Can, nici Libertatea ori Taifas – ei na, iată că am habar de așa ceva!!!) mai deschid și chiar citesc cîteva pagini din căți greu de alăturat ca gen,

Mă  amuz că, la o privire grăbită sau nu, adică absolut întîmplătoare, se poate crede că stau ceasuri/ore întregi cu privirea pe sticla televizorului, cînd, de fapt, sunt zile în care butonez telecomanda pentru a afla ce se mai întîmplă prin lumea noastră, mai mare și mai mică,iar televiziunile de știri  mă  trimit tot la ziare și la net

Mă  amuz că în plină invazie sau ”explozie”  a e-book-lui Tîrgurile de Carte devin suverane

Mă  amuză gîndul că mă  prefac a nu ști de ce nu pot să trec în lista fluxului RSS de pe blogul meu un anume sau mai multe bloguri, dar parca am învățat demult, în școală, despre o legatură biunivocă

*(aici am atins o problemă  cam delicată, pentru că eu am rămas în lista multora dintre cei care la mine nu mai apar și le sunt recunăscătoare)

Mă  amuz amintindu-mi că voiam să-mi cumpăr ….”domeniu”, cînd eu acum citsc majoritatea blogurilor nefiind logată, cît despre comentarii, ce să mai zic? Bloggertitl are și el – ca orice domeniu care se respectă- legile sale, pe care eu, acum, nu mă  simt în stare să le respect

Mă  amuz pînă la bucurie maximă  că lumea virtuală se întrepătrunde cu adevărat cu cea reală și ne regpsim în diverse forme de comunicare prieteni virtuali care sunt dispuși să se ajute (să mă  ajute î) în situații și probleme reale

Mă  amuză –oare?…- că am vreo patru proiecte începute și aproape abandonate nu doar din comoditate, ci și din lipsă unui imbold mai categoric și a unei ”susțineri”mai sincere, dar uit cam des în ce fel de lume , de societate trăiesc și că bună-voința, dorința și chiar bunul simț nu sunt suficiente și se nimerește să bat total neinspirat la uși nepotrivite, altminteri foarte dăgăstoase și binevoitoare

Mă  amuză spam-urrile simpatice, mai ales cînd observ ă fac ”referire” la asa-numitele postări sau texte la care eu țin și atunci chiar mă  gîndesc puțin mai serios să mai inbcerc să mă  aplec altfel decît pînă acum asupra intențiilor mele mai vechi, deși…

Mă  amuză, chiar dacă nu ar trebui, neputința mea de a renunța la blog

Mă  amuză pînă și speranța că așș mai putea recupera ceva din mine însămi,cea care mă  știam a fi  înanitee ca boala să muște perfid

Mă  amuză pină la încîntare – amuzamentul se poate transformsa în recunoștiință ???- atunci cîn un fost coleg de serviciu îmi răspunde pe blogul său că Dumnezeu mă  iubeşte  şi acesta este lucrul cel mai important pe această lume, că aș avea o inimă  mare, un suflet mare,…”, dar oare sufletul său generos știe cît de mult schimba un om optimist și încrezător în viață nu atît boala, cît izolarea și insingurarea într-un mediu ostil?

iar retragerea, refugiul în spatiul virtual nu suplinește viața adevărată

Mă  amuz că am avut curajul săp scriu toate acestea, chiar dacă mă  încearcă sau simt o necruțătoare jenă față de toți aceia pe care îi respect

[ s-a vrut o ”schimbare de registru”, dar nu mi-a reușit]

O floare in plina vara

sau felul meu de duiosie pentru Voi

am fost trimis aici, fara sa fiu intrebat daca vreau sa vin

poate pentru ca stiu sa tac in orice zi a saptaminii

si tocmai de aceea nu voi spune nimic despre incredere si dezamagire despre prietenie si amicitie cu click-uri pentru citiva centi,

dar deja sunt intr-o zona care nu imi ete familiara ;

astazi, Anei, suparata/necajita pe ea insasi ca si-a dat programul peste cap, un foarte bun prieten, care cred ca are un blog sau doua, i-a amintit ca sanatatea este, totusi,  cea mai importanta, ca inca nu dispune de  timpul necesar pentru suprarealism, nici despre semantica, nici  pentru a scrie despre interferenta dintre jumatatile de sunet sau dintre sunet si culorile avangardistilor, regasite in diversele teorii ale simturilor, nu este timp nici macar pentru poezie

pentru toate acestea poate se va gasi timp,

un altfel de TIMP, mai bun si mai generos

[ nu am reusit sa evit un oarecare sentimentalism, din pacate]

este vara, caldura caniculara amestecata, deloc domolita, cu grindina m-a atins si pe mine si am uitat  sa scriu ceva, tacand, desigur:

 Ana le multumeste lui Andi,-X-, Elenei Agachi, VirtualKid , precum si tuturor celor care au  gasit ceva interesant pe blogul ei si au transmis mai departe (amintind de blogul ei 🙂 )

și totuși, refuzul de a mai bea apă

 

să mă tem, oare, că este altceva, mai mult decît un titlu de text pe un blog?

de ce m-aș teme, cînd eu nu am știut să rămînă mai mult ?

                                                                                               10 septembrie 2010

                  ‘aveam nevoie de atît de puține lucruri pentru a fi fericit…’ scrie în jurnalul său Mihail Sebastian;

Eu nu mi-am dorit niciodată să cunosc fericirea– este o stare prea înaltă sau o   (stare de) plenitudine pe care eu însămi nu mă simt nici să o înțeleg și nici să o ating, fie pentru a o simți cel puțin o clipă [ motive? multe sau suficiente, greu de și inutil de explicat, este suficient că ele există]

și dacă acel ‚beata solitudo, sola beatitudo’ întîlnit, poate, prea devreme, mi-a plăcut atît de mult, încît a devenit (inconștient ?!?) un mod de a fi [nu, nu am citate, maxime sau cugetări după care să îmi orînduiesc sau să îmi fi orînduit viața], de (prea) multe ori a  trebuit sau am fost nevoită să recunosc ceva în care chiar și acum îmi este greu să cred : ‚in minimo eget mortalis qui minimum cupit’.

am scris ‚a crede’ ?

Da! – am crezut în liniștea interioară și resursele pe care le are și le dă  rugăciunea șoptită în lăcașul de cult sau gîndită în orice loc și în orice clipă; am crezut în puterea spiritului și în forța rațiunii: am crezut că atunci cînd ne este greu, foarte greu ne putem salva pe noi înșine, făcînd bine și ajutîndu-i, după posibilitățile fiecăruia, pe ceilalți:

am crezut că teama, frica și groaza pot fi învinse prin acel zid ridicat din gînduri, cuvinte și fapte împotriva răului, orice formă perfidă ar avea; am crezut că a trece stringînd din dinți sau înnăbușind orice geamăt la provocările vieții nu se pedepsește ( a aștepta o recompensă nu mi se părea/pare firesc); am crezut  în prietenia sinceră și dezinteresată, rămasă sau păstrată dincolo de realizările mai mult sau mai puțin conjucturale; am crezut că orice boală ce atige fizic trupul lasă sufletul intact, întreg și frumos, apărîndu-l și conservîndu-l, chiar; am fost învătată, obișnuită și lăsată sa cred  că atunci cînd îți dorești ceva foarte tare, chiar ți se îndeplinește visul sau, mă rog, dorința; am fost convinsă, pînă  nu demult, că nu voi ști vreodată să  pizmuiesc, cu atît mai puțin să înjur.

Anul trecut, tot pe acest blog, scriam cam așa: ‚astăzi mi-am dat seama sau, mă rog, am înţeles că pentru unii oameni a nu (mai) gîndi sau refuzul de a (mai) gîndi este asemănător, dacă nu chiar identic cu acela de a nu mai bea apă (fără paranteze)

 

greu sau uşor sfîrşit? sincer, nu ştiu!’

nici acum nu știu foarte exact dacă este greu au ușor, însă  știu destul de bine că este o ‚formă’, o modalitate a unui sfîrșit asumat sau asumarea uui sfîrșit [tot este verbul a(-și)  asuma la modă…]

dar știu că te izbește o CLIPĂ-OBIECT-SENTIMENT-STARE(neprecizabilă ca formă dintre cele  cunoscute!)-sau te izbești/lovești tu însuți de așa ceva;

atunci cînd nu scapi de acel ,bilanț,,,,,,,,,,,,,,’ la cea mai neașteptată oră din zi sau din noapte – ce și cît ai realizat din ceea ce ar fi trebuit să ai ca să  fii împăcat cu tine însuți; poți să fii sigur sau să  crezi cel puțin  că ai ,smuls vieții acel semn pe care moartea să nu ti-l poată răpi,’ ?

atunci cînd soneria interfonului sau cea a telefonul nu sună zile în șir, cînd e greu de înțeles de ce și cum s-a ajuns aici de la vremurile cînd soneriile se înroașeau de la atîta utilizare și casa era mereu neîncăpătoare;

atunci cînd îți faci curaj și suni o rudă sau un prieten și cu puțin noroc ti se răpunde sec si politicos, sau se invocă nu lipsa de timp, ci … ibricul cu apă de pe foc sau un film care ruleaza pe un DVD-player modern, ce are și buton/opțiunea pentru ‚pauză’;

atunci, cînd rămas singur-singurel  prin jocurile hazardului, ale sorții sau prin aranjamentelee nevăzute ale unui Joker, îți găsești  ”tovarășii” fideli în bibliotecă sau, dacă poți pe strada plină – cînd nu este destul de tristă-  sau pe tastatură, dacă nu mai poți, deși nu ai uitat să  folosești creionul,dar mîna sau coloana strigă STOP!

atunci cînd, nefiind obișnuit(ă) să  numeri banii din portofel sau să verifici soldul de pe card, ajungi să nu îti pese prea tare sau  chiar deloc de ce se mai găsește în frigider, în schimb trebuie să te hotăresști/decizi între un consult la medic, sau medicamwentele STRICT NECESARE pentru a te aamăgi că încă te poți considera un om cu o viață … … ’normală’ , nu mai ai pretenția la stanardul decent, ei bine, alegi să dai ultimele bacnote pe un bilet în plus sau săcumperi o carte, cu bucuria de a participa la o lansare de carte, pentru că – nu-i așa?- doar o singură dată pe an ai ocazia unui asemenea festival, aproape de tine, care mai ,îmblînzește’ amăraciunea de a nu fi putut ajunge nici cu gîndul la altele, atît de dorite, dar …  rămase acolo, departe, dincolo de linia unde îti este îngăduit orice vis și dacă tot te-ai înțeles cu marele autor necunoscut să scrieți epilogul, atunci să simțui că nu regreti ultima silabă;

atunci cînd te simți foarte rău și  ți se  răspunde ceva de genul ”încearcă să nu respiri să vezi cum e”, nu mai are importanță că, într-adevăr te sufoci din multe motive și înțelegi ceea ce ești capabil în acea clipă: că a  te autosufoca ar fi o soluție;

atunci cînd ani și ani nu ocoleai o biserică, atunci cînd îți era cumplit de greu găseai sprijin în rugăciune și lumnarea aprinsă întotdeauna la sau pentru cei vii, pentru toți cei prezenți lîngă tine pe pămînt sau nu, îti rămînea în toată ființa, te pomenești într-o zi de mare sărbatoare să spui cu glas tare că dacă nu te-a ajutat să mergi la Biserică, atunci Dumnezeu să își țină și să împartă dreptatea pentru ai săi aleși;

atunci cînd nu ai trăit în lux dar nu ți-au lipsit cele necesare minții, sufletului și ceea ce pretindea menținerea unei condiții fizice destul de … pretențioase (a se citi fragile)…, ți-ai neglijat sănătatea și orgoliul ca și  teama de prejudecata celorlalți au fost atît de mari, incît…,oricum, asta este altă poveste….

credeai că răul nu te poate atinge;

atunci cînd…

…  cînd am ocolit cărțile de pe măsuță, tocmai pentru că fiind noi, devin deja o rezervă prețioasă, m-am uitat înspre bibliotecă: poate din întîmplare privirea mi-a rămas în primele clipe pe raftul cu literatura sud-americană, în mare parte publicată înainte de 1990, în colecția Secolul XX, dar în vremurile de acum, o carte de acest gen mi-ar fi accentuat/ adîncit starea deloc bună și deloc familiară mie, pînă cînd boala s-a accentuat atît de urît; am privit un raft mai sus și am ales să recitesc o carte scrisă într-un stil  fascinant, de o bogăție de idei, cunoștiințe, meditații filozofice, sentimente, trăiri, de-a dreptul cuceritoare: Herzog, scrisă de  Saul Bellow. Lectura acestei minunate  cărți nu mi-a înlăturat supărarea că nu am reușit să văd spectacolul lui Peter Brook și alte încîntări greu de imaginat că se pot întîmpla într-o țară lovită de criza economică și nu numai. Cartea mi-a adus mai aproape drama unei tradiții intelectualecare încearcă asă supraviețuiască prin biblioteci, ca un fel de simulare a vieții. Umanistul Herzog își trăieste drama  în deriva secolului XX. Pentru intelectualul sau pentru orice spirit deschis, ea este, din păcate, valabilă și astăzi, în secolul XXI, sau la inceputurile acestuia, să adaug, așa, ca o speraanță… deorece ‚într-o epocă nebună, a se crede neatins de nebunie este o formă de nebunie’.

 

Eu am ales ca atunci cînd nu voi mai putea să cred că am rămas sau că sunt normală și stăpînă pe viața mea să nu mai gîndesc, să  nu m ai beau apă.,

in cartea lui S Bellow se spune: “Trăiește sau mori. Dar nu otrăvi totul!”

DE ZIUA MEA

vi se pare că am privirea tristă ?
vi se pare doar, sunt puţin „îngîndurat”, dar îmi va  trece;

Voi , oameni mari, lăsaţi-ne  pe mine şi pe toţi prietenii mei, copiii acestei planete,

să conducem pentru o  zi lumea şi veţi înţelege şi farmecul unui zîmbet adevărat şi

puterea visului de a schimba  binele în rău, veţi redescoperi prietenia şi solidaritatea

dincolo de învelişul vorbelor
şi vă veţi reaminti ceea ce doriţi :
tinereţe fără bătrîneţe şi  viaţă fără de moarte

aţi uitat să îmi spuneţi la mulţi ani

( eu, de ziua mea, am primit ieri puţin mai devreme – de la prietena mea ochelari ca să pot să scriu…)

MULŢUMESC FRUMOS! 🙂   )

sursa fotografiilor:
http://www.galileo-web.com/photoblog