fragilitatea anilor

și nici anii fragili nu pot să-i număr pentru că nu vreau

seara trecută te-am văzut și te-am auzit rostind cuvintele lui Tom, un personaj pe care cred că eu îl îndrăgesc ma mult… și aș lua acele cuvinte și le-aș împrăștia peste tot, în fața celor care, nu puțini, au spus vrute și nevrute despre tine

Tu spui că ai atâtea lucruri în suflet, pe care nu mi le poţi destăinui. La fel se întâmplă şi cu mine. Sunt lucruri pe care nu ţi le pot mărturisi ţie. Aşa încât, să ni le respectăm reciproc.

 

beta-17990-menajeria-de-sticla-i-mov-00-02-55-12-still002_04196100

(sursaa foto – TVR)

eu am avut șansa să beau de două ori cafea și să fumez o țigară cu tine, de fiecare în trei; nu știu dacă am dreptul să mă întreb dacă este drept că voi doi ați plecat dincolo de cinematograful din spatele atelierului de pictură și ceramică, iar eu acum încerc să mă mențin cu încăpăținare, pe linia de plutire

îmi lipsiți amîndoi, iar atunci cînd se întîmplă să mă întreb unde sunteți și ce mai faceți, promit să îmi amintesc cuvintele lui Tom, reauzie în această seară

Nu m-am dus în lună, m-am dus mult, mult mai departe … căci timpul este cea mai lungă distanţă între două locuri. Puţin după aceea, am fost dat afară din slujbă pentru că scrisesem o poezie pe capacul unei cutii de pantofi. Am plecat de acasă, am coborât pentru ultima oară treptele scării de incendiu şi de atunci am mers pe urmele tatălui meu, încercând să regăsesc în mişcare ceea ce pierdusem în spaţiu … Am călătorit foarte mult. Oraşele treceau prin faţa mea ca nişte frunze moarte, frunze viu colorate, dar rupte de pe ramuri. Aş fi vrut să mă opresc, dar parcă mă urmărea ceva. Ceva care venea întotdeauna pe neaşteptate. Uneori era un cântec cunoscut, alteori doar un ciob de sticlă străvezie. Merg câteodată noaptea singur, pe străzile unui oraş străin, — când nu găsesc pe nimeni să-mi ţină de urât. Trec pe dinaintea vitrinelor luminate ale unei parfumerii. Vitrina este plină cu sticluţe transparente, irizate ca cioburile unui curcubeu sfărâmat.

rămîneți acolo, departe, aici, astăzi lumea este luminată de fulgere …

dacă este un simplu titu pe blog sau, (alt)ceva, mai mult

voi afla în curînd;încă nu las eșarfa în dar (nu cea minunată, a lui Baniciu), blogul rămîne liber pentru toți, cu gînd drag și fără urmă de malițiozitate

PRIETENII, ATÎȚIA CÎȚI SUNT, RĂMÎN și Le MULȚUMESC!

și totuși, refuzul de a mai bea apă

 

să mă tem, oare, că este altceva, mai mult decît un titlu de text pe un blog?

de ce m-aș teme, cînd eu nu am știut să rămînă mai mult ?

                                                                                               10 septembrie 2010

‘aveam nevoie de atît de puține lucruri pentru a fi fericit…’ scrie în jurnalul său Mihail Sebastian;

Eu nu mi-am dorit niciodată să cunosc fericirea– este o stare prea înaltă sau o   (stare de) plenitudine pe care eu însămi nu mă simt nici să o înțeleg și nici să o ating, fie pentru a o simți cel puțin o clipă [ motive? multe sau suficiente, greu de și inutil de explicat, este suficient că ele există]

și dacă acel ‚beata solitudo, sola beatitudo’ întîlnit, poate, prea devreme, mi-a plăcut atît de mult, încît a devenit (inconștient ?!?) un mod de a fi [nu, nu am citate, maxime sau cugetări după care să îmi orînduiesc sau să îmi fi orînduit viața], de (prea) multe ori a  trebuit sau am fost nevoită să recunosc ceva în care chiar și acum îmi este greu să cred : ‚in minimo eget mortalis qui minimum cupit’.

am scris ‚a crede’ ?

Da! – am crezut în liniștea interioară și resursele pe care le are și le dă  rugăciunea șoptită în lăcașul de cult sau gîndită în orice loc și în orice clipă; am crezut în puterea spiritului și în forța rațiunii: am crezut că atunci cînd ne este greu, foarte greu ne putem salva pe noi înșine, făcînd bine și ajutîndu-i, după posibilitățile fiecăruia, pe ceilalți:

am crezut că teama, frica și groaza pot fi învinse prin acel zid ridicat din gînduri, cuvinte și fapte împotriva răului, orice formă perfidă ar avea; am crezut că a trece stringînd din dinți sau înnăbușind orice geamăt la provocările vieții nu se pedepsește ( a aștepta o recompensă nu mi se părea/pare firesc); am crezut  în prietenia sinceră și dezinteresată, rămasă sau păstrată dincolo de realizările mai mult sau mai puțin conjucturale; am crezut că orice boală ce atige fizic trupul lasă sufletul intact, întreg și frumos, apărîndu-l și conservîndu-l, chiar; am fost învătată, obișnuită și lăsată sa cred  că atunci cînd îți dorești ceva foarte tare, chiar ți se îndeplinește visul sau, mă rog, dorința; am fost convinsă, pînă  nu demult, că nu voi ști vreodată să  pizmuiesc, cu atît mai puțin să înjur.

Anul trecut, tot pe acest blog, scriam cam așa: ‚astăzi mi-am dat seama sau, mă rog, am înţeles că pentru unii oameni a nu (mai) gîndi sau refuzul de a (mai) gîndi este asemănător, dacă nu chiar identic cu acela de a nu mai bea apă (fără paranteze)

 

greu sau uşor sfîrşit? sincer, nu ştiu!’

nici acum nu știu foarte exact dacă este greu au ușor, însă  știu destul de bine că este o ‚formă’, o modalitate a unui sfîrșit asumat sau asumarea uui sfîrșit [tot este verbul a(-și)  asuma la modă…]

dar știu că te izbește o CLIPĂ-OBIECT-SENTIMENT-STARE(neprecizabilă ca formă dintre cele  cunoscute!)-sau te izbești/lovești tu însuți de așa ceva;

atunci cînd nu scapi de acel ,bilanț,,,,,,,,,,,,,,’ la cea mai neașteptată oră din zi sau din noapte – ce și cît ai realizat din ceea ce ar fi trebuit să ai ca să  fii împăcat cu tine însuți; poți să fii sigur sau să  crezi cel puțin  că ai ,smuls vieții acel semn pe care moartea să nu ti-l poată răpi,’ ?

atunci cînd soneria interfonului sau cea a telefonul nu sună zile în șir, cînd e greu de înțeles de ce și cum s-a ajuns aici de la vremurile cînd soneriile se înroașeau de la atîta utilizare și casa era mereu neîncăpătoare;

atunci cînd îți faci curaj și suni o rudă sau un prieten și cu puțin noroc ti se răpunde sec si politicos, sau se invocă nu lipsa de timp, ci … ibricul cu apă de pe foc sau un film care ruleaza pe un DVD-player modern, ce are și buton/opțiunea pentru ‚pauză’;

atunci, cînd rămas singur-singurel  prin jocurile hazardului, ale sorții sau prin aranjamentelee nevăzute ale unui Joker, îți găsești  ”tovarășii” fideli în bibliotecă sau, dacă poți pe strada plină – cînd nu este destul de tristă-  sau pe tastatură, dacă nu mai poți, deși nu ai uitat să  folosești creionul,dar mîna sau coloana strigă STOP!

atunci cînd, nefiind obișnuit(ă) să  numeri banii din portofel sau să verifici soldul de pe card, ajungi să nu îti pese prea tare sau  chiar deloc de ce se mai găsește în frigider, în schimb trebuie să te hotăresști/decizi între un consult la medic, sau medicamwentele STRICT NECESARE pentru a te aamăgi că încă te poți considera un om cu o viață … … ’normală’ , nu mai ai pretenția la stanardul decent, ei bine, alegi să dai ultimele bacnote pe un bilet în plus sau săcumperi o carte, cu bucuria de a participa la o lansare de carte, pentru că – nu-i așa?- doar o singură dată pe an ai ocazia unui asemenea festival, aproape de tine, care mai ,îmblînzește’ amăraciunea de a nu fi putut ajunge nici cu gîndul la altele, atît de dorite, dar …  rămase acolo, departe, dincolo de linia unde îti este îngăduit orice vis și dacă tot te-ai înțeles cu marele autor necunoscut să scrieți epilogul, atunci să simțui că nu regreti ultima silabă;

atunci cînd te simți foarte rău și  ți se  răspunde ceva de genul ”încearcă să nu respiri să vezi cum e”, nu mai are importanță că, într-adevăr te sufoci din multe motive și înțelegi ceea ce ești capabil în acea clipă: că a  te autosufoca ar fi o soluție;

atunci cînd ani și ani nu ocoleai o biserică, atunci cînd îți era cumplit de greu găseai sprijin în rugăciune și lumnarea aprinsă întotdeauna la sau pentru cei vii, pentru toți cei prezenți lîngă tine pe pămînt sau nu, îti rămînea în toată ființa, te pomenești într-o zi de mare sărbatoare să spui cu glas tare că dacă nu te-a ajutat să mergi la Biserică, atunci Dumnezeu să își țină și să împartă dreptatea pentru ai săi aleși;

atunci cînd nu ai trăit în lux dar nu ți-au lipsit cele necesare minții, sufletului și ceea ce pretindea menținerea unei condiții fizice destul de … pretențioase (a se citi fragile)…, ți-ai neglijat sănătatea și orgoliul ca și  teama de prejudecata celorlalți au fost atît de mari, incît…,oricum, asta este altă poveste….

credeai că răul nu te poate atinge;

atunci cînd…

…  cînd am ocolit cărțile de pe măsuță, tocmai pentru că fiind noi, devin deja o rezervă prețioasă, m-am uitat înspre bibliotecă: poate din întîmplare privirea mi-a rămas în primele clipe pe raftul cu literatura sud-americană, în mare parte publicată înainte de 1990, în colecția Secolul XX, dar în vremurile de acum, o carte de acest gen mi-ar fi accentuat/ adîncit starea deloc bună și deloc familiară mie, pînă cînd boala s-a accentuat atît de urît; am privit un raft mai sus și am ales să recitesc o carte scrisă într-un stil  fascinant, de o bogăție de idei, cunoștiințe, meditații filozofice, sentimente, trăiri, de-a dreptul cuceritoare: Herzog, scrisă de  Saul Bellow. Lectura acestei minunate  cărți nu mi-a înlăturat supărarea că nu am reușit să văd spectacolul lui Peter Brook și alte încîntări greu de imaginat că se pot întîmpla într-o țară lovită de criza economică și nu numai. Cartea mi-a adus mai aproape drama unei tradiții intelectualecare încearcă asă supraviețuiască prin biblioteci, ca un fel de simulare a vieții. Umanistul Herzog își trăieste drama  în deriva secolului XX. Pentru intelectualul sau pentru orice spirit deschis, ea este, din păcate, valabilă și astăzi, în secolul XXI, sau la inceputurile acestuia, să adaug, așa, ca o speraanță… deorece ‚într-o epocă nebună, a se crede neatins de nebunie este o formă de nebunie’.

 

Eu am ales ca atunci cînd nu voi mai putea să cred că am rămas sau că sunt normală și stăpînă pe viața mea să nu mai gîndesc, să  nu m ai beau apă.,

in cartea lui S Bellow se spune: “Trăiește sau mori. Dar nu otrăvi totul!”

Șah la Rege!

 

cNature morte a l'echiquier par Lubin Baguin

 

am adus din nou in față pictura lui Lubin Bauguin, pe care știu că o adori, iar de data aceasta am lăsat-o în prima formă în care am scanat-o, fără ”prelucrări”

există acolo (sau … aici?) aproape toate lucrurile, care amintesc de domeniile care îți plac și de care nu te poți lipsi; nu mă voi hazarda în interpretări pe care nu mi le voi putea susține în fața ta, tocmai pentru că eu nu stăpînesc și nici nu am obsesia interpretărilor alegorice

au fost și perioade cînd continuam partidele de șah prin scrisori, dar aici eu, aproape de fiecare dată pierdeam

de data aceasta vei încerca, iarăși, să mă ameninți, încă de la început cu Șah Mat!, dar sunt într-o pauză de lectură a Scrisorilor lui Euler și ceea ce și atît cît am putut eu să înțeleg cred că mă va ajuta să fiu mai atentă

nu am uitat că am promis că voi pune deoparte cîteva pagini care, cu siguranță îți vor fi mai famiiare, dar pînă atunci, voi lua cărțile de joc, care și pe masa lui Baugin stau pe marginea mesei și le voi pune deoparte; le voi privi cu acel calm pe care îl dau sau îl aduc amintirile frumoase și le voi căuta un loc anume

continuăm partida? – va fi remiză!

iar eu mai am ceva de căutat

cîndva credeam într-un titlu de film – Poveste fără sfîrșit

acum…

––––––––

in Hexagon, partida s-a incheiat cu un scor așteptat, chiar dacă poate părea un fel de remiză

deocamdată, cu tot scepticismul, cred că e bine

despre o poveste de primavara

mi-a rămas atât de puțin timp „la dispozitie” încât nu știu cum sa îți scriu despre povestea de iubire a Sasskiei (da, numele l-a primit de la mama sa, care o adora pe soția lui Rembrandt) si a lui Märten, cei doi estonieni pe care războiul i-a despărțit, credința în iubire fiindu-le puse la incercare fiecaruia dintre ei și care se reantalnesc într-o excursie în Italia (și acum ma întreb dacă aceata întâlnire peste ani a fost intamplatoare)

as spune/ scrie ca purtarea și discutiile lor din primele zile sunt firesti, gesturile aproape ireprosabile în pastrarea aparentelor; teama de a atinge femeia iubita cu mainile care au carat cadavre, femeia iubita pe care , acolo, în lagar, nu o chema în gandurile sale pentru ca voia sa o fereasca de acele orori, calmul dureros cu care afla despre moartea copilului sau despre care nu știa ca se nascuse , convingerea ca peste sau după atâta timp fata de care războiul îl despartise ii aparținea intru vesnicie, remarcile sale seci și aspre despre perfidia istoriei și ignoranta oamenilor, resemnarea sa și demna, dar și puțin egoista în fata unui destin care nu poate fi schimbat;toate acestea poate ca sunt firesti, însă pe mine mma infioara, de cele mai multe ori;

dacă și acum, la o lectura peste ani, înțeleg alegerea femeii, la sfârșitul excursiei nu putea fi alta, îmi este cam greu sa cred ca o dragoste puternica nu poate rezista, trecand peste attea pierderi, inva vreo câțiva ami -si de ce nu, o viața?- după terminarea orgiilor, sa nu existe curajul de a recunoaște ca amintirile sunt mai puternice decât trairile prezente; și mai greu îmi este sa prigep cum și de ce e ra nevoie de o excursie pentru ca amintirea primei iubiri sa nu se mai piarda

de când am închis cartea ma urmărește parsiv o intrebare: „ oare o fericire lipita este mai buna decât o iubire sfaramata?” , la care mi-ai aminti, probabil, răspunsul meu din acea dimineața

ceea ce știu cu siguranța este ca pe orice aeroport, în orice loc, eu nu aș putea sa îți spun: „ fii fercicit, dragul meu, drag!”, ci „ramai împăcat cu tine insuti, dragule și ai grija de tine!”

… de restul, se ocupa Timpul

[sper ca Timpul să fie ingaduitor și chiar aliat, în saptamanile care vor urma dupa Săptămâna Patimilor va urma Săptămâna Luminata; Lumina o vom lua fiecare dintre noi doi, cu același gând, jn locuri și pe paralele diferite]

nu mai am ragaz pentru corectat, etichete, categorii, etc…..

una primavera perduta

spuneai cîndva că primăvara este anotimpul cel mai capricios și că, în timp ce eu asociam primăvara de sau cu impresionismul, tu te gîndești la Renaștere și abia mai tîr ziu am înțeles de ce pleci în fiecare an să te bucuri de inmugurire acoolo, unde nu se scrie, nu se descrie, nu se vorbește, nu se șoptește, ci se simte, acolo, unde, da, recunosc și eu, se simte

nu am găsit nici o vedere în vreo cutie poștală, nici reală și nici virtuală, doar semne de pe diverse meridiane la cîte o zi sau două distanță, încît îmi este greu să ghicesc ude ești; îmi imaginez ncă ești în orașul drag ție și lui Michelangelo, acum imposibil de atins pentru mine, char și gîndul mă rănește

și îmi spun că am mai pierdut o primăvară – una Primavera perduta….. și ca într-un frumos roman de dragoste irosită de vreme și de vremuri ingrate, îmi amintesc ”eu n-am resimtit vreo emotie;Timpul și-a desăvîrsit opera. nici eu, nici el nu mai eram cei de altadată”

dincolo de ferstre și de ziduri, Primăvara abia se străduiește să dea semne că, totuși, este locul, timpul și rostul său; caut ceva anume și îmi cade, pentru a cîta oară?, Filozofia Renașterii peste gamba stîngă, citesc, înainte de a o ridica, o frază cum că setea omului pentru fericire este mai puternică, mai mare decît setea de cunoaștere, ceea ce mă ajută să o închid mai repede și mă hotăresc să ies la aer, chiar dacă plouă mărunt, ca toamna

spre ieșire zăresc un obiect adus de prin locurile unde tu ai ajuns cu mult înaintea celor pentru care o călătorie în Asia Centrală este o excursie exotică sau o mostră de snobism și m-am gîndit, uite-așa, dintr-o dată, că poate îți este sete și am pus în attach o cupă din jad., acel Wine Cup despre care mi-ai povestit mai demult

și cam atît, deocamdată, pentru că am luat cheile casei de pe biroul unde e calculatorul -nu folosesc telefonul, să știi- și nu înțeleg cum a ajuns povestea nordică lîngă tomul în care Marsilio Ficino explică iubirea ca pe un factor cosmic

trebuie să plec, să simt ceva proaspăt, neștiut,un altceva mai firesc; neliniștea asta vecină cu teama, nu e de bun augur

pe gînd, un auguri

[despre povestea aceea, coborîtă sub soarele Lombardiei, din locurile unde cavalerii teutoni țin locul eroilor mitologici promit sa-ți scriu mai tîrziu]

scrisoare de Drago-bete

mereu mi-a plăcut să scriu scrisori.

uneori, cănd voiam ca gîndul să atingă cît mai repede, luam o vedere și aruncam pe ea cîteva semne; deobicei, preferam să scriu după miezul nopții, iar în zori, cînd închideam grăbită ușa casei, se întîmpla să uit să iau ceva cu mine, dar plicul timbrat ajungea de fiecare dată în prima cutie poștală din apropiere; peste cîțiva ani m-a salvat e-mailu-ul, cu al său ”send”

nu am scris vreodată acele două cuvinte (în limba noastră, sau trei, în alte posibile limbi), foarte posibil, ba chiar cu siguranță, în alte locuri, pe ale hîrtii, în alte situații, verbul l-am scris, dar fără pronume

și chiar dacă nu mă interesează prea mult dacă pe Portland Vase sunt nereide, precum Thetis, ori frumoase pămîntene ca Elena din Troia sau Dido și Aria, surorile lui Augustus, romanul, deși o poveste de dragoste are fiecare dintre ele -și chiar mai mult de-atît- de fiecare dată cînd privesc îndelung imaginea cu vasul realizat în tehnica numită cameo, mă încîntă și mă linistește, totodată, îmbinarea fascinantă a albului cu albastrul nuanțat gradual, iaaaaaar astăzi am simțit răcoarea blîndă a spumei mării și mi-am amintit aproape involuntar că în urmă cu cîțiva ani aduceam pe unul dintre blogurile mele cîteva rînduri din scrisorile de dragoste ale lui Nichita, da, din acel volum în care erau și Respirările

Sentimentul este forma cea mai curată a adevărului.

tu care esti îndrăgostit, habar n-ai ce este acela un sentiment.

Tu vrei să ştii pentru că eşti îndrăgostit,– dar sentimentul razelor de lună, l-ai uitat, tu?

Tu eşti îndrăgostit, nu mai ştii nimic.

Îmbrăţişarea e un sentiment.

Uită-te şi tu, prostule, la orizont!

Nimicirea sufletului se aşează in nedragoste, dupa cum fiinţa se aşează în trup

Noi nu suntem

Noi suntem clipa care a trecut prin poarta existenţei!

Odată ai amintit de Telegrame

acum, imi amintesc, doar una : „contactează imediat aer. Anunţă dacă ai reuşit. Dacă sunt alte propuneri, telegrafiaţi cifrat”

și tot mai crezi că vreau să impresionez, cînd acum, acum, cînd am cam o juma’ viață de inutilitate îmi amintesc si am curajul să scriu ‘ dezasperant este, nu locul fiinţei noastre, trupul, ci locul petrecerii—timpul’

*

în acele prime seri spuneai că una dintre cele trei dorințe pe care le-ar putea îndeplini acel pestișor de aur ar fi să revezi Egyptul (de celelalte două știu că ai avut șansa să te bucuri)

am găsit în cutiile mele o imagine cu un papirus egiptean și m-am bucurat sincer că estepapyrus

nescris; eu nu știu si  nici nu cred că aș putea să scriu ceva, nici cu spuma valurilor, pe care…

recunosc- Nu știu să scriu scrisori de dragoste, dar este o zi în care cei mai mulți își iau liber la dragoste, trăind-o

pentru alții, puțini, este o zi în care, în cutia poștală, reală sau virtuală, găsesc o coală simplă, fără verb, fără pronume și fără nume.

cînd totul pare pe video invers

poate ar fi mai înțelept să devii un simplu blank, nici măcar un pixel

am părăsit Facebook-ul, hotărîtă să nu mai apar deloc în virtual

vremea pare sa se incalzeasca, gerul urii revarsate in valuri incredibile, pe mine ma anihileaza si poate ca si eu sunt vinovata ca nu am putut striga in anii ’90 „moarte intelectualilor”, iar acum nu reusesc sa percep calmul printre urletele care trimit dupa gratii, nu inteleg ce cauta tricolorul langa niste caricaturi in uniforme vargate, ma inhiba incapatanarea tuturor, refuzul oricarui argument si ma intreb la ce temperatura se face scrum el, Argumentul;

acum sunt sigura de doua lucruri/ situatii: 1- ca sunt si eu cetatean roman; 2- ca in asemenea climat imi este greu sa rezist in virtual. astazi cineva mi-a amintit de o piesa de teatru superba: „Desteptarea Primaverii”, a lui Frank Wedekind. Sper sa vina si sa o simt. Pana atunci, eu nu scriu „ramaneti furiosi!”, ci ~cautati-Va fiecare lumina din voi insiva~, privind atent prin jur.

cu respect pentru toti,

și totuși,

cînd realitatea este și mai greu de suportat în multe din formele sale, cauți o modalitate, o cale de a rezista

pentru mine, cea mai la îndemînă este si rămîne revenirea pe blog, atunci cînd nu reușesc să citesc sau să văd un film

un posibil titlu la revenirea pe tăblița asta neagră, ar fi putut fi ’ eșarfă în dar’,  fără legătură cu superbele versuri și melodie ale lui M Baniciu, dar dacă aș fi încercat să răspund sau să explic, cred că aș fi împrumutat, chiar și fără voie, ceva din răutatea care asurzește totul în jur (o voi face, probabil, dacă motivele pentru care a stat închis le voi simți tot mai … amplificate…; în rest, vorba Angelei, mă bucur ca unii arată interes față de cele scrise aici… )

acum nu știu cum va fi povestea jocului început/ă, dar voi încerca să se desfășoare mai departe, atît cît se va putea