dincolo de curcubeu

… visele devin povești adevărate, într-o lume minunată

și se aude New York, New York!

( am simțit atingîndu-ne dureros atîtea povești triste, la care ne vom întoarce, într-un fel sau altul, dar în această seară, privind fotografia de mai jos, am ales POVESTEA)
over the rainbow

 

their story for this year? ––For ever!!!

 

and came cordial, not poison!

 

 

 

 

ion-barbu-1-martie

 

 

What’s is a name? That which we call a rose

by any ** other name would smell as sweet!

––––––––––-

and I know well, Sir, that words pay not debts

MEA CULPA!

 

””””””””””””””””!

** corecție pentru care îi mulțumesc prietenei Mél@nie.

 

 

acel cuvînt

Fetal by Pnina Evental

Fetal by Pnina Evental

e prea devreme? ori iar e prea tîrziu?

pentru noi niciodată nu va fi momentul potrivit”

acum! ––– sinapsele sunt fixate perfect

primul pas, prima întindere a mîinii – armonioasă coordonare și nu voi obosi auzind strivitor-obsedant

mișcare, mișcare, mișcare

iar ritmul vieții’n pas de dans îl voi deprinde lesne, oricum ar fi: ușor sau complicat; știi bine, doar c-am învățat, deja, mersul pe valuri în picioare”

vălul să nu-l înlături vreodată, căci sufletu-mi ți-e taina

Cuvîntul. Atît.

sunt zile în care unii au ales, înțelept, să tacă; tu m-ai chemat pe țărmul umed și rece al mării, care, acum, pare mai puțin prietenoasă; pentru ce ? ca să aud vuietul valurilor și șoaptele nisipului cleios ca într-o sonatină neterminată și pierdută ? sau era – sau este, încă- altceva, ceva simplu și plin, aproape desăvîrșit…   doar nu credeai că am uitat – știi că am rămas un elev bun și silitor Dialog la mal de Cezar Baltag Iată, îţi dau un cuvînt şi cu el îţi dau lumea şi nu-ţi cer nimic numai să ţii minte Cuvîntul. Atît. Îţi dau înţelepciunea de a regăsi tot ce vei pierde; tu dă-mi numai rîsul tău pentru totdeauna Ca şi cum zilele ar începe deodată să zboare ca şi cum stolul ar fi tot mai sus Îţi dau aripi să te iei după ele tu dă-mi numai ultima ta lacrimă. Atît Acum gata.                                 phgoto by Ben Goossens Am ajuns la ultima treaptă. Îţi dau noaptea lumii. Tu dă-mi numai oboseala ta mare. Atît. Îţi dau flacără tu dă-mi numai ultima ta bătaie de inimă Îţi dau înapoi lumea pe care ai pierdut-o. Tu spune-mi numai Cuvîntul încredinţat ţie Cuvîntul. Atît.

te-ai săturat de obsesia mea pentru fotografiile lui Ben Goossen? și eu! dar de jucat de-a desenatul o fac  dincolo [ 🙂 ]

ieșire alternativă dintr-o toamnă suprarealistă

sau ieșire suprarelistă dintr-o toamnă alternativă

Wicked wood       A night with thousand eyes

 

 

uneltele sunt parcă nişte fiinţe vii,

sunt palpitarea cugetării noastre

și se rotesc exact, ca nişte astre

în circuitul unei galaxii

ele-şi clădesc, cu vremea, un destin,

familii de unelte se stabilesc în case,

sunt, dacă vreţi, ca viermii de mătase

elaborînd un templu imaculat şi fin.

– Alternative de Virgil Teodorescu-

(fragment)

When the laughter has gone...

Voyage to the light

(am ales fotografiile lui Ben Goossens pentru că într-o zi în care mă jucam cu argumentul unuia care stătea pe o faleză invidiat de de unii, compătimit de altii, pe acestea le aveam împrăștiate pe lîngă pentagonul încă întreg de pe dușumea)

semne frunzărite

fărănume

(fotografie primită)

m-am desprins din pentagonul format din cele cinci borne-cărți de pe dușumeaua familiară a casei mele și am plecat, voind să păcălesc destinul, nu înspre soare-apune, ci într-un inexplicabil și spontan elan, înspre soare-răsare

altădată presăram cuvinte ca semne de recunoaștere pentru drumul de reîntoarcere; acum nu mai am nevoie, graba e prea mare și secundele se topesc necinstit nu în celulele împrumutate onest, ci într-un desen aproape naiv;

toate întrebările, toate frămîntărilre fără rost, toate semnele, toate cuvintele arătate sau rămase ascunse s-au adunat în acel cufăr cu închizătorile stricate

iar sufletu-mi răsfrînt lejer acolo a înțeles ceva deosebit de prețios:

să nu îi mai fie teamă de toamnă

(și ca să fie pe deplin greu de suportat pentru un eventual rafinament, cu certitudine inaccesibil mie, iau o chitară cu un sunet pe strune,

pentru că

toamna toţi oamenii încap laolaltă

iar noi cei altădat-atît de răi

azi suntem buni, parcă am trece fără viaţă

prin aurore subpămînteşti.

versuri de Lucian Blaga – Bunătate toamna – fragment )

[versurile Elegiei murmurate de Ștefan Hrușcă sunt una dintre Elegiile lui George Țărnea]

oglinda unei veri

antarctique

(pe) care nu am simțit-o ca fiind și a mea,

astfel că mi-am luat puținele bucurii și mai multele tristeți și m-am ”mutat” aici

(loc de refugiu sau adăpostul posibil și cu adevărat căutat –– nici unul dintre acestea nu a fost să fie)

sfîrșitul unui anotimp se simte și aici
oare cum o fi arătînd amestecul de arămiul ușor duleac și blîndețea mierii prelinse prin ceața dimineții ?
dar ruginiul înăsprit topit în molatecul asfințit răsfrînt peste ramurile și frunzele alunecate în ape?
Gata! îmi adun puținul cu care am venit și mă pregătesc de plecare; sau de reîntoarcere?
o ultimă plimbare pe fîșia îngustă de nisip, iar talpa piciorului desculț rămîne ridicată pentru a se proteja cu mirare de ceva lucios, negru și neasemuit de frumos : cîteva pietre prea mici pentru a fi hamatist și prea albe pe alocuri pentru a fi onix; desprind firul de nisip de pe gleznă și înșir pietricelee care alunecă înapoi; la cîțiva pași distanță ( să fie doar doi ?!) zăresc ceva dintr-un lemn vechi, udat și uscat de ger (sau de soarele de aici ?), pare a fi o ramă de tablou veche, care, chiar dacă a fost cîndva un fel de kitsch, acum nu mai are cum să fie așa ceva și astfel fixez pietricelele pe capătul liber al firului subțire, celălalt capăt, fiind fixat de cadrul de lemn; cînd desenul capătă un contur mai clar, arunc ceea ce am în mîini înspre apă, dar obiectul își are traiectoria sa proprie și ajunge departe de mine, pe un teren uscat, apărut doar el știe cum; îmi scutur instinctiv și degeaba mînecile subțiri ale unei haine inexistente: am pierdut demult talismanul; corpul a rămas înțepenit, doar privirea-mi se rotește mecanic între conturul neterminat al Asului de treflă, cu un rînjet de Joker [dar, parcă, totuși… ] și fața resemnată de sub crema de demachiat, ce acopera luciul apei în care s-a ascuns o întreagă poveste; resemnare? – nicidecum! a mai rămas ceva dintr-” o vară promisă” și alte cîteva anotimpuri

nu știu dacă era vară la Tipassa cînd prietenul lui Sisif a scris ”au milieu de l’hiver, j’apprenais enfin qu’il y avait en moi un été invincible”,
dar știu că eu trebuie și pot să îmi iau cît mai repede aceste (nu acele) bucurii și tristeți ale mele și să le aduc, să le orînduiesc cu grijă și răbdare aici, acasă.