poveste simplă

What about the way forward by Efrenn Vazquez

în acest an venise cu mașina în orășelul cochet de la poalele munților. După ce se asigurase că parcase așa cum trebuie, începu să facă rondul obișnuit din aproape fiecare an cînd venea prin acele locuri. Nu avea timp pentru a  rămîne și nu a mai urcat la vila obișnuită, pentru cazare; mergea agale, cu acea ținută dreaptă și aerul semeț, sigur de șarmul său, pe care anii nu i-l schimbaseră; ajunsese la gară; pe el, cel obișnuit cu porturile și aerogările de pe multe meridiane, îl fascină au, încă, geometria liniilor de cale ferată, greu de înțeles; citi cu interes tabela cu sosirile și plecările trenurilor, traversă pînă pe peronul dintre liniile 1 și 2, făcu cîțiva pași, apoi, prinr-un gest inexplicabil pentru sine însuși, ridică de pe o bancă un fel de bilet de hîrtie albă; nu avea, încă, nevoie de ochelari, dar în acea clipă se chinui să descifreze scrisul, iar ultimele cuvinte citite l-au aruncat, ca într-un SF, gen pe care nu-l agreea, într-un vîrtej sau tunel la capătul căruia, grupul de tineri veseli și gălăcioși aștepta trenul să-i ducă spre casă, neafectați de gîndul că anul viitor nu vor mai avea vacanță, ci concediu. Pe fata care i-a lăsat versul din Doru(ul) lui Blaga, scris pe biletul strecurat în palmă pe scările trenului, rugîndu-l să tacă, a abordat-o greu și cu tot tactul de care era în stare, căci pe patul ei din camera de tabără a fetelor era o învălmășeală de cărți, reviste, ziare și iconițe, care, parcă, dinadins te țineau la distanță, răspundea monosilabic, dar dincolo de labilitatea greu de mascat, ceilalți aveau să descopere un soi de aroganță care era doar aparentă. După prima jumătate de oră știau deja că pot discuta despre multe lucuri. A doua zi el a scos dintr-o agendă o foaie de pe cae ainceput să citească in fiecare zi, ne batem joc de păsări, de iubire şi de mare fata continuă și nu băgăm de seamă că, în loc, rămîne un deşert de disperare, spunîndu-i că știe poezia pînă la ultimul vers, propunîndu-i să o însoțească pînă la terasa unde erau două dintre colegele ei de cameră. Zilele au trecut si s-a petrecut frumos, ca într-o tabără de vacanță adevărată. Niciunul nu a gîndit și nu a îndrăznit mai mult: el avea povara sa sufletească, imposibil de intuit de cineva, fata, întrebîndu-se dacă la sfîrșitul vacanței va reuși să se desprindă de magnetismul bărbatului care o aștepta în Capitală. Ajuns acasă, la cîteva zile a primit prin poștă, catea lui Octavian Paler, Viața pe un peron, iar în toți anii în care comunicarea lor a durat, pe vremea cînd telefonia mobilă nu era atît de generoasă, schimbul de surprize plăcute între ei a continuat; pînă într-o dimineață, în care, după anii în care viața i-a încercat în tot felul pe fiecare, ea a rămas încremenită, cu telefonul în mînă, năucită de reproșurile hilare, absurde pe care le auzise; nu a încercat să-l caute. Lui nu i-a păsat dacă nedreptatea sa a rănit sau nu, nu-i stătea în fire. Abia peste cîțiva ani s-a întrebat, mai mult dintr-o curiozitate capricioasă, cum arătau cei doi bărbați din viața fetei pe care a cunoscut-o în ultima vacanță și oare lui ce ”nume” i-ar fi pus.

pe biletul pe cae îl ținea în mînă, în locul cuvintelor ”… și nu ne mai spunem nicicum” era acel semn pe care îl pune atunci cînd anulează sau nu mai lasă loc pentru scris; și-a dus, instinctiv, mîna la buzunar, dar nu avea parafa la el.

Lîngă mașină privi semnul înalt și sublim din vîrful muntelui … și totuși…

porni la drum , conducînd atent, repetînd în gînd, pe cîțiva kilometri ceea ce abia acum a înțeles

păduri ce ar putea sa fie și niciodatã nu vor fi 

(fetei îi sunt dragi amintirile frumoase și de acea ascultă aproape în fiecare vară, într-o săptămînă anume, asta : )

 

[scuze, dar mă voi ocupa  de domeniu pentru videoclipuri cînd voi avea Timp – mulțumesc!]

in loc de blank sau de orice

 

 

astăzi am hotărît să fie relache:

fără regretul de a nu fi fost la deschiderea TIFF (poate tot prind o zi-două), deconectată de la telenovela polițistă prost scrisă și lamentabil regizată, diluată suficient, așa cum impune subiectul și obiectul,

amînînd cîteva mailu-ri urgente, am răsfoit o carte superb scrisă, cea despre care trebuie să explic, atunci cînd voi avea starea necesară, de ce cred eu că este o carte pentru toți, de toate condițiile și de toate convingerile,

ignorînd în continuare structuraliștii și poststructuraliștii,

m-am bucurat de căldura Soarelui și am ascultat hituri vechi

cum? fără filme ?!?

ei, nu chiar, pentru că un ”înțelept” pe care mă încăpățînez să-l las deoparte, pînă găsesc o anume fotografie, m-a trimis, aproape subversiv, la Bergson, așa că….

și astfel, ba cu un of, ba cu un zîmbet, ba cu o nedumerire, ba cu tendința, suprimată în clipa următoare, de a suprima aproape tot, mai puțin imaginile de pe partea laterală a blogului, a mai trecut o săptămînă și nu mă bucur

măine s-a anunțat furtună și ploi –––- doar încă este mai;

și tot nu reușesc să-mi explic de ce astăzi mi-am aminit cuvintele Poetului

Vîntul îl auzi, ce-i drept, în copaci, dar nu-l fac copacii”

                                                -Lucian Blaga-

[bun revenit mult-așteptaților absenti! 🙂 ]

 

preludiul unor cuvinte

nu știu dacă textierii, compozitorii și/sau interpretul acestui cîntec au citit Vara de Noiembrie a lui Blaga, nu știu nici dacă atunci (de curînd) cînd ai urcat sus, pe pisc, aveai în rucsac un volum de-al dragului tău Bacovia, dar acum, cu siguranță, gîndul meu va căuta cuvintele lăsate acolo

și chiar dacă Toamna lui Labiș îmi va fi mai … aproape…, ca să rezist mai bine, în iarna care se apropie voi fredona deloc melodramatic refrenul de culoarea verii indiene

atît știu

semne frunzărite

fărănume

(fotografie primită)

m-am desprins din pentagonul format din cele cinci borne-cărți de pe dușumeaua familiară a casei mele și am plecat, voind să păcălesc destinul, nu înspre soare-apune, ci într-un inexplicabil și spontan elan, înspre soare-răsare

altădată presăram cuvinte ca semne de recunoaștere pentru drumul de reîntoarcere; acum nu mai am nevoie, graba e prea mare și secundele se topesc necinstit nu în celulele împrumutate onest, ci într-un desen aproape naiv;

toate întrebările, toate frămîntărilre fără rost, toate semnele, toate cuvintele arătate sau rămase ascunse s-au adunat în acel cufăr cu închizătorile stricate

iar sufletu-mi răsfrînt lejer acolo a înțeles ceva deosebit de prețios:

să nu îi mai fie teamă de toamnă

(și ca să fie pe deplin greu de suportat pentru un eventual rafinament, cu certitudine inaccesibil mie, iau o chitară cu un sunet pe strune,

pentru că

toamna toţi oamenii încap laolaltă

iar noi cei altădat-atît de răi

azi suntem buni, parcă am trece fără viaţă

prin aurore subpămînteşti.

versuri de Lucian Blaga – Bunătate toamna – fragment )

[versurile Elegiei murmurate de Ștefan Hrușcă sunt una dintre Elegiile lui George Țărnea]

la început de martie

La început de martie

(sau un /alt/fel )

un prieten bun, de departe, de peste mări și țări, mi-a reamintit, în felul său, că, în urmă cu ceva timp, cam vreo trei ani în urmă, cînd grijile și temerile poate mă îndreptățeau să nu ating tastaura, scriam, totuși, încercînd o …. reformulare

și din anumite motive pe care îmi este imposibil să le  ”explicitez”, redau textul   de atunci, aproape în întregul său, cu greșelile de tastare, cu tot

   …. mda,

 Nu! Nu ești javră

 

  și ca CEVA DĂRuit, ești minunată, ești frumoasă, ești generoasă ( mai mult față de unii, mai mult puțin fată de alții, nu de fiecare dată după ‚merit’ – uite că nu m-am putut abține)

  ești frumoasă, ești cea mai frumoasă, dar cum nu te compari cu nimeni – cum să compari CREAȚIA  desăvîrșirea Creatorului- cu ceva, cu altceva?! nu ți se potrivește decît superlativul, iar pentru mine ești sublimă;

  ești senină, dar și provocatoare, oferi cu ușurință și tăinuiești cu o griă sporită, ce seamănă a încrincenare, multe, ce anume? – nu știu să le găsesc un nume anume, dar sunt multe, multe și felurite [ se spune despre tine că ”ești plină de surprize”, o expresie care mie nu îmi place, a devenit tocită, chiar dacă se ‚dovedește’ a fi adevărată (acum chiar că nu mă gîndesc chiar și cu îndoială sau fără dacă adevărul, acela unic, se tocește), ori eu cam mulți ani la rînd am  crezut că surprizele pot fi doar plăcute, le asociam bucuriei și micilor-mari bucurii]; dacă TU ai mereu dreaptă cu fiecare, aș crede că doar celor buni le este îngăduit să le afle, să le descopere, însă…;

  hey,

 dar eu mi-am propus să cad la pace cu tine, să fac un fel de înțelegere onestă și de durată cu TINE, mai mult decît un armistițiu;

   nu renunț eu atît de ușor la luptă, o știi prea bine, dacă TU, care ești o MINUNE de VIAȚĂ nu mă cunoști, oare de la cine aș mai putea pretinde înțelegere?

 acept în continuare obstacolele, sincer,  mi-ar lipsi și nu ar mai avea rost și motivație ori justificare înțelegerea dintre noi, dar nu mă mai iau la harță cu tine, nu te mai jignesc iremediabil (?!?), nu mai răbufnesc necontrolat față de mesagerii tăi, sub orice formă mi s-ar înfățișa

 

   Da! – știu , nu e nevoie să îmi amintesti:  nu sunt rea, nu mă mai plîng de nimic, am deschis blogul ca să mă înțeleg cu TINE; draga mea prietenă, VIAȚĂ;

   Nu știu exact dacă îți place să ți se aducă laude, ofrande – dar nu ești mai presus decît alți zei???-, să ți se facă complimente, dar eu sunt chiar sinceră cînd spun că ești frumoasă și ciudată precum un pardox ; unul dintre mentorii mei spirituali, pentru cursurile căruia aș risca cu mintea de acum si repetarea unui an sau mai mult decît atît,

  Ești frumoasă, aproape perfectă precum cel mai frumos semn și ceea ce este dincolo de acel semn în matematica superioară – Integrala Beta: privesc instntaneu la un grafic de pe  masă, făcut aseară, cam ciudat, pentru că dintr-un punt de inflexiune, linia urcă, nu coboară, sunt cam de un an de zile sub axa orizotală..,urcă, deci, spre minus infinit.; să mă mai mir că noi, majoritatea majorității –în lumea și în societatea în are trăiesc acum există asa ceva- căutăm derivate(le), ele fiind mereu ceva  acel argument versatil al celui mai inofensiv semn lăsat de noi pe hirtie, pe ecran sau pe nisip; uneori, reușim și noi să lăsăm chiar și pe apă, căci, oare ce-o fi o simplă picătură?

 

 TU le cuprinzi pe toate, astfel că sau astfel încît nu mă mai mir cînd mi se pare că se confundă rafinamenrtul cu exhaustivitatea.

 

 

   Pe fereastrsa deschisă pătrunde primăvara

   și abia acum îmi dau seama că TU  ești lumina de care m-am lipsit prea mult timp;

 în fiecare primăvară mă îndrăgosteam de aceleași lucruri și ființe sau de alterle nou-nouțe; cam prea străină mi-a devenit această stare;

 am o datorie față de TINE, față de cei, care, rămînndu-mi aproape în lunile lungi și grele, mă ajută să reînvăț să trăiesc și să mă regăsesc pe mine însămi, am o datorie chiar și față de mine însămi

vreau să simt Soarele

 vreau să te regăsesc VIATĂ!

s-a chimbat între timp ceva? un prea multe: în mod cert anul,     celelalte, anotimpul, ora, minutele, poate chiar secundele, au rămas, cu relativă aproximație, aceleași:chiar și capriciile anotimpurilor,  care par a-și schimba ordinea

firească,

se simte și se aude un zvon de primăvară

ieri am căutat și la piață și în florării, pe dealul din apropierea blocului nu am urcat, toporași galbeni; la piață am găsit doar zambile și cîțiva ghiocei

pe drumul de întoarcere spre casă  am zărit pe titluri pe care le regăsesc și pe ziarele împrăștiate prin cameră și pe sticla tv-ului, ca și pe net;

ca o …contramăsură… cred că normal ar fi fost să mă gîndesc la o poezie senină, cu multă  lumină și bucurie, să încerc să scap, să înlătur starea care mă urmărește de aproape că mă stăpînește de cîteva zile, cînd, făcînd dezordine (rînduind, astfel, ordinea) prin bibliotecă, am  privit o reproducere după  Soarta animalelor de Franz Marc; pînă acum, pentru mine primăvara nu se asocia cu reproșul disperat al expresionismului și îmi propun hotărît să găsesc de îndată altceva; ceva senin și proaspăt, ca o deșteptare – sigur că da: Deșteptarea Primăverii de Frank Wedekind și cum nu știu prea bine piesa, deschid dosarul cu foi printate [ volens-nolens, sunt om al erei digitale, am și așa ceva…, sîc!] și un decupaj dintr-un ziar alunecă pe lîngă măsuță; citesc unde a rămas deschis: ”Domnul Mascat :  La urma urmelor, fiecare cu partea sa — dumeata cu conştiinţa liniştitoare de a nu avea nimic,  tu, cu enervanta îndoială faţă de toate”

The Fate of the Animals de Franz  Marc

da, bine, nu mai citesc, închid ”cartea” și mă uit peste bucata de ziar decupată (și aceasta, de fapt, luată tot de pe net… )  – unul dintre cele mai alese spirite pe care ea, Viața, mi-a dat șansa să îi cnosc și să îmi rămînă prieteni de suflet, vorbește despre munca la spectacolul așa cum l-a închipuit el, iar în încheiere, spune:” lumea ca junglă, societatea umană ca menajerie grotescă, a disonanţelor, în care coexistă puritatea şi demonismul sunt o importantă temă pentru meditaţie. Nu doar la teatru…”-   regizorul de teatru Horaţiu Apan, interviu în Ziarul Văii Jiului, 20.10.2011

….. nu doar în teatru…; și radioul și tv-ul și ceea ce văd în jur, propria și dragă  mea singurătate îmi confirmă că așa este

mă îmbrac și ies afară, este soare, sunt și cîțiva nori mici și e Lumina adevărată și –parcă- mă simt mai bine

e ”baba mea”

și ca  dintr-un vis ce ” vine tare de departe-n mine”,  aud zumzetul de pretutindeni

înc-odată, iar şi iară, a iubi e primavară”.

 

 începutdeprimăvară

cînd aleanul nu este melo sau mela de toamnă tîrzie

era o zi de vară cam umedă și rece cînd am îmbrăcat haina albastră primită într-o seară de iarnă, cînd devenisem cu acte  virtuale în regulă, corecte, pe vecie ”proprietar de albastru”

uittînd –poate dinadins- că vraja-i doar o amăgire am trecut printre anotimpuri fermecată de povestea aflată sub un cer de deasupra unui liman lusitan , fredonînd acordurile chitarelor celor din Madraderus, de care nu-mi voi mai putea depărta sufletul vreodată,

îmbogățindu-mă pe mine, ei, cîntăreții, ”sporindu-mi inima cu-o ardere, cu-n gînd”

pînă cînd, ajunsă-n mijlocul lunii mele preferată, căci era, pînă deunăzi, plină de răsfățuri,

găsit-am ”dumbrava, cerbii, trestia şi veacul”, dar nu și vara ce-o țineam în sufletu-mi, ca lacul…

 

și-am început să murmur

De ceasuri, de zile veghez

pe-un galben liman portughez.

 Cu zalele-alăturea drept,

cu mînile cruce pe piept.

Doinind as privi sapte ani

spre cerul cu mici luzitani,

de nu m-ar găsi unde sunt

neliniștea morii de vânt.

De nu aș pieri, supt de-un astru

văzut-nevăzut, în albastru.

și tocmai pentru că nu  am știut să fac în așa fel încît

ca vara sângelui să nu se piardă  ca vraja basmului mereu să ardă,

aud cum, în locul nestzatorniciei     ușor provocatoare din cîntecul Afalmei,  chitarele au alt ritm

iar privrea-mi înfrigurată caută înspre  Parto da Viola, lucrarea lui Amadeo de Souza, cel despre  care Fernando Pessoa spunea că este este cel  mai mare pictor  avangardist portughez, deși aici totul se amestecă și totul se reneagă și asta poate deloc întîmplător Parto da Viola - pictură de Amadeo de Souza Cardoso.

 

[despre artistul portughez am aflaat pentru prima oară pe blogul Domnului Costin Tuchilă, Punctul pe cuvânt, într-un eseu despre Modigliani]

peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat
şi frânta bucurie de viaţă? Cine ştie?
Cine ştie?

 

 

eu nu am șțiut la timpul potrivit că CINEVA îmi lăsase discret  cheia nu doar  către un loc privilegiat, ci și către

brînduşile ardorii
să înflorească iar’ în noi
şi-n toamna-aceasta de apoi.

 

 versuri de Lucian Blaga

_______________________________________________________

**postare încropită în această seară dintr-un sentiment de vinovăție

**postare încropită în această seară dintr-un sentiment de vinovăție

nu, Ana, NU! – ba da!

„In prima sa dragoste,  o femeie isi iubeste iubitul, in celelalte , tot ceea ce iubeste este iubirea.” –Lord Byron

dincolo degriji și de  probleme -nu puține și cîtuși de puțin de neglijat, a le ignora este i m p o s i b i l – ale sale și/ sau ale celor din jur(ul său, știuți sau nu),

Ana  trebuie să redevină pentru o scurtă vreme, fie și doar pentru cîteva clipe,Sisi (f)

pentru că este a doua dimineață în care simte că nu mai este posibilă vara în noiembrie, luna care pentru ea știa că daca nu-i o amăgire, ne este un senin veșmînt.

și se-nvelește strans în taină, ca vara sîngelui să nu se piardă, ca vraja basmului mereu sa ardă

  

știe că nu mai poate întreba o anume  stea

ce sărbătoare scuteşti? ce ceas împlinit?
aperi un mare mormînt, sau vreo apă vindecătoare?
păzeşti un norod, o cetate, sau numai o floare?

   – Lucian Blaga-

  trezită pe o plajă pustie, într-o dimineață răcoroasă,

o dungă roşie-n zări se iscase
şi plopii, trezindu-se brusc, dinadins
cu umbrele lor melodioase
umerii încă dormind, mi i-au atins.

mă ridicam din somn ca din mare,
scuturându-mi şuviţele căzute pe frunte, visele,
sprâncenele cristalizate de sare,
abisele

Nichita-

        și mă voi cufunda din nou preț de-un gînd în abisul tău

acum, deocamdată, îți las aici ceva ce ar putea fi (dintr-)un preludiu, un altul

cu ani in urmă am citit ciclul lui Augustin Buzura si desi mi-a placut mai mult Drumul Cenusii, acum imi amintesc destul de bine -cred- fraza din Refugii : .”.. ar trebui să fac în așa fel ca îîncepînd de azi să nu mai fiu obligată să mă detest

sunt convinsă că nici nu te vei mira și nici nu vei zîmbi

(nu mă-ntreba întunecat de ce nu am rămas pe blogul mic…)

La Mulți Ani mie !

și touși, este încă august !….

   Psalm Dragostei

    de Lucian Blaga

       E încă în mine greul pietrelor, dintre cari

 m-am ridicat cînd zi s-a făcut.

 Dragoste, împrumută-mi tu uşurinţa

 cu care norii albi umblă-n azur peste abisuri

 şi graţia fără fiinţă a verdelui, frunzelor.

 Simt încă în mine greul pămîntului şi deznădejdea

 lutoasă. În mine tînguitoarele nopţi.

Neguri mai stăruie-n gînd

 şi tălpile fără de voie mai prind rădăcini

 pe drumuri neprietenoase.

 Din trecut cîteodată mai vine un vînt.

 În ceasurile desprimăverii, dragoste,

 în ceasurile-acestea, ce singură tu le numeri,

 căci numai tu nu ai amintirea

 marilor întunecimi,

 fă să uit cumplita povară

 a văzduhului negru, ce-l port pe umeri

 şi dă-mi tăria dea suporta

 bucuria eliberării.