(pornind) de la o stea

m-am obișnuit cu venirile și cu plecările neanuțate și care par tot mai neașteptate.

Nu mai reușim să ne sincronizăm, dar nici nu încercăm; te simt mai bine de departe, cînd suntem în același spațiu, mai corect, perimetru, aerul devine un perete transparent – nooroc că s-au inventat materialele transparente necasabile; și acum știu unde ești sau pot intui destul de exact; nu mă gîndesc ce anume faci, este ultima zi și ultima Duminică din luna aprilie, din nou este vreme ploioasa, mă încearcă un soi de egoism și după ce m-am prostit pe FaceBook, în loc să reiau lectura nu tocmai ușoară, dar dătătoare de satisfacții, am găsit niște semne și am deschis blogul.; ca să continui lectura nu pot sa opresc calculatorul ori să mă desprind de el, pentru că singura posibilitate de a citi Scrisorile lui L Euler către Principessa germană este calculatorul,iar pînă săptămîna viitoare am rămas fără tuș în cartuș; nu cred că te intersează cum am ajuns din nou și taman acum la geniul matematicii și nu numai, ar fi și complicat de explicat, dar tot la tine ajung chiar și de la fizica și filozofia celui care nu a luat nici un premiu Nobel (oare de ce nu ar exista și un Premiu Euler?…) și asta nu pentru că este renascentist de-al tău, cum se spune, sau aproape, ci și pentru că, în prima prte a cărții, sau primul volum, mi-am amintit că am hotărît să (îți) scriu scrisori aici, pe placa asta neagră, după ce, tot într-o Duminică, am văzut trei filme, unul dintre ele fiind o ecranizare după Steaua fără nume a lui M Sebastian

 lettresuneprin02eule_0011

20183374880Scaler

acum mă întreb dacă acea carte pe care Miroiu o aștepta cu atîta înfrigurare era cumva asta și dacă desenele și calculele lui Euler l-au ajutat să se apropie mai mult de steaua sa de lîngă Ursa Mare, care își va continua imperturbabil/ă drumul pe orbita sa

20183374880_4

nu, nu-ți voi pomeni de matematică, de numere complexe, nici de diferențiale și nici de dragile mele integrale, ci despre altceva, mai aproape de meseria ta (în liceu, ai urmat, totuși, realul)

este vremea căpșunilor, așa că acum pun etichetele, categoriile și merg să îmi umplu o cupă – anul acesta sunt mari, frumoase și duci, iar eu sper să apuc să mănînc o prăjitură făcută de tine.

[ be continued]

prolog pentru povestea din scrisoare

recunosc, scriu mai rar, nici nu răspund la scrisori sau la semnele lăsate și găsite unde mă aștept mai puțin

am recitit cu altă stare lăuntrică povestea despre care îți pomeneam, plăcerea lecturii a rămas aceeași, întrebările de altădată s-au accentuat, dorul de noi parcă doare mai tare (unde ai ascuns rețetarul,care nu cred că mi-ar fi fost de mare folos?)

ca să pot să leg din taste cîteva cuvinte despre cei doi nordici care se regăsesc pentru a se pierddde definitiv într-o țară unde frumusețea și iubirea sunt sau par nemuritoare, nu merg nici la Botticelli, nici la Bocaccio, nici la filmele lui Castellani, nu, pentru că astă seară, găsind poezia de mai jos, mi-am amintit că starea de bine și poate ceea ce alții numesc fericire, se află în lucrurile firești, acelea pe care noi le considerăm, pe nedrept, mărunte;

Primavera

de Diego Valeri

Una distesa d’orti. In primo piano,
selvette d’insalata ricciolina,
viali d’aglio, qualche testolina
di fagiolo che spunta a far cucù;
dietro: tappeto di varia verdura
distesi in simmetria, tende pezzate,
molli trapunte, scure, fiocchettate
di verze gialle e cavolfiori blu;
nello sfondo: robinie che la guazza
ha ingioiellate di puri diamanti,
un filare di pioppi palpitanti
e il cielo azzurro… la serenità.

si mi-am amintit că într-o dimineață m-ai întrebat dacă eu cred în fericire, iar răspunsul meu nu te-a surprins; în acea clipă mi-ai devenit drag, chiar dacă din difuzorul radioului se auzea:

am o săptămînă grea, așa că acum: Buongiorno!

scrisoare de Drago-bete

mereu mi-a plăcut să scriu scrisori.

uneori, cănd voiam ca gîndul să atingă cît mai repede, luam o vedere și aruncam pe ea cîteva semne; deobicei, preferam să scriu după miezul nopții, iar în zori, cînd închideam grăbită ușa casei, se întîmpla să uit să iau ceva cu mine, dar plicul timbrat ajungea de fiecare dată în prima cutie poștală din apropiere; peste cîțiva ani m-a salvat e-mailu-ul, cu al său ”send”

nu am scris vreodată acele două cuvinte (în limba noastră, sau trei, în alte posibile limbi), foarte posibil, ba chiar cu siguranță, în alte locuri, pe ale hîrtii, în alte situații, verbul l-am scris, dar fără pronume

și chiar dacă nu mă interesează prea mult dacă pe Portland Vase sunt nereide, precum Thetis, ori frumoase pămîntene ca Elena din Troia sau Dido și Aria, surorile lui Augustus, romanul, deși o poveste de dragoste are fiecare dintre ele -și chiar mai mult de-atît- de fiecare dată cînd privesc îndelung imaginea cu vasul realizat în tehnica numită cameo, mă încîntă și mă linistește, totodată, îmbinarea fascinantă a albului cu albastrul nuanțat gradual, iaaaaaar astăzi am simțit răcoarea blîndă a spumei mării și mi-am amintit aproape involuntar că în urmă cu cîțiva ani aduceam pe unul dintre blogurile mele cîteva rînduri din scrisorile de dragoste ale lui Nichita, da, din acel volum în care erau și Respirările

Sentimentul este forma cea mai curată a adevărului.

tu care esti îndrăgostit, habar n-ai ce este acela un sentiment.

Tu vrei să ştii pentru că eşti îndrăgostit,– dar sentimentul razelor de lună, l-ai uitat, tu?

Tu eşti îndrăgostit, nu mai ştii nimic.

Îmbrăţişarea e un sentiment.

Uită-te şi tu, prostule, la orizont!

Nimicirea sufletului se aşează in nedragoste, dupa cum fiinţa se aşează în trup

Noi nu suntem

Noi suntem clipa care a trecut prin poarta existenţei!

Odată ai amintit de Telegrame

acum, imi amintesc, doar una : „contactează imediat aer. Anunţă dacă ai reuşit. Dacă sunt alte propuneri, telegrafiaţi cifrat”

și tot mai crezi că vreau să impresionez, cînd acum, acum, cînd am cam o juma’ viață de inutilitate îmi amintesc si am curajul să scriu ‘ dezasperant este, nu locul fiinţei noastre, trupul, ci locul petrecerii—timpul’

*

în acele prime seri spuneai că una dintre cele trei dorințe pe care le-ar putea îndeplini acel pestișor de aur ar fi să revezi Egyptul (de celelalte două știu că ai avut șansa să te bucuri)

am găsit în cutiile mele o imagine cu un papirus egiptean și m-am bucurat sincer că estepapyrus

nescris; eu nu știu si  nici nu cred că aș putea să scriu ceva, nici cu spuma valurilor, pe care…

recunosc- Nu știu să scriu scrisori de dragoste, dar este o zi în care cei mai mulți își iau liber la dragoste, trăind-o

pentru alții, puțini, este o zi în care, în cutia poștală, reală sau virtuală, găsesc o coală simplă, fără verb, fără pronume și fără nume.

scrisoare către Măruca

Îmi ești dragă, atît de dragă, încă din clipa în care mi-ai alintat frageda tinerețe cu acel ”copil drag”; îmi esti dragă în eleganța și noblețea numelui tău princiar, iar eu cînt la Palat și îți vînez disperat o privire; îmi ești dragă cu toate capriciile, deși tu ești pentru alții un capriciu; ești în aplauzele care îmi ascund gelozia răvășitoare; ești în fiecare solfegiu al meu; tu și muzica vă cuprindeți una pe alta, iar prin voi,Țara; îți scriu așa și acum, îmi ești dragă; nu există trecut.

–––––––––––––––––––––––-

text pentru concursul de Proză Arhiscurtă -George Enescu

zîmbetul din fereastră

  am adormit, nu știu dacă am visat ceva, m-am  trezit ca de obicei  photo by Jasmin Merdan

  m-am îmbrăcat și înainte de a mă pregăti de plecare la școală, am privit spre fereastră; 

  m-am apropiat ușor și nițel curios pentru că mi s-a părut că zăresc ceva acolo, după perdea

   nu mi s-a părut, chiar am găsit un desen mare cu un zîmbet larg care, în ciuda dimensiunii, era frumos și convingător, alături de o nuielușă argintie, dar fără șnurul de altădată

  am răspuns în felul meu Zîmbetului colorat și luînd nuielușa între degete, m-am întrebat dacă este acolo conform … obiceiului… sau este un fel de avertisment și pentru ce

   în clipa următoare acea voce cunoscută m-a lămurit: te joci cam mult, cauți printre lucruri care nu ar trebui atinse sau deranjate, îți neglijezi lecțiile și celelalte preocupări, risipindu-te în lucruri și activități minore, printre fleacuri; nu, nu te-ai maturizat suficient; îți reamintesc că astăzi ai teză la matematică

    am înțeles, cred, destul de bine ceea ce trebuia să fi înțeles mai demult; nu m-am putut desprinde  de tot de blogul Anei și de cîteva zile mă tot uit la o prismă care seamănă cu un ochean plin cu mărgele, care la fiecare rotire arată altă imagine, așa cum prisma își schimbă mereu forma bazei, dar nu este niciodată cerc, pentru a fi un con, deși se apropie Sărbătorile (sau au început deja ?!) și mi-ar fi fost de folos la carnaval

    OK! cînd mă întorc de la școală îmi pregătesc stiloul, nu pixul, nici markerul, voi căuta o foaie curată și netedă pe care să-i scriu lui Moș Crăciun o scrisoar, că tot a devenit o îndeletnicire generală

     Îmi iau ghiozdanul (rucsacul ușor și frumos) și  ies pe ușa casei murmurînd niște versuri dragi, tare dragi mie

pe geamuri mîini de sloi

își ţes în gheaţă ia

noi ne jucăm de-a noi

și de-a copilăria.

 

atîtea-nstrăinări
și inutile toate
ni-i dor de adevăr
și de intimitate

 

hai, Moşule, apari
să-ţi cînte vechiul nume
copii cu ochii mari
privind în altă lume

se arată timpul cînd
din epoca săracă

un om pe Moş jucînd
devïne ce se joacă

 

                                                                                                        -versuri de Adrian Păunescu-

      și sunt foarte sigur că știu ce să scriu în postarea de mai jos (pentru încă o dată, o ultimă oară, poate că Ana îmi va permite;  oricum, am înțeles de la ea că s-au întîlnit aici, pe blogul ei negru, Moșii, iar ea se pregătește să încheie cit mai repede joaca de-a bloggeritul pe anul acesta; cine știe ce va mai fi și dacă va mai fi anul viitor..)

       oare mai știe cineva ? Voi știți ?

                              [ceea ce voi scrie eu în Scrisoare]

Noaptea de iarnă a unui Bătrîn Domn

În urmă cu cîțiva ani, într-o seară de început de Decembrie, cînd mă împăcasem deja cu gîndul, cu situația și cu starea că nu voi mai găsi în ghetuțe sau pe pervazul ferestrei darul așteptat de la Primul Moș, am primit pe mail cîteva povești minunat scrise, apoi au urmat altele cu un fel de scrisori cam ciudate, care erau adresate unui Bătrîn Domn; nu am primit nici un răspuns și nici vreo explicație la mulțumirile și întrebările mele;  mailurile erau semnate ca și ID-ul, misterios, MR. …. (era o singură literă); cum nu am insistat, le-am păstrat într-un fișier care s-a alipit, din nelijența mea, de unaltul, care  era la rîndul  său  prins într-un altul și tot așa; le-am regăsit și recitit zilele acsetea, cînd se face curățenie de Sărbători prin gospodării, iar eu îmi ”aranjez”(mai degrabă scotocesc) pe/prin cele două harduri… și mi-am amintit că le-am listat și le-am  pus în mapa albastră;  acum le-am recitit atent și nu caut să aflu identitatea expeditorului, nici cum  au ajuns în mailul meu

acum vreau să cred că nu te vei supăra Tinere (încă) Domn, dacă voi lăsa în fereastra virtuală una dintre scrisori

    Oi mai fi pe undeva, prin Universul ăsta, moşule?… „Bătrâne Domn”!… Ha! Mai ai vreun locşor în care să te mai lase cineva să stai? În străfundul sufletului vreunei babe ce se apropie inexorabil de moarte? În ochii sticloşi ai vreunui muribund, dincolo de tavanul scund, care îl împiedică să respire?

Reintră în lume în noaptea asta pe uşa casei mele, şezi la masa mea şi împarte cu mine o sticlă şi o scrumieră.
În noaptea asta am să te tratez, din nou, regeşte. Ai să fii iarăşi „Bătrânul Domn”, o să îţi vorbesc uitându-mă în ochii tăi albaştri ca cerul verii, la barba albă ca spuma mării, ca şi cum ai exista într-adevăr.
Şi o să bei cot la cot cu mine licoarea asta putredă şi o să fumezi cot la cot cu mine ţigările astea bolnave şi tu o să taci iar eu o să vorbesc.
O să îţi vorbesc a treia oară, ultima oară, despre ea. Despre pământul uscat ce s-a desprins de pe amintirile pe care nu credeam că le mai am, despre sângele negru ca neputinţa ce a ţâşnit din rănile vechi. Despre ură şi mai apoi despre moarte.

Bătrânul râde şi îşi aprinde o ţigară. El aşteaptă să îi vorbesc despre ziua aceea pe care eu aş fi numit-o „nefastă”, ziua în care, după mai bine de un an, am întâlnit-o, întâmplător, pe ea. El ştie deja ce am să-i spun şi mai ales cum am să i-o spun, dar aşteaptă în linişte, fumând, privind în gol şi zâmbind prosteşte.

Aşa cum stătea şi ea atunci, arătând, însă, mai bătrână decât Bătrânul meu Domn, pe terasa celui mai luxos hotel din oraş, machiată ostentativ şi în compania unui moş acrit, a cărui bunăstare financiară transpira prin fiecare cută de carne de sub bărbie sau de pe burtă.
Ea îl privea foarte rar, râzând când trebuia să râdă, răspunzând când nu avea încotro. În cea mai mare parte a timpului, însă, privirile îi rătăceau pe stradă, căutând aproape cu disperare cunoscuţi pe care să îi salute, care să o observe pe ea, stând pe terasa goală a celui mai luxos hotel din oraş.

Iar unul dintre cunoscuţii de care i s-a agăţat privirea am fost tocmai eu. Trecând, fără sens şi fără scop, exact prin acea zonă a oraşului, exact în acel interval de timp.
Să fi fost oare o intervenţie de-a ta, Bătrâne Domn? N-ai să-mi spui niciodată. Stând cuminte pe scaunul de nuiele, între un pahar aproape gol şi un chiştoc urât mirositor, pari aproape real.
Nu mă mai privi aşa, ia şi bea, să bem amândoi! Pentru uitare. Pentru moarte. Şi dacă o să mă asculţi până la capăt, dacă nu o să dispari din nou, aşa cum faci de obicei când am mai mare nevoie de tine, am să fiu atât de bun încât am să îţi spun pe nume.fotografie primită