obsesia de sub stele a acelui Semn

mai întîi am citit cîteva fragmente în engleză, primite într-o revistă la care am abonament; apoi a apărut cartea tradusă, chiar neasteptat de bine, la o editură care este tot mai plăcut surprinzătoare; filmul l-am tot amînat pentru o dispoziție su pentru o perioadă cu o stare mai ”potrivită”

pînă de curînd, cînd, într-o noapte întunecată și rece de decembrie am încercat să uit de griji și să amorțesc durerea

și astfel, într-o poveste despre viață și durere, despre boală și curaj, despre dragoste și alunecarea în abis, despre povestea a doi adolescenți frumoși, inteligenți, și cu o sensibilitate care te atinge și te contaminează fără să vrei, la care poți să plîngi ori să lăcrimezi pe ascuns, dar poți și să privești din ce în ce mai atent, simțind cum suferința stăpînită cu încrederea sincer împărtășită te întărește și te întoarce într-un fel anume spre tăcerea demnă din tine însuți,

din această poveste derulată într-o succesiune de cadre care surprind case cu încăperi obișnuite acestor timpuri, saloane de spital sau farmecul unui Amsterdam, orașul ”cunoscut pentru viciile și depravarea sa ” , cadre care surprind curățenia, culoarea și frumusețea străzilor, a podurilor și a clădirilor, dar care pătrund cu respect în casa Annei Frank, de imagini care surprind mai ales chipurile senine care par să sfideze resemnarea timpurie și nedreaaptă, nedrept de timpurie, ale unor adolescenți care citesc cărți pe care le ”disecă” profund, voind să-i afle ultima posibilă taină, tineri care se mișcă cu aceeași dezinvoltură conducînd mașini, purtînd mereu cu ei accesorii medicale, la întîlniri de grup ori în localuri de lux; aceeași tineri care se uită amuzați sau plictisiți la emisiuni tv și comunică în plină zi sau la ore din noaapte prin sms-uri;

farmecul și naturalețea actorilor, coloana sonoră cu OneRepublic, Ed Sheeran, Lykke Li, (poate că ar fi mers chiar și o piesă cu Peter Gabriel, draga mea Hazel…), inspirația regizorului de a salva unele secvențe de a deveni melodramatice, fidelitatea, uneori pînă la cuvînt, a scenariului față de textul cărții lui J Green, totul a rămas pentru o vreme alături de mine sau eu mă voi întoarce adeseori la această poveste care mi-a reamintit într-o perioadă în care, realmente, aveam nevoie de așa ceva:

știu cã iubirea e doar „un strigãt în abis” și cã „uitarea e inevitabilã” și suntem toți condamnați și într-o zi toate nãscocirile noastre vor deveni praf și Soarele va înghiți singurul

Pãmânt pe care îl vom avea vreodatã

cã lumea nu e o fabricã de dorințe

am înțeles ca înmormântãrile nu sunt pentru cei morți, ci pentru cei vii

încercarea ta de a mã ține la distanțã nu va schimba ce simt pentru tine

că trebuie să-i mulțumwesc (și eu) lui Hazel pentru adevărul cuvinttelor : mi-ai oferit o eternitate… într-o perioadã de zile numãrate și pentru asta îți sunt… îți voi fi întotdeauna recunoscãtoare

fără suferinţă, cum am putea şti ce e bucuria? îşi vor aminti oamenii de mine? ce sens are viaţa mea? ce vreau să las în urmă?

O, Doamne, din nou întîlnesc acel Semn! Dar poate că se află și în alegerile noastre, iar dacă este așa, atunci:

nu poți alege dacã vei fi rãnit sau nu în aceastã lume…, dar poți alege cine te rãnește și îmi place alegerea mea; sper cã și ea e mulțumitã

de alegerile ei. Okay, Hazel Grace?

Okay.

și cum altfel? cum ALT fel ?….

cartea lui John Green are chiar la început, înainte de nota autorului și de primul capitol un fragment din cartea din carte, cartea pe care o citește obsedant Hazel și care se dovedește mai mult decît ceea ce pare a fi :

Olandezul-cu-lalele s-a întors cu faţa spre ocean, contemplând mareea care se ridica:

Unifică, provoacă, otrăveşte, ascunde, revelează. Priveşte-o cum se ridică şi coboară,

luând totul cu ea.

Ce e? am întrebat eu.

Apă, mi-a răspuns Olandezul. Ei bine, şi timp.

PETER VAN HOUTEN, O durere supremă

personal, cred că aș fi preferat ca personajele să nu fie bolnave de cancer; să fie ”puse la încercare” în alt mod, dar, știu, uneori, în viață…

nu este un film de OSCAR, dar este un film care face bine minții și sufletului, iar cartea, da!, merită timp -Timp- pentru a fi citită

(John Green pare a fi unul dintre cei norocoși care au atins acel Semn…)

cuvintele unui oraș

aseară, tîrziu, mai bine apreciat ca timp, în cumpăna nopții, am fost într-un oraș pe care îl trecusem la început de an printre dorințele pe care speram să mi le ”satisfac” sau să mi se îndeplinească

am fost acolo doar 127 minute

dar am descoperit bucuria și durerea unor cuvinte care se materializau într-o stare pe care puteam să o ating și puteam și să o simt atingîndu-mi ea, aproape biciuindu-mă,   fiecare fibră

dar despre acest oraș voi vorbi/scrie/povesti după ce mă întorc după amiază de la tratament

și nu o fac pe pe FILELE Răzlețite, ci aici, pe pagina principală

am, totuși, 2 urgențe:

să dau telefon la agenția de turism cu care călătoresc eu, de obicei, să îmi rezev de pe acum o călătorie, acolo, deși Timpul meu…,

și să îi rog pe Mr Wpress și pe Mr Google să nu mai îmi lase mesajele Ginei și ale Dlui Orășanu la … alerte

o zi frumoasă și cu sănatate să aveți!

spirala morții

Azi mi-ai oprit plutirea cu-o simplă îmbrățișare

sună a vers? – nicînd; n-aș fi în stare

tu ești magicianul :

și foc și gheață și apă și văzduh

tăișul din privire, răceala-ți nefirească

cereau un ultim suflu, un ultim duh

și m-am prelins pe trupul lung, nemaidorit

lăsîndu-mi capul s-ajungă pe propriile-ți picioare

șoptind cu mîinile-nstrînsoare, o ultimă rugare

hai să jucam cu-adevărat finalul

tu vrei să strici magia? fie; și ce dacă ?

o singură și scurtă rotire pe călcîie

tu schimbi mîna, eu piciorul, nimic nu mai poate opri caruselul

aștept să-mi lași ca-ntr-o scăpare brațul

nici amețeală, nici durerenu pare a voi să fie

ci doar dorința de-a se rupe lațul

să m-adîncesc în lespedea  ce va să-mi fie gheața

iar tu să faci ce știi maai bine: dansează-ți viața

–––––––––-

ți-am spus că nu sunt pricepută-n versuri

și nici nu mă descurc printre eresuri

și totuși azi pe lama rimei tale m-am jucat

ba chiar m-ai aplaudat 

și nimeni n-o să știe, niciodată

doar locul acesta, unde nu vei mai apărea vreodată

[ah, nu e nimic serios

vinovații

    În apropierea solstițiului de iarnă, a celei  mai scurte zile și a celei mai lungi  nopți, reapare, se aude, se vede și se simte  din ceața deasă și   grea a neliniștii zbuciumate de îndoieli, de întrebări și de speranțe zădărnicite un geamăt ce-a fost cîndva un strigăt

 

 PĂCAI, PĂCAT

   iar printre sinceritatea cicatricilor atinse din ce în ce mai puțin de ceara lumînărilor și a petalelor ce rezistă cu greu în gerul iernii, ori printre clamări idioate și  demagocice se (mai) caută vinovați

 

dincolo de strălucirea podoabelor de sărbătoare ori a luminilor fosforescente din zilele obișnuite din an, tristețea, durerea, deziluziile aruncă la vedere nemilosul răspuns

 

   vinovații ???

 pentru ceea ce  este acum:

 și ei

și voi

și noi

 

  și ei și tu și eu

 

 

iar peste tot și pentru toți

 s-arată zorii,

 voci tragice pe vânturi se aprind

 treziţi-vă, vă vin colindătorii,

 acuzatorii, asprul lor colind

 

(Zurgălăul – Nicolae Labiș)

stare

Lebedele nu-mi ştiu zarea.

Cerul nu mă mai conţine.

Când şi când, doar disperarea

Intră-n lespedea din mine…

-Ion Caraion-

 

 Fragmented_moments  by Andrei Pavel

 Fragmented_moments  by Andrei Pavel

Am fost întrebată nu demult  dacă atunci cînd  îmi aduc frămîntările pe blog doare mai puțin

Răspund și acum:

Doare dar altfel, sau poate că e ceva –altfel, altceva

Ceea ce intr-adevăr doare

și mă doare

este

încrederea înșelată

încrederea mea în alții/nu în ceilalți

încrederea pe care mi-au arătat-o unii/ mulți

și pe care eu i-am dezamăgit

incederea mea că pot avea un blog variat și interesant,

și stupizeniile tastate/scrise în ultimul timp

nu, boala și spectrul tot mai sumbru al său

nu pot pot să fie  nici scuză  și nici justificare

(sau nici asta nu se aduce pe blog????)

Nu doare, dar rămîne ca o sechelă

Întrebarea de ce oameni/persoane/bloggeri

Care s-au intersectat pentru prima dată pe blogul meu

Mă consideră mai fraieră decît par

Sunt persoane care nu mă cunosc sau nu m-au cunoscut în realitate,

Dar m-au căutat realmente cînd mi-a fost greu

Fiecare pierdem pe cineva drag,

Dar nu oricui îi este perms să își ararte durerea

Sunt nepermis de copilăroasă pentru vîrsta mea

Dar vine o clipă cînd ai putea crede că

Regreți că ai ales singurătatea ca modul perfect (da!)

De a trăi

izbucniri interior de Andrei Pavel

și împrovizez jocuri mai mult reale decît inchipuite

de catre  mine și de către alții

doar că le punem măști sau avataruri

și mă prefac destul de bine că nu le cunosc adevărata identitate

Sunt rînduri care nu mă…”onorează”

Pentru care le cer scuze celor pe care îi prețuiesc

De respectat, îi respect pe toti

Am păstrat blogurile deschise pentru a nu avea senzatia de capitulare totală

În fața bolii

Cu credință, voință și încăpățînarea de a iubi viața

Poate voi reuși si de data asta

și cum îmi repugnă patetismele

voi continua să scriu o perioadă cu comm închise

(pt unii, cîțiva, vor rămîne mereu închise)

Dar voi reveni iarași la  o formă a blogului unde cei care caută ceva sper să și găsească

și îi mulțumesc acum lui Andrei Pavel pentru îngăduința de a-i prelua unele creații din Galeria care, într-adevăr, este a unui artist, mai puțin a unui blogger

pe curînd!

.

răsfoind un jurnal…

Încerc de cîteva zile să îmi amintesc cine a spus sau unde am întîlnit aceste cuvinte:

poți să te rogi singur, să visezi să scrii sau să citești povești; dar nu poti să rîzi singur – pentru rîs trebuiesc minimim doi, plus unul nevăzut, care asistă, numai.”

într-o după-amiază, printre treburi domestice, dau peste o fotografie și – instantaneu- mă îndrept spre o carte primită de la cel care semna invariabil pe vederile din orice colț al lumii se afla : ”te îmbrățișez cu gîndurile mele bune” Frunzăresc la repezeală cartea, nu găsesc imediat ceea ce caut, dar știu că nu mă înșel; la o pagină mă opresc, mă așez și citesc atent, pe îndelete, de parcă aș vedea rîndurile pentru prima oară:

Acest frumos calmant al durerilor: speranța. Care înseamnă amînare, poate mîine, poate la anul, cu singuranțăpînă în 1990, nu se poate să nu…

 Ca și Buzura, rămîn un naiv sectant al speranței : consider că încrederea mea în putterea autonomă a Valorilor m-a îndemnat să sper întruna; nădejdea că totul se rezolvă prin răbdare m-a ținut în viață, într-un fel de provizorat  nu numai durabil dar chiar penibil și umilitor.

Cred că disperarea pe care o încerc acumcă a început numărătoarea inversă) este, din varii puncte de vedere, emult mai fertilă și mai eficace: tot ce am scris – chiar și Arca bunei speranțe– la timpul respectiv, fuseseră acte de deznădejde și revoltă.

    Speranța presupune încredere în valori, istorie, și evoluție, în circulația frenetică a adevărului  (care nu poate să iasă la lumină) și a binelui care e obligat să accepte duelul cu răul, fratele său geamăn,disperarea ar fi țipătul meu de ”nu mai pot”sau de ”ajunge!” dar ce rezovă unțipăt?intre disperarea unui om și cea a poporului său, poate să treacă și o sută de ani. timpulsubiectiv al lucidității  individule nu este același cu cu timpul lucidității istorice; eu mi dat seama ce hram poartă stalinismul după primele ședințe, Europei, culte și înteligente, i-au trebuit 30 de ani.

  Să rabd! Să scriu espre răbdarea mea : cine știe dacă răbdarea (care lasă răul să se desfășoare în voie) nu este forma cea mai perfectă și nemiloasă a disperării ultime ?

(fragment din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, scris de I . D. Sîrbu,

vol1, Edit. Scrisul Romănesc, Craiova, 1991)

nu cred că este cea mai bună/ potrivită alegere din carte, dar mie mi-a plăcut mult, poate și pentru că … se pliază.. pe starea mea de acum

în frenezia vacanței de vară doar puțină lume și-a amintit că ar fi împlinit 86 de ani

un om lucid, un spirit idealist, o ”simbioză” ciudată, prbabil pentru unii, dar care a rezisat prin încrederea în Libertate vitregiilor și nedreptățiilor venite din partea oamenilor și a vieții, a vremurilor

îmi doresc să am timp să recitesc cele trei cărți – numai atîtea am- ale sale

supradozaj cu abur de Andrei Pavel

 

 

road of infint thoughts by Andrei Pavel

 

(fractal din galeria lui Andrei Pavel)

în ciclul ”rezistența prin cultură” difuzat pe fostul canal TVR CULTURAL am văzut un excelent documentar artistic despre  personalitatea sa; pe reforamatatul TVR2 nu am reușit să-l revăd

oare mă poate ajuta cineva ?