cuvinte fără aripi

Aporia crataegi - Black-veined White by Igor Siwanowicz

Aporia crataegi – Black-veined White by Igor Siwanowicz

nu știu cum e ”să ai fluturi în stomac”–– pentru mine stările și perioadele de îndrăgostire au fost și au rămas cele mai calme, mai liniștitoare și mai spornice, mai roditoare etape din viața mea (poate și datorită liniștii pe care ți-o dă existența acelui punct de sprijin, făr’ de care…)

cu ani în urmă am citit o carte, un roman de dragoste în vreme de război, cu un titlu frumos și trist: Fluturii albi mor spre sfîrșitul verii, scris de Alexandru Struțeanu

apoi a fost un fim, o ecranizare după o altă carte : Fluturii sunt liberi, iar după cele aproape două ore aproape că am regretat neputința mea de a rezona cu starea colegilor împreună cu care adunaserăm bani pentru bilete, dar mie mi-a placut atît de mult felul adorabil în care Goldie Hawn îi confunda sau îi încurca pe Mark Twain cu Ch Dickens, încît și peste ani am rămas cu această secvență și cîntecul interpretat în film de Edward Albert, un cîntec cunoscut al anilor ’60, ascultat de noi pe benzi sau pe casete piratate; după film, pe o terasă fiecare și-a comandat după preferință: o înghețată, un suc sau bere; eeeii, dar după a doua bere, un coleg mucalit a început să fredoneze, declamînd mai întîi:” ce dreptate avea Mozart al vostru!” fluturaș nu mai ai aripioare care zboară din floare în floare, domnul conte ți le-a retezat și astfel bucuria acelei după-amieze de primăvară s-a împrăștiat odată cu plecarea fiecăruia; eu am luat-o la pas -pe atunci habar nu aveam de meliopatie cervicală…- pe trotuarul larg și străjuit de copaci verzi, unii înmuguiți, alții încă înfloriți, oprindu-mă în fața unui afiș care anunța spectacolul din acea seară de la Opera Română : Madame Butterfly de G Puccini cu Eugenia Moldoveanu în rolul Cio-Cio-San, un sunet scurt de claxon și un glas cunoscut: ”nu pot parca aici, raspunde repede, fac rost prin mama de bilete pentru seara asta? ” ”mulțumesc, dar mîine am un parțial și am de recuperat” ”ok! vorbim; succes!”. seara, într-o pauză de lecturare a materialului pentru a doua zi mi-am amintit o imagine din copilărie și poate de aici ar fi trebuit să încep:

eram în grădina mare a bunicilor de lîngă Borsec și am atins pentru prima dată aripile unui fluture, aveau un colorit de o frumusețe incredibilă, albastru în diferite nuanțe, mărginite cu negru, peste care suflase cineva o pulbere aurie; le-am atins ușor, iar în clipa următoare mi-am retras speriată mîna, așteptînd ca fluturele să zboare de pe acea floare, dar aripile acelea se mișcau încet și ciudat, iar eu, privindu-le mai atent, am observt că, deși păreau întregi, erau zgîriate; a fost singura dată cînd am atins un fluture.

probabil că atunci amînțeles că fluturii trebuie lăsați să zboare, să fie liberi, iar peste ani am asculat chiar cu plăcere cuvintele cîntate de maleficul (nu am acum alt cuvînt la îndemînă) căpitan PinkEticheteerton s’io vo’ quell’ale am, drizzar  ai dolci voli dell’amo [parcă mai frumos sună în română: nu văd de ce ar fi rău să dresez acest fluture, pentru zborul dulce al iubirii]

peste alți cîtiva ani, cînd regăseam într-o altfel de stare dar tot calmă și tot dătătoare de liniște și echilibru, ”legătura” dintre zbor, libertate și iubire; într-o dimineață în care am găsit așternute îngrijit cîteva cuvinte superbe, am împăturit acea hîrtie și am lipit-o de palmă pentru a-mi pătrunde prin piele în toate celulele, să nu le pierd vreodată, mi s-a desfăcut ușor mîna în care hîrtia devenise un ghemotoc: ”nu trebuie să-mi strivești cuvintele, chiar dacă zboară în jurul nostru, ele tot în tine se întorc”

acum îți caut obosită cuvintele––––- ale mele nu mai au aripi

[să se fi îngropat singure sub lespedea asta neagră ?…]

acel mulțumesc pentru Viață

Orașul acela pe care l-am cunoscut timp de două ore într-o noapte nu se află foarte departe de locul unde locuiesc eu acum, dar nu am ajuns în acest weekend pînă acolo;
pentru aceasta aș fi avut nevoie să plec în căutarea unui poet și să-i descopăr viața cuprinsă în versurile sale, asemeni Gemmei, femeia tînără și frumoasă care pleacă la Sarajevo să cunoască mai multe despre scriitorul Ivo Andriä

și totuși,
atît timp cît cel mai ”tare” punct al meu- memoria- îmi rămîne fidel, chiat dacă cel mai …labil…cedează, tocmai ”rîul vieții”, cum este numit(ă coloana vertebrală) în film, încerc să refac ceea ce am văzut în acel emoționant, cutremurător film
să mă fi încumetat la termeni precum ”drumurile ”, ”experiența”, drama” Gemmei ar fi fost prea mult pentru ceea ce se vrea scris aici; nu voi încerca să scriu o cronică la filmul (Twice Born) regizat de Sergio Castellitto , după un roman al soției sale, Margaret Mazzantini (titlul original al filmului și al cărții, după cum aveam să aflu la telefon cîteva ore mai tîrziu după ce văzusem filmul pe un canal tv de filme) este Venuto al mondo,  ceea ce mi se pare mult mai potrivit cu ceea ce apare, se strecoară, se lărgește printre și rămîne dincolo de cuvintele acestui film

în acea noapte/dimineață, cînd încă vedeam pe ecranul televizorului închis din telecomandă, ultimele rînduri din genericul final, am aflat tot la telefonul care nu știu de pe care meridian a răspuns că pot să-l revăd online și l-am revăzut în această după-amiază

într-un oraș care se pregătește de sărbătoarea Jocurilor Olimpice ai șansa să fii întîmpinată de un poet bonom, precum Gojko și să cunoști tineri artiști adorabili în ”nebunia”, în nonconformismul lor
și înțelegi că Poezia e arta care ascultã viața umanã poate pentru că Poezia e Dumnezeu care tânjește dupã om!
și dintr-o dată te lași lovită, ba nu, te lași cuprinsă, învăluită de dragoste, o dragoste firească, care chiar și atunci cînd ciudățeniile naturii, ale alcătuirii trupești o pun la încercare, ea rezistă, tocmai pentru că iubirile cele mai absurde sunt cele mai grozave și ți se răspunde deloc mustrător la o încercare de a te dezvinovăți: dar eu nu” țin la tine”, eu te iubesc!
și afli una dintre cele mai frumoase definiții ale feminității și ale maternității : acum ești o mamã,un templu, iar eu sunt un monac îngenunchiat în fața ta.
dar dincolo de neputința împlinirii materne și a acceptării cu un amestec de resemnare, de admirație și de invidie, viața trebuie să continue, chiar dacă nu știm cine se sacrifică cel mai mult: femeia care acceptă copilul soțului cu o altă femeie, bărbatul împărțit între două iubiri, aflați cu toții în situația limită de a-și salva atît propriile vieți, cît și pe cea a copilului care trebuie să se nască, sau a tineri femei caare citește din cînd în cînd Coranul, de unde știe că e bine să îi ajuți pe alții (ea o va face renunțînd la copilul pe care-l aduce pe lume) și care pînă nu demult ascuta Nirvana

Something in the way
însă în drumul tuturor apare o hidoșenie care înlocuiește toate cuvintele normale și simple cu unul cumplit – războiul, iar într-o lume care se duce naibii, în care viața rîde ca o curvã bãtrânã știrbã,

cei care par a fi o generație fãrã noroc, se reîntîlnesc cu bucurie, cu o durere niciodată vindecată, cu remușcări și cu reproșuri, retrăind într-o incredibilă alternanță de flashback-uri teama și curajul, persiflarrea și solidaritatea ca singure arme de a rezista
peste ani, cînd oroarea nu poate fi înțeleasă, Viața este cea care învinge, prin Pietro (poate că nu e ales întîmplător numele), băiatul care nu va mai glumi că este născut dintr-o greșeală, tocmai pentru  că va mirosi a sînge și a Sarajevo, adolescentul mofturos care pare a se maturiza privind pe o tabletă sau pe un telefon chipul lui Buster Keaton, poate singurul care ar putea să arate pe înțelesul tuturor grozăviile care s-au întîmplat pe cînd el se năștea
și Pietro mai înțelege ceva de la prietenul de o viața al părinților săi: că pentru un suflet mare, generos și deschis ca cel al lui Gokjo, cele mai frumoase cuvinte sunt : Libertate și Mulțumesc
iar noi, ceilalți, ne amintim cînd genericul se va fi terminat, că
Iubirea e doar de un singur fel, se agitã ca marea, dar e aceeași.

Mulțumesc, Sarajevo!
–––––––––––––––––––––––––

[se cuvine a se reveni asupra filmului care trebuie văzut pentru tot: mesaj, distribuție, regie, scenariu , imagine, coloana sonoră]
și fac rondul blogurilor după ce mi se odihnește puțin mîna
mulțuumesc –- așa obișnuiam eu cîndva .. 🙂

scrisoare către Măruca

Îmi ești dragă, atît de dragă, încă din clipa în care mi-ai alintat frageda tinerețe cu acel ”copil drag”; îmi esti dragă în eleganța și noblețea numelui tău princiar, iar eu cînt la Palat și îți vînez disperat o privire; îmi ești dragă cu toate capriciile, deși tu ești pentru alții un capriciu; ești în aplauzele care îmi ascund gelozia răvășitoare; ești în fiecare solfegiu al meu; tu și muzica vă cuprindeți una pe alta, iar prin voi,Țara; îți scriu așa și acum, îmi ești dragă; nu există trecut.

–––––––––––––––––––––––-

text pentru concursul de Proză Arhiscurtă -George Enescu

pași spre tine însuți

se spune că pașii spre vindecare ar fi sau chiar sunt

Credința, voința, acceptarea, iertarea și iubirea

dar cum să îi faci pe toți, urmîndu-l pe fiecare, în parte, atunci cînd nu te poți accepta pe tine însu(ă)ți,    tocmai pentru că nu te poți ierta, iar neputința de a te ierta depăsește refuzul de a-ți accepta  situația ?

rămîn, totuși, Credința și Iubirea

 

dificultate și oportuniate (sursa net)

mi-am reamintit –după mult timp- cuvintele lui Eysenk și aș vrea, mi-aș dori să (mai pot să )  le simt  profunzimea

nu lucrurile care ni se intîmplă contează , ci felul în care reacţionăm noi faţă de ele – de aceasta depinde dacă ne simţim în al nouălea cer sau in ultimul subsol nenorocit al infernului”

 

 

  (locul acestor rînduri este pe FILE, nu aici, dar acum…, deocamdată….)

nu, Ana, NU! – ba da!

„In prima sa dragoste,  o femeie isi iubeste iubitul, in celelalte , tot ceea ce iubeste este iubirea.” –Lord Byron

dincolo degriji și de  probleme -nu puține și cîtuși de puțin de neglijat, a le ignora este i m p o s i b i l – ale sale și/ sau ale celor din jur(ul său, știuți sau nu),

Ana  trebuie să redevină pentru o scurtă vreme, fie și doar pentru cîteva clipe,Sisi (f)

pentru că este a doua dimineață în care simte că nu mai este posibilă vara în noiembrie, luna care pentru ea știa că daca nu-i o amăgire, ne este un senin veșmînt.

și se-nvelește strans în taină, ca vara sîngelui să nu se piardă, ca vraja basmului mereu sa ardă

  

știe că nu mai poate întreba o anume  stea

ce sărbătoare scuteşti? ce ceas împlinit?
aperi un mare mormînt, sau vreo apă vindecătoare?
păzeşti un norod, o cetate, sau numai o floare?

   – Lucian Blaga-

  trezită pe o plajă pustie, într-o dimineață răcoroasă,

o dungă roşie-n zări se iscase
şi plopii, trezindu-se brusc, dinadins
cu umbrele lor melodioase
umerii încă dormind, mi i-au atins.

mă ridicam din somn ca din mare,
scuturându-mi şuviţele căzute pe frunte, visele,
sprâncenele cristalizate de sare,
abisele

Nichita-

        și mă voi cufunda din nou preț de-un gînd în abisul tău

acum, deocamdată, îți las aici ceva ce ar putea fi (dintr-)un preludiu, un altul

cu ani in urmă am citit ciclul lui Augustin Buzura si desi mi-a placut mai mult Drumul Cenusii, acum imi amintesc destul de bine -cred- fraza din Refugii : .”.. ar trebui să fac în așa fel ca îîncepînd de azi să nu mai fiu obligată să mă detest

sunt convinsă că nici nu te vei mira și nici nu vei zîmbi

(nu mă-ntreba întunecat de ce nu am rămas pe blogul mic…)

nici talentul, nici pasiunea

nu au putut rodi la /în umbra sa …

           Sora cea mare a poetului Paul Claudel, Camille, fiica unei familii mic burgheze crește într-un ținut fascinant pentru literatura franceză și se  va simți mereu atrasă de cărțile lui La Fontaine, Racine sau Alexandre Dumas. Încă din  copilărie Camille frămînta lutul cu un instinct feroce, inspirată și incitată de monștrii de rocă văzuți în  Geyn, pădurea din apropiere. În anul 1897, odată cu ascensiunea/ promovarea profesională a tatălui, familia se mută în Nogent-sur-Seine, unde Camille îl va cunoaște pe Alfred Boucher, un sculptor local, cel care o va ”iniția” în mesteșugul sculpturii; acum ea va încerca primele sale lucrări inspirate din eroi …. cuceritori (Napoléon, Bismarck, David et Goliath). La șaptesprezece ani Camille, se mută cu familia -mai puțin tatăl- la Paris .

Înainte de plecareasa în Italia, Alfred Boucher, il roagă pe Auguste Rodin să vegheze aupra talentului tinerei Camille, care între timp urmase l’Académie Colarossi. Rodin este vrăjit de frumusețea și de talentul tinerei. și astfel, trecînd peste prejudecata diferenței de vîrstă de duăzecișipatru de ani dintre ei, se infiripă și se dezvoltă o legătură aparte : în atelierul de pe strada Universității, Camille devine elevă, practicantă, model, amantă și iubită.În primii ani mîinile Camillei se confundă adesea cu cele ale maestrului; schițe sau chiar lucrări precum La Tête d’esclave sau  l’Homme penché apar ca ”înrolați” printre conDAMNAȚII lui Rodin.

       

Alături de Rodin realizează Cacountala, care îi va aduce și recunoașterea meritelor din partea breslei. Îl iubește și îl respectă pe cel care îi este mai mult decît un maestru, îi suportă capriciile, sunt pasionați sau împărtășesc aceleași teme, dar dacă pentru Rodin dragostea este un act erotic, pentru Camille înseamnă nu doar un schimb reciproc de trăiri, de sentimente, ci o adevărată trăire împărtșită, chiar dacă au viziuni diferite asupra unei posibile despărțiri ori asupra trecerii timpului peste om, a bătrîneții, Camille rămîne alături de mentorul său pînă cînd un urma unui eveniment tragic, greu de suportat pentru ea , se hotărește să îl părăsească.

 În atelierul său de pe bulevardul Italian, acei ani ai singurătății vor fi, de fapt, perioada cea mai bună, mai productivă din cariera sa, acum va definitiva  l’ Âge mur, o viziune proprie a trădării iubirii; va sculpta în bronz, în onyx, în marmură, va cunoaște cultura orientală, ale cărei influențe se vor regăsi în lucrările sale:Rêve au coin du feu sau les Causeuse.

                                                                                                                                

În acești ani, cînd își schimbă de cîteva ori domiciliul, se încăpățînează să își găsească un stil propriu, cît mai îndepărtat de al lui Rodin; dar, oare va reusi ?…

și apar capodopere : la Valse, Clotho, la Petite Châtelaine, la Niobide blessée,  la Vague en onyx (sunt doar cîteva dinte cele multe)

                                                                     

rămasă tot mai singură după plecarea fratelui său, Paul,  în China, obsedată de amintiri și de figura lui Rodin, neînțeleasă de către restul familiei, Camille se retrage tot mai mult în sine însăși, neglijînd faptul că ciudățeniile comportamentului său ar putea fi interprete ca o boală și astfel, după moartea tatălui, nimeni nu se mai opune internării ei într-un azil.

a supraviețuit primului război mondial, dar s-a stins în timpul celuilalt război într-o lume care, într-adevăr, înnebunise.

personal, eu nu cred că  a mai ținut nici cu gîndul dalta în mînă.

(… și poate că toți trei sau fiecare dintre ei, și Camillee și Rodin și Brâncuși ar fi spus ceea ce am întîlnit citind și bucurîndu-mi ochii și sufletul cu și despre Camille Claudel :

       ”nevoia de a atinge cu o bucurie aproape maternală pămîntul moale  între mîini” )

 

 ––––––––––––––––––––––––––––––––––
–––––––––––

(un rînd care nu ar fi trebuit scris
și tot6uși: aveți grijă de sănătatea Voastră pînă cînd nu este prea tîrziu; blogul și blogosfera cu blogolumea sa pot să fie și rămîn o aventură frumoasă, uneori necesară și binefecătoare )