îl știu și mi-e drag de la inceputurile carierei sale și ale adolescenței mele
și tot el este și atunci și acum și oricînd (în)cîntă:
”uneori nu e nimeni care vrea să m-asculte,/sunt mulţi care ascultă ce nu vreau alteori”
[ nu puteam să o las doar pe FaceBook]
Apa Mării
de Federico García Lorca
-traducere de Teodor Bals-
Marea, albastru giuvaer,
A surâs în departare.
Dinţi de spumă albă-n soare,
Buze umede de cer.
Tu ce vinzi, tulburătoare,
Tânără cu sânii-n vânt?
Apa mărilor străine,
Domnule, eu vreau s-o vând.
Tânăr negru, ce amestec
Porţi in sânge, curcubeu?
Apa mărilor străine,
Domnu’, -n sânge, o port eu.
Şi aste lacrime sălcii,
Spune mamă, cin’ le strânge?
Apa mării, apa mării,
Domnule, în ele plânge.
Cine naşte-amărăciunea
Inimii apăsătoare?
E atât de amară apa
Mărilor tremurătoare.
Ne știm dintoteauna
de la începuturile mele
te știam frumoasa, acum ești tristă
este un an în care așa suntem:
pline de griji, copleșite de nevoi, de necazuri
cu sănătatea șubrezită și ne gîndim cu grreu că ne vom reveni în bine
eu sunt doar eu, o ființă obișnuită, care acum chiar nu mai ‚reprezint’/ nu mai contez decît ca un număr de CNP, care încă mai figurează in unele evidențe:
Tu trebuie să reziști la tot, la toate, la toți și la toate:
te-au invadat răutatea, prostia, ura, s-au jucat de-a experimentele cu tine, implementîndu-și toți inepții și incompetenții visele lor nebunești de grandomanie pînă te-au urîțit
ești (și suntem) singure și sărăcită/e
în copilărie tata-mare îmi spunea despre tine că ai fost cîndva, nu chiar foarte demult, frumoasa și rotundă precum o pîine coaptă în vatră
… vatra… Vatra ești tu însăți
te iubesc fără a putea explica de ce sau pentru ce, dar știu că altfel sau altceva nu aș putea simți fată de tine, decît o dragoste ce nu se așează lîngă celelalte iubiri sau feluri de iubire
ești și rămîi reperul meu principal în lumea asta mare, de unde, în vremurile cînd puteam să o văd, să o cunosc, să mă bucur de surprizele sale, în clipa cînd îți simțeam marginile toate celulele mele se așezau mai bine în lăcașul lor – eram din nou acasă
aceasta ești Tu: A-casa mea, a noastră
îngăduie-ne, mi mult sau mai puțin buni, înăduie-ne pe fiecare și adăpostește-ne, căci ai tăi rămînem, chiar dacă nu te merităm
La Mulți Ani, ROMÂNIA!
