și singurătatea are Povestea ei

îl știu și mi-e drag de la inceputurile carierei sale și ale adolescenței mele

și tot el este și atunci și acum și oricînd (în)cîntă:

”uneori nu e nimeni care vrea să m-asculte,/sunt mulţi care ascultă ce nu vreau alteori”

[ nu puteam să o las doar pe FaceBook]

”apa mărilor străine, Domnu’, -n sânge, o port eu”

 

 

Apa Mării

de Federico García Lorca

-traducere de Teodor Bals-

Marea, albastru giuvaer,

A surâs în departare.

Dinţi de spumă albă-n soare,

Buze umede de cer.

Tu ce vinzi, tulburătoare,

Tânără cu sânii-n vânt?

Apa mărilor străine,

Domnule, eu vreau s-o vând.

Tânăr negru, ce amestec

Porţi in sânge, curcubeu?

Apa mărilor străine,

Domnu’, -n sânge, o port eu.

Şi aste lacrime sălcii,

Spune mamă, cin’ le strânge?

Apa mării, apa mării,

Domnule, în ele plânge.

Cine naşte-amărăciunea

Inimii apăsătoare?

E atât de amară apa

Mărilor tremurătoare.

De iubire, de ziua ta

  

      Ne știm dintoteauna

                            de la începuturile mele   

   te știam frumoasa, acum ești tristă

        este un an în care așa suntem:

  pline de griji,  copleșite de nevoi, de necazuri

   cu sănătatea șubrezită și ne gîndim cu grreu că ne vom reveni în bine

   eu sunt doar eu, o ființă obișnuită, care acum chiar nu mai ‚reprezint’/ nu mai contez decît ca un număr de CNP, care încă mai figurează in unele evidențe:

 Tu trebuie să reziști la tot, la toate, la  toți și la toate:

    te-au invadat răutatea, prostia,  ura, s-au jucat de-a experimentele cu tine, implementîndu-și toți inepții și incompetenții visele lor nebunești de grandomanie pînă  te-au urîțit

 ești (și suntem) singure și sărăcită/e

     în copilărie tata-mare îmi spunea despre tine că ai fost cîndva, nu chiar foarte demult, frumoasa și rotundă precum o pîine coaptă în vatră

              … vatra… Vatra ești tu însăți

  te  iubesc fără a putea explica de ce sau pentru ce, dar știu că altfel sau altceva nu aș putea simți fată de tine, decît o dragoste ce nu se așează lîngă celelalte iubiri sau feluri de iubire

    ești și rămîi reperul meu principal în lumea asta mare, de unde, în vremurile cînd puteam să o văd, să o cunosc, să mă bucur de surprizele sale, în clipa cînd îți simțeam marginile toate celulele mele se așezau mai bine în lăcașul lor – eram din nou acasă

                        aceasta ești Tu: A-casa mea, a noastră

               îngăduie-ne, mi mult sau mai puțin buni, înăduie-ne pe fiecare și adăpostește-ne, căci ai tăi rămînem, chiar dacă nu te merităm

                                     La Mulți Ani, ROMÂNIA!

    

ceea ce n-a fost sa fie

Am crescut cu muzica lor, cind inginam sau fredonam melodiile fara sa inteleg prea bine sau deloc pe atunci limba in care cintau; dar speram ca ii voi vedea odata  si-odata…

Anii au trecut, vremurile si oamenii – si noi si ei- ne-am schimbat ;

In aceasta seara Bob Dylan cinta cu un alt menestrel drag sufletului meu – Nicu Alifantis.  Pe ei, nici cel putin la tv nu pot sa ii vad …

Am citit in programul Festivalului printre multe tentatii greu de inchipuit ca vor fi putut fi vazute, simtite, traite in Romania, acestea :

Sub tema “Intrebari/Questions” se va desfasura cea de-a XVII-a editie a Festivalului de Teatru de la Sibiu. Vor participa 70 de tari si vor fi prezentate 350 de evenimente. Printre numele care si-au confirmat prezenta la festival se numara si regizorul Peter Brook, cu piesa “De ce, de ce“.

Si

Teatrul Maghiar din Cluj il are ca reprezentant pe regizorul Andrei Serban, care va prezenta “Strigate si soapte”, o adaptare dupa filmul lui Ingmar Bergman.

Si despre ei auzisem, citisem sau chiar vazusem la tv alb-negru, citisem in carti, apoi, am vazut la Cinemateca si mai tirziu chiar sip e cena ‘creatii’ [cum sa le spun altfel ?!?]

Ca acum nu pot sa ma bucur de  ‘intilnirea’ cu cei doi MARI este, in parte si din vina mea.

Ei, mai  sunt citevaa zile pline, cu o ‘oferta’ ametitoare; totul  este sa reusesc [ atit cit depinde de mine].

La TIFF, anul acesta,tot nu mai ajung…

un colind şi o dorinţă

Nicu Alifantis – Ajunul din copilarie

–––––––––––––––––––––––––

aş fi vrut ca cei cîţiva, mulţi, puţini, care au crezut cu adevărat în acele zile  ale lui Decembrie 1989  să merite cel puţin atît respect, ori să aibe atît noroc, încît prin jocul zilelor şi al calculelor postelectorale  re-amintirea acelor zile să nu  se suprapună cu jurămîntul faţă de ţară şi popor al unei persoane, fie aceea chiar şi preşedintele statului,care, după propriile sale marturisiri a prvit Revoluţia la televizor; iar unii dintre cei care au riscat sau au tremurat de teamă atunci ăn săptămîna aceea  adevărată consideră şi acum că acelea au fost zilele cu adevărat ale Revoluţiei

şi unii mai au puterea, tot mai nesigură, să spere printre fulguirile acestei ierni că nu a fost degeaba.

D E G E A B A ÎNCERCAŢI SĂ  NE AMĂGIŢI –   unii dintre noi au făcut-o deja