burnița, Davidoff și umbra lui Mondiano

                 coffe_cup_book sculpture by wetcanvasDe cîțiva ani prefer iernile blînde și totuși, parcă nu voiam să treacă și aceasta fără să simt gustul zăpezii și încordarea mușchilor pe luciul gheții de pe troutarele necurățate. În ziua aceea, însă, o rafală neașteptată de burniță și țepii unui frig usturător mi-au schimbat traseul obișnuit al orelor de după amiază spre casă și am deschis  ușa unei cafenele în care nu obișnuiam să intru. Localul, cu un interior destul de comun pentru specificul afișat de la intrare și pînă deasupra barului, era plin de cei care, probabil, se refugiaseră de vremea de afară, iar acum păreau că își regăsesc calmul și destinderea. Am zărit o singura masă liberă și care, spre liniștea mea, avea doar două scaune; am ezitat o clipă, eliberîndu-mă doar de strînsoarea fularului, dar în clipa următoare am pus haina pe spteaza scaunului. La întrebarea de o amabilitate firească a celui care venise să preia comanda, am răspuns: o brioșă, simplă și un espresso dublu, iar dupa scuza și regretul sincer că nu mi se poate oferi Davidoff, a trebuit să mă mulțumesc cu Illy espresso. Am scos cu emoție din plasa subțire cele două cărți și ziarele, temandu-mă să nu le fi atins fulgii mărunți, dar erau în stare bună. Căldura și aroma cafelei începuse să își facă efectul, astfel încît am încuvințat aproape mecanic, fără să ridic privirea de pe ziar atunci cînd am fost întrebată politicos dacă se poate ocupa celălalt scaun. Abia la schimbarea paginii am observat figura vecinului meu de partea cealaltă a messei, căruia i-am răspuns la salut, nu cred că și la zîmbet; abia în clipa în care am sorbit atent din cafea am observat mai bine fața senină și privirea caldă a a unor ochi căprui spre verde ori, mai degrabă, de un verde închis, care se armoniza/u bine cu părul grizonat cam prea devreme și tuns îngrijit. Noul partener de masă comandasee între timp un espresso Milano și două degete de coniac, iar acum privea cu interes cărțile din stînga mea, întrebîndu-mă unde am găsit ziarul străin, cînd la noi presa tipărită este ca și inexistentă, eu nefiind sigură dacă impresia unui posibil dialog despre forma clasica a presei și cea digitală este reală sau nu, am răspuns sec- din căsuța postală, le primesc prin poștă. La remarca sa cu privire la asocierea ciudată sau, cel puțin curioasă, a genurilor de carte, am dat din umeri, terminînd în liniște mica brioșă. I-am satisfăcut, oarecum, curiozitatea în privința prețului, spunîndu-i că romanul polițist – o reeditare așteptată- l-am cumpărat din librărie, iar albumul de artă de la un anticariat. Remarca sa la varietatea sortimentelor de produse ale cafenelei mi-a confirmat bănuiala dorinței de a face conversație și nici acum nu înțeleg de ce am pomenit de pliculețele de Davidoff din geantă și pe care nu am îndrăznit și nici nu aș fi putu să le dau pentru a mi se servi cafeaua dorită; bineînțeles, curiozitatea a fost sporită de unde am pliculelțele de cafea, atît de greu de găsit în provincie și am mărturisit că este un schimb reciproc avantajos cu un bun prieten, căruia eu îi ofer trabuc de calitate, cubanez sută la sută. De teama unor alte întrebări, am format pe mobil un număr și am comandat un taxi. Sincer, nu m-a mirat eleganța mișcărilor cu care mi-a ținut haina să mă îmbrac și nici lejeitatea mersului cînd m-a condus spre ieșire, dar am replicat nemeritat de nervos cînd mi-a pomenit de o cafenea unde știe sigur că se poate bea Davidoff, unde se poate asculta muzică, se poate citi și chiar se poate vedea un film: ‘prefer taverna, unui Mall’, abia a apucat să îmi spună că nu este vorba de așa ceva, că eu i-am luat aproape smucind, pachetul cu cărți și ziare din mîna sa. totuși, stabilim o zi? Și eu fumez cu plăcere trabuc de calitate” ’posibilitatea unor surprize există’ „vă plac romanele polițiste și cultivați misterul” și dacă în acea clipă nu ar fi apărut taxiul, cred că m-aș fi blocat rău de tot, căci am simțit cum mă atinge umbra din cărțile lui Mondiano – nu cu mult timp în urmă mi se amintise ‘cînd iubesti intr-adevăr pe cineva e musai să-i accepți și partea de mister’, iar acum, Nu! nu părăseam Cafeneaua tinereții pierdute.

Acasă, pe măsuța din cameră, lîngă vaza cu flori, fata unei prietene îmi lăsase cartea împrumutată să o citească – ~Oamenii fericiți citesc și beau cafea~ scrisă de Agnès Martin-Lugand, care nu este o ”carte mare”, dar care, în numite situații face bine sufletului.

Hmmm! Eu nu cred în fericire, dar cărțile, filmele și cafeaua îmi plac. Și oamenii civilizați

Anunțuri

fabuloasele Scrisori filozofice ale lui Piotr Ceaadaev

ceadaaev

 

 

dacă cineva este curios și mărește cu un click imaginea, textul cred că i se pare cunoscut pentru că este …. familiar și actual

despre cum am ajuns de la Cititen Kane la fascinantele Scrisori scrise în franceză de către P Ceaadaev și citite de mine traduse și făcute pe înțelesul tutuor de soții Janina și Ion Ianoși, puțin mai tîrziu

(pornind) de la o stea

m-am obișnuit cu venirile și cu plecările neanuțate și care par tot mai neașteptate.

Nu mai reușim să ne sincronizăm, dar nici nu încercăm; te simt mai bine de departe, cînd suntem în același spațiu, mai corect, perimetru, aerul devine un perete transparent – nooroc că s-au inventat materialele transparente necasabile; și acum știu unde ești sau pot intui destul de exact; nu mă gîndesc ce anume faci, este ultima zi și ultima Duminică din luna aprilie, din nou este vreme ploioasa, mă încearcă un soi de egoism și după ce m-am prostit pe FaceBook, în loc să reiau lectura nu tocmai ușoară, dar dătătoare de satisfacții, am găsit niște semne și am deschis blogul.; ca să continui lectura nu pot sa opresc calculatorul ori să mă desprind de el, pentru că singura posibilitate de a citi Scrisorile lui L Euler către Principessa germană este calculatorul,iar pînă săptămîna viitoare am rămas fără tuș în cartuș; nu cred că te intersează cum am ajuns din nou și taman acum la geniul matematicii și nu numai, ar fi și complicat de explicat, dar tot la tine ajung chiar și de la fizica și filozofia celui care nu a luat nici un premiu Nobel (oare de ce nu ar exista și un Premiu Euler?…) și asta nu pentru că este renascentist de-al tău, cum se spune, sau aproape, ci și pentru că, în prima prte a cărții, sau primul volum, mi-am amintit că am hotărît să (îți) scriu scrisori aici, pe placa asta neagră, după ce, tot într-o Duminică, am văzut trei filme, unul dintre ele fiind o ecranizare după Steaua fără nume a lui M Sebastian

 lettresuneprin02eule_0011

20183374880Scaler

acum mă întreb dacă acea carte pe care Miroiu o aștepta cu atîta înfrigurare era cumva asta și dacă desenele și calculele lui Euler l-au ajutat să se apropie mai mult de steaua sa de lîngă Ursa Mare, care își va continua imperturbabil/ă drumul pe orbita sa

20183374880_4

nu, nu-ți voi pomeni de matematică, de numere complexe, nici de diferențiale și nici de dragile mele integrale, ci despre altceva, mai aproape de meseria ta (în liceu, ai urmat, totuși, realul)

este vremea căpșunilor, așa că acum pun etichetele, categoriile și merg să îmi umplu o cupă – anul acesta sunt mari, frumoase și duci, iar eu sper să apuc să mănînc o prăjitură făcută de tine.

[ be continued]

despre o poveste de primavara

mi-a rămas atât de puțin timp „la dispozitie” încât nu știu cum sa îți scriu despre povestea de iubire a Sasskiei (da, numele l-a primit de la mama sa, care o adora pe soția lui Rembrandt) si a lui Märten, cei doi estonieni pe care războiul i-a despărțit, credința în iubire fiindu-le puse la incercare fiecaruia dintre ei și care se reantalnesc într-o excursie în Italia (și acum ma întreb dacă aceata întâlnire peste ani a fost intamplatoare)

as spune/ scrie ca purtarea și discutiile lor din primele zile sunt firesti, gesturile aproape ireprosabile în pastrarea aparentelor; teama de a atinge femeia iubita cu mainile care au carat cadavre, femeia iubita pe care , acolo, în lagar, nu o chema în gandurile sale pentru ca voia sa o fereasca de acele orori, calmul dureros cu care afla despre moartea copilului sau despre care nu știa ca se nascuse , convingerea ca peste sau după atâta timp fata de care războiul îl despartise ii aparținea intru vesnicie, remarcile sale seci și aspre despre perfidia istoriei și ignoranta oamenilor, resemnarea sa și demna, dar și puțin egoista în fata unui destin care nu poate fi schimbat;toate acestea poate ca sunt firesti, însă pe mine mma infioara, de cele mai multe ori;

dacă și acum, la o lectura peste ani, înțeleg alegerea femeii, la sfârșitul excursiei nu putea fi alta, îmi este cam greu sa cred ca o dragoste puternica nu poate rezista, trecand peste attea pierderi, inva vreo câțiva ami -si de ce nu, o viața?- după terminarea orgiilor, sa nu existe curajul de a recunoaște ca amintirile sunt mai puternice decât trairile prezente; și mai greu îmi este sa prigep cum și de ce e ra nevoie de o excursie pentru ca amintirea primei iubiri sa nu se mai piarda

de când am închis cartea ma urmărește parsiv o intrebare: „ oare o fericire lipita este mai buna decât o iubire sfaramata?” , la care mi-ai aminti, probabil, răspunsul meu din acea dimineața

ceea ce știu cu siguranța este ca pe orice aeroport, în orice loc, eu nu aș putea sa îți spun: „ fii fercicit, dragul meu, drag!”, ci „ramai împăcat cu tine insuti, dragule și ai grija de tine!”

… de restul, se ocupa Timpul

[sper ca Timpul să fie ingaduitor și chiar aliat, în saptamanile care vor urma dupa Săptămâna Patimilor va urma Săptămâna Luminata; Lumina o vom lua fiecare dintre noi doi, cu același gând, jn locuri și pe paralele diferite]

nu mai am ragaz pentru corectat, etichete, categorii, etc…..

in loc de blank sau de orice

 

 

astăzi am hotărît să fie relache:

fără regretul de a nu fi fost la deschiderea TIFF (poate tot prind o zi-două), deconectată de la telenovela polițistă prost scrisă și lamentabil regizată, diluată suficient, așa cum impune subiectul și obiectul,

amînînd cîteva mailu-ri urgente, am răsfoit o carte superb scrisă, cea despre care trebuie să explic, atunci cînd voi avea starea necesară, de ce cred eu că este o carte pentru toți, de toate condițiile și de toate convingerile,

ignorînd în continuare structuraliștii și poststructuraliștii,

m-am bucurat de căldura Soarelui și am ascultat hituri vechi

cum? fără filme ?!?

ei, nu chiar, pentru că un ”înțelept” pe care mă încăpățînez să-l las deoparte, pînă găsesc o anume fotografie, m-a trimis, aproape subversiv, la Bergson, așa că….

și astfel, ba cu un of, ba cu un zîmbet, ba cu o nedumerire, ba cu tendința, suprimată în clipa următoare, de a suprima aproape tot, mai puțin imaginile de pe partea laterală a blogului, a mai trecut o săptămînă și nu mă bucur

măine s-a anunțat furtună și ploi –––- doar încă este mai;

și tot nu reușesc să-mi explic de ce astăzi mi-am aminit cuvintele Poetului

Vîntul îl auzi, ce-i drept, în copaci, dar nu-l fac copacii”

                                                -Lucian Blaga-

[bun revenit mult-așteptaților absenti! 🙂 ]

 

povestea celui care sculptează în Timp

ajunsesem cu cîteva minute acasă și soneria așteptată mi-a alungat și oboseala și nevoia de a bea o gură de apă: știam ce era în pachetul adus de curierul pe care l-am rugat să mă ajute să-l desfac mai repede și mai ușor; erau două cărți – o antologie de versuri rarisimă și rarisime despre care îți voi scrie altădată (un poet român drag ție) și asta

andrei-tarkovski---sculptand-in-timp

am deschis-o și aproape am scăpat-o din mînă: nu am crezut vreodată că neajunsurile, grijile, un soi de jenă pentru niște răutăți comise voit politicos (dar…) mă vor face să uit această dată 4 aprilie 1952 la Zavrajieace

este ziua sa

pe un colț de canapea, neatentă la poziția coloanei, am început să răsfoiesc la întîmplare ceea ce se citește ca pe o carte de rugăciuni

nu pot să transcriu acum tot ceea ce cuprind intr-o alergare flămîndă ochii sufletului meu, unele dintre ele le-am mai întîlnit și în alte cărți scrise despre viața sau despre sculpturile sale in Timp

Istoria nu este încă Timp. și nici evoluția. Este continuitate. Timpul este o stare. Este flacăra în care trăiește saamandra sufletului omenesc (pg72)

Arta susține cele mai bune lucruri de care este capabil omul : Speranța, Iubirea, Rugăciunea… sau la ce visează el, la ce speră… Cînd oml nu știe să înoate este aruncat în apă, corpul lui, nu el însuși, începe să facă mișcări instinctive, încercînd să se salveze. La fel și arta, ca un corp uman aruncat în apă, există ca instinct al omenirii de a nu se îneca în plan spiritual. Iar în creație apare aspirația omului spre eternitate și spre sublim, spre înaltul cerului, adesea în ciuda păcatelor artistului însuși

ce este arta? este Bine și Rău? este de la Dumnezeu sau de la diavol? din puterea omului sau din slăbiciunile lui? oare în ea este cuprinsă imaginea armoniei sociale? și în asta constă funcționalitatea ei? ca o recunoaștere a dependenței de alți oameni? ca o declarație de dragoste. Mărturisire. Act inconștient, dar care reflectă madevăratul sens al vieți: Iubirea și Sacrificiul.

(pg 303)

un capitol aparte este despre al său (și film) SACRIFICIU (rămîned preferatul meu dintr-ale sale, toate…)

[dar aici tu te pricepi mai bine ]

povestea sculpturilor sale (pr)in TIMP nu are sfîrșit