(pornind) de la o stea

m-am obișnuit cu venirile și cu plecările neanuțate și care par tot mai neașteptate.

Nu mai reușim să ne sincronizăm, dar nici nu încercăm; te simt mai bine de departe, cînd suntem în același spațiu, mai corect, perimetru, aerul devine un perete transparent – nooroc că s-au inventat materialele transparente necasabile; și acum știu unde ești sau pot intui destul de exact; nu mă gîndesc ce anume faci, este ultima zi și ultima Duminică din luna aprilie, din nou este vreme ploioasa, mă încearcă un soi de egoism și după ce m-am prostit pe FaceBook, în loc să reiau lectura nu tocmai ușoară, dar dătătoare de satisfacții, am găsit niște semne și am deschis blogul.; ca să continui lectura nu pot sa opresc calculatorul ori să mă desprind de el, pentru că singura posibilitate de a citi Scrisorile lui L Euler către Principessa germană este calculatorul,iar pînă săptămîna viitoare am rămas fără tuș în cartuș; nu cred că te intersează cum am ajuns din nou și taman acum la geniul matematicii și nu numai, ar fi și complicat de explicat, dar tot la tine ajung chiar și de la fizica și filozofia celui care nu a luat nici un premiu Nobel (oare de ce nu ar exista și un Premiu Euler?…) și asta nu pentru că este renascentist de-al tău, cum se spune, sau aproape, ci și pentru că, în prima prte a cărții, sau primul volum, mi-am amintit că am hotărît să (îți) scriu scrisori aici, pe placa asta neagră, după ce, tot într-o Duminică, am văzut trei filme, unul dintre ele fiind o ecranizare după Steaua fără nume a lui M Sebastian

 lettresuneprin02eule_0011

20183374880Scaler

acum mă întreb dacă acea carte pe care Miroiu o aștepta cu atîta înfrigurare era cumva asta și dacă desenele și calculele lui Euler l-au ajutat să se apropie mai mult de steaua sa de lîngă Ursa Mare, care își va continua imperturbabil/ă drumul pe orbita sa

20183374880_4

nu, nu-ți voi pomeni de matematică, de numere complexe, nici de diferențiale și nici de dragile mele integrale, ci despre altceva, mai aproape de meseria ta (în liceu, ai urmat, totuși, realul)

este vremea căpșunilor, așa că acum pun etichetele, categoriile și merg să îmi umplu o cupă – anul acesta sunt mari, frumoase și duci, iar eu sper să apuc să mănînc o prăjitură făcută de tine.

[ be continued]

despre o poveste de primavara

mi-a rămas atât de puțin timp „la dispozitie” încât nu știu cum sa îți scriu despre povestea de iubire a Sasskiei (da, numele l-a primit de la mama sa, care o adora pe soția lui Rembrandt) si a lui Märten, cei doi estonieni pe care războiul i-a despărțit, credința în iubire fiindu-le puse la incercare fiecaruia dintre ei și care se reantalnesc într-o excursie în Italia (și acum ma întreb dacă aceata întâlnire peste ani a fost intamplatoare)

as spune/ scrie ca purtarea și discutiile lor din primele zile sunt firesti, gesturile aproape ireprosabile în pastrarea aparentelor; teama de a atinge femeia iubita cu mainile care au carat cadavre, femeia iubita pe care , acolo, în lagar, nu o chema în gandurile sale pentru ca voia sa o fereasca de acele orori, calmul dureros cu care afla despre moartea copilului sau despre care nu știa ca se nascuse , convingerea ca peste sau după atâta timp fata de care războiul îl despartise ii aparținea intru vesnicie, remarcile sale seci și aspre despre perfidia istoriei și ignoranta oamenilor, resemnarea sa și demna, dar și puțin egoista în fata unui destin care nu poate fi schimbat;toate acestea poate ca sunt firesti, însă pe mine mma infioara, de cele mai multe ori;

dacă și acum, la o lectura peste ani, înțeleg alegerea femeii, la sfârșitul excursiei nu putea fi alta, îmi este cam greu sa cred ca o dragoste puternica nu poate rezista, trecand peste attea pierderi, inva vreo câțiva ami -si de ce nu, o viața?- după terminarea orgiilor, sa nu existe curajul de a recunoaște ca amintirile sunt mai puternice decât trairile prezente; și mai greu îmi este sa prigep cum și de ce e ra nevoie de o excursie pentru ca amintirea primei iubiri sa nu se mai piarda

de când am închis cartea ma urmărește parsiv o intrebare: „ oare o fericire lipita este mai buna decât o iubire sfaramata?” , la care mi-ai aminti, probabil, răspunsul meu din acea dimineața

ceea ce știu cu siguranța este ca pe orice aeroport, în orice loc, eu nu aș putea sa îți spun: „ fii fercicit, dragul meu, drag!”, ci „ramai împăcat cu tine insuti, dragule și ai grija de tine!”

… de restul, se ocupa Timpul

[sper ca Timpul să fie ingaduitor și chiar aliat, în saptamanile care vor urma dupa Săptămâna Patimilor va urma Săptămâna Luminata; Lumina o vom lua fiecare dintre noi doi, cu același gând, jn locuri și pe paralele diferite]

nu mai am ragaz pentru corectat, etichete, categorii, etc…..

in loc de blank sau de orice

 

 

astăzi am hotărît să fie relache:

fără regretul de a nu fi fost la deschiderea TIFF (poate tot prind o zi-două), deconectată de la telenovela polițistă prost scrisă și lamentabil regizată, diluată suficient, așa cum impune subiectul și obiectul,

amînînd cîteva mailu-ri urgente, am răsfoit o carte superb scrisă, cea despre care trebuie să explic, atunci cînd voi avea starea necesară, de ce cred eu că este o carte pentru toți, de toate condițiile și de toate convingerile,

ignorînd în continuare structuraliștii și poststructuraliștii,

m-am bucurat de căldura Soarelui și am ascultat hituri vechi

cum? fără filme ?!?

ei, nu chiar, pentru că un ”înțelept” pe care mă încăpățînez să-l las deoparte, pînă găsesc o anume fotografie, m-a trimis, aproape subversiv, la Bergson, așa că….

și astfel, ba cu un of, ba cu un zîmbet, ba cu o nedumerire, ba cu tendința, suprimată în clipa următoare, de a suprima aproape tot, mai puțin imaginile de pe partea laterală a blogului, a mai trecut o săptămînă și nu mă bucur

măine s-a anunțat furtună și ploi –––- doar încă este mai;

și tot nu reușesc să-mi explic de ce astăzi mi-am aminit cuvintele Poetului

Vîntul îl auzi, ce-i drept, în copaci, dar nu-l fac copacii”

                                                -Lucian Blaga-

[bun revenit mult-așteptaților absenti! 🙂 ]

 

povestea celui care sculptează în Timp

ajunsesem cu cîteva minute acasă și soneria așteptată mi-a alungat și oboseala și nevoia de a bea o gură de apă: știam ce era în pachetul adus de curierul pe care l-am rugat să mă ajute să-l desfac mai repede și mai ușor; erau două cărți – o antologie de versuri rarisimă și rarisime despre care îți voi scrie altădată (un poet român drag ție) și asta

andrei-tarkovski---sculptand-in-timp

am deschis-o și aproape am scăpat-o din mînă: nu am crezut vreodată că neajunsurile, grijile, un soi de jenă pentru niște răutăți comise voit politicos (dar…) mă vor face să uit această dată 4 aprilie 1952 la Zavrajieace

este ziua sa

pe un colț de canapea, neatentă la poziția coloanei, am început să răsfoiesc la întîmplare ceea ce se citește ca pe o carte de rugăciuni

nu pot să transcriu acum tot ceea ce cuprind intr-o alergare flămîndă ochii sufletului meu, unele dintre ele le-am mai întîlnit și în alte cărți scrise despre viața sau despre sculpturile sale in Timp

Istoria nu este încă Timp. și nici evoluția. Este continuitate. Timpul este o stare. Este flacăra în care trăiește saamandra sufletului omenesc (pg72)

Arta susține cele mai bune lucruri de care este capabil omul : Speranța, Iubirea, Rugăciunea… sau la ce visează el, la ce speră… Cînd oml nu știe să înoate este aruncat în apă, corpul lui, nu el însuși, începe să facă mișcări instinctive, încercînd să se salveze. La fel și arta, ca un corp uman aruncat în apă, există ca instinct al omenirii de a nu se îneca în plan spiritual. Iar în creație apare aspirația omului spre eternitate și spre sublim, spre înaltul cerului, adesea în ciuda păcatelor artistului însuși

ce este arta? este Bine și Rău? este de la Dumnezeu sau de la diavol? din puterea omului sau din slăbiciunile lui? oare în ea este cuprinsă imaginea armoniei sociale? și în asta constă funcționalitatea ei? ca o recunoaștere a dependenței de alți oameni? ca o declarație de dragoste. Mărturisire. Act inconștient, dar care reflectă madevăratul sens al vieți: Iubirea și Sacrificiul.

(pg 303)

un capitol aparte este despre al său (și film) SACRIFICIU (rămîned preferatul meu dintr-ale sale, toate…)

[dar aici tu te pricepi mai bine ]

povestea sculpturilor sale (pr)in TIMP nu are sfîrșit

 

calmul alb al cuvintelor

Keep-calm-and-write-a-white-paper (1)

din nou mail-ul salvator: fără subject, fără text, doar un singur și simplu attach

… mda! seamănă cu o carte de joc, o fi un nou Joker, acum cînd am renunțat la orice joc (în) virtaul sau (în) real ? după ce am hoinărit înde-ajuns prin(tre) coclanurile zecilor de forumuri de toate felurile, mai mult sau adesea mai puțin salubre (aroganța, injuriile, emfaza, superficialitatea, cultura ingurgitată cu polonicul, ridicolul unor foști și actuali cenzori debordînd pînă dincolo de limita saturației, principii și idei ce se pretind axiome democratice, toate te ating fără să vrei și te contaminează, oricît ai încerca să te protejezi); și ce-ai cîștigat? cîteva informații, cam puține, totuși, pe care ai vrea să le păstrezi și o nevoie vitală de a găsi ceva asemănător unei ape limpezi care să te clătească, să te limpezească și să regăsești calmul cuvintelor tale sau ale altora, ale Celorlalți;

doar capriciul unui moment neinspirat poate explica -oare?!?- de ce Sisif a scăpat bolovanul dintre mîini, de dragul unui număr magic, cînd ar fi putut să se joace amuzat de gîlceava înțelepților cu lumea mai mare sau mai mică (aha! care va-să-zică l-ai citit și tu pe Călinescu – bravo!) sau ai fi putut să te lași în voia-ți și în voia unor prea frumos de sincere amabilități, sau și tulburat de farmecul simțirilor rînduite-n mesteșugite stihuri si cursive rînduri;

privește cartonul carea-ar putea să fie un Joker, lipește-l de palmă și poate astfel vei înțelege de ce pînă și dacă îți vei mai regăsi propriile-ți cuvinte, te urmăresc, aparent inexplicabil (nu și pentru tine) dintre toate amintirile unor dimineți de după partaj repeți, aproape mecanic asta:

nu mai scriu

tot ce am strîns

sunt aceste nume de femei

e un nou dicționar

aceste voci de femei în destrămare

din volumul Mirunei Vlada – Bosnia. Partaj (pag 27),

privește mai atent/ă pentagonul ușor modificat de pe dușumea, tot cinci unghiuri cu grade nemodificate,

amestecul greu de înțeles de reviste desprecheate, foi printate, cărți jerpelite, fără coperți, ce nu se sinchisesc că acoperă coperți noi și DVD-uri ce înlocuiesc poate că nu într-o nedorită, dar cam prea pe după colț simțită zadazarnică și-amăgitore înlocuire a unor fiole și flacoane,

orgoliul tău nebun, bolnav, dar și nesănătoasa aplecare la gura tîrgului, ce te depărtează de bucuria unei primăveri ce-ți seamănă’n capricii nefirești, dealminteri,

astea toate și încă altele știuteși nerecunoscute te fac să-i dai dreptate lui Nabakov

paginile sunt încă albe, dar se simt în ele ceva miraculos, cuvintele pe care le ascund, scrise cu cerneală invizibilă și abia așteptînd să dea buzna la suprafață

pînă atunci, nu te mai certa cu Timpul pentru că te-ai născut cu vreo cîteva decenii prea devreme (să fie două?), durerea din mînă să fie o dovadă? – probabil, spun cei cunăscători, reamintește-ți că știi să prețuiești ceea ce ai primit, mulțumește pentru ceea ce ai avut și ai trăit, , stai și minunează-te lîngă Focul palid, ascultă sunetul celest, dar și pe cel lumesc

și așteaptă să vezi, să simți de se preling cuvinte

cuvinte pierdute, cuvinte furate

Oricît încerc(i) sau se încearcă a te (se) feri de circul autohton, cu scopul declarat cu surle și trîmbițe media moderne, acela de ”curățire” a societății de molima ce s-a prelins decenii la rînd, atingînd și întinind tot ce i-a stat în cale, făcînd, conform acțiunilor făcute cu precizie chirurgicală, inevitabilele victime colaterale, oriunde ai căuta un loc de refugiu pentru a-ți proteja acel ceva pe care nu mai ai curajul să-i spui într-un fel anume și obișnuit, pentru că ți s-au luat chiar și cuvintele adevărate, te retragi într-un colț și stai înghesuit încercînd să nu rămînă doar instinctele primare care fac ravagii în jur… , îți repeți în gînd că fiecare perioadă are convulsiile și excesele sale, dar și perioadă de aparentă normalitate, că generațiile sunt etichetate uneori pe nedrept, chiar de însîși mentorii lor care uită de propriile lor ”merite” sau contribuții și speri ca tot vuietul sălbatic să se liniștească; toți strigă că vor și că locul lor este la centru sau în apropierea acestuia, dar se pomenesc pe neașteptate că sunt prinși în centrifuga perfecționată în timp; în colțul de refugiu arunci o privire în rucsacul în care ai strîns în grabă cam tot ce voiai să nu se piardă, nu numai pentru tine: cărți, albume cu fotografii pe tot felul de dispozitive, chiar și dintre acelea de hîrtie cu marginile zimțate, muzică, filme, jocuri, un calculator mic și nelipsitul telefon mobil; e greeu de crezut, dar acolo au încăput și copilăria și adolecența și anii frumoși ai primei tinereți; și tot acolo regăsind cele trei decupaje ți-ai amintit cum, cu mai bine de jumătate de secol în urmă, în țara tuturor posibilităților era o atmosferă cam asemănătoare celei de acum, de aici (să nu exagerăm, totuși…) – atunci erau în vogă listele negre ale lui Mc Carthy, denunțul, carierele distruse ale intelectualilor de stînga,

l hellman- Truth in a time of scoundrels

                                                                                                                       l hellman -my conciencel hellman - unjust

acum se poartă turnătoria, autodenunțul, chiar, sau, după firea fiecăruia, susținerea cu zîmbet forțat a nevinovăției și parafrazarea titlului piesei lui Fernando Arrabal, nu sunt liste negre, dar sunt ”scurgeri pe surse” și extrase din dosare, totul într-un spectacol grotesc, de a cărui vizionare scapi cu greu.

–––-

într-un articol publicat in Tribuna Sibiului, în luna Decembrie 1990, sub titlul Democrație cu Woody Allen și liste negre, mă hazardam cu o propunere, recunosc, mai ales axcum , cînd o … reiterez (sîc!)… aceea care ar face posibilă în criza presei scrise și a problemelor grave în care se află editurile, nu se traduce pentru a fi pubilicate online volumele de memorii scrise de Lillian Hellman Scoundrel Time (Vremea canaliilor), iar Telecinemateca să difuzeze filmul lui Martin Ritt, Paravanul, cu Woody Allen.

în astfel de zile simți că îți pierzi cuvintele pentru că ți se iau, aproape ți se fură și poate tocmai de aceea privești mai atent foaia di mașina de scris a celei cunoscute ca fiind ”o femeie complicată”

L Hellman - manuscris la masina

”dara, dara, bastonnara” – asta se aude, totuși

chiar așa? doar așa, numai atît?

ei, bine, na! Asta este– atît am putut!

stai nițel că parcă am alături, pe un colț al măsuței, două ”chestii” cu care te-aș fi putut (a)trage (în)spre blogul meu negru, fie și pentru cîteva clipe, iată:

caragiale dupa caragiale de angelo mitchievici

scrisorea pe care ....

ia-o ușor și potolit, nu mă certa, nu te indigna și nu acuza a priori:

nu le apropii în minte, doar acolo, în cameră, unde am loc și nu le compar; acestea două nu au loc în figura geometrică de pe dușumea pentru simplul motiv că le-am citit pînă la ultimul rînd [cît pe ce să scriu/tastez ”punct”]

pe una am citit-o în toamnă care a trecut atît de frumoasă, mai puțin frumos pentru mine, pe a doua o am de la Moș, o rugăminte mai veche…

cum să mă încumet eu să scriu despre o carte care m-a apropiat de un … PERSONAJ… cam incomod pentru mine, mi-a revelat într-un mod seducător, adică fermecător, fără să-mi dau seama că mă coplesește, dezvăluindu-mi cît de puțin știu despre multe, o lume cu personaje față de care prejdecățile mele erau pe cît de greu de explicat, pe tot atît de greu de înlăturat; recunosc, am ales cartea și datorită autorului, datorită respectului pe care îl am față de scrisul său;

cum să mă îndrăznesc eu să scriu ceva despre o carte în care ajung la persoane/ personaje etichetate aproape definitiv într-un anume fel, ba chiar încep să le înțeleg, chiar dacă nu îmi plac, prin ochii și percepția lui Radu Stanca, sau a/ale lui Lucian Pintilie, la care tangențele cu Cervantes, Oscar Wilde, Kafka, Ionesco nu deranjează, ci, dimpotrivă surprind și provoacă gîndul, iar atunci cînd pe neașteptate te izbește Ortega y Gasset cu a sa retragere cu seninătate în incoruptibilul tău interior, cum să nu recunoști că autorul are dreptate – „opera lui Caragiale este un dispozitiv optic special, dacă nu chiar singular într-o literatură, un dispozitiv în măsură să facă să apară pe banda timpului spectre”.

aceasta este o carte plină de rafinament (unul ușor de recunoscut celor care admiră eleganța și firescul cu care bogăția de idei și erudiția neostentantivă a/ale celui pentru care Caragiale-tatăl este ”o încarnare a spiritului epocii sale în ceea ce aceasta are mai bun, mai elevat, mai subtil”.

cealaltă carte, Scrisoarea…, este o savoare

am citit-o fără pauze, avînd alături doar apă, ceai, ceva cafea, și pateuri de cofetărie; nu aș fi avut nevoie de altceva, am rîs cu poftă și nu m-am jenat față de mine însămi pentru două lacrimi neșterse, precum în anii mei buni ce păreau să fie veșnici; printre încercările și frustrările adaptării la viața de stagiar de pînă în anul 1989, printre petreceri care se terminau cu o cădere într-un somn ce numai odihnă nu aducea, printre întîmplări vesele sau triste, dar care erau și sunt normale se strecurau și se-mpleteau cele care păreau nefirești, hilare, de nu s-ar întîlni și astăzi și poate și mîine și cine știe cît va ține eternitatea aberantă…, printre noroiul de pe șantier și glodul din unele suflete sau invers, printre lipsurile unei epoci în care se edifica societatea multilateral dezvoltată, printre vorbe spuse cu calm și expresii de a căror duritate violentă nu se mai ferea aproape nimeni, printre toate acestea își făceau loc Rilke, Neruda, Nichita, Pink Floyd, Santana, dar și durerea sfîșietoare a unor amintiri pentru că pierderea iubirii este, pentru unii, chiar fără de leac ;

dar dincolo de toate cuvintele scrise și nescrise, citite sau nu, rămîne sentimentul puternic al prieteniei sincere și al umanității din fiecare

și uneori ne pomenim că scriem sau citim:

ar trebui poate să ne trimitem în plicuri coli imaculate și, deschizînd scrisorile cu nerăbdare, să trăim în albul lor toată bogăția din sufletul celluilalt.

[așa cum eu știu că acum pot să deschid si să recitesc scrisorile scrise nu foarte demult, dar prea devreme sigilate]

și iată cum două cărți – două bucurii- alături de altele, amintite sau nu, îmi dau însemnul de trecere, cu blog cu tot, într-un nou an