oglinda unei veri

antarctique

(pe) care nu am simțit-o ca fiind și a mea,

astfel că mi-am luat puținele bucurii și mai multele tristeți și m-am ”mutat” aici

(loc de refugiu sau adăpostul posibil și cu adevărat căutat –– nici unul dintre acestea nu a fost să fie)

sfîrșitul unui anotimp se simte și aici
oare cum o fi arătînd amestecul de arămiul ușor duleac și blîndețea mierii prelinse prin ceața dimineții ?
dar ruginiul înăsprit topit în molatecul asfințit răsfrînt peste ramurile și frunzele alunecate în ape?
Gata! îmi adun puținul cu care am venit și mă pregătesc de plecare; sau de reîntoarcere?
o ultimă plimbare pe fîșia îngustă de nisip, iar talpa piciorului desculț rămîne ridicată pentru a se proteja cu mirare de ceva lucios, negru și neasemuit de frumos : cîteva pietre prea mici pentru a fi hamatist și prea albe pe alocuri pentru a fi onix; desprind firul de nisip de pe gleznă și înșir pietricelee care alunecă înapoi; la cîțiva pași distanță ( să fie doar doi ?!) zăresc ceva dintr-un lemn vechi, udat și uscat de ger (sau de soarele de aici ?), pare a fi o ramă de tablou veche, care, chiar dacă a fost cîndva un fel de kitsch, acum nu mai are cum să fie așa ceva și astfel fixez pietricelele pe capătul liber al firului subțire, celălalt capăt, fiind fixat de cadrul de lemn; cînd desenul capătă un contur mai clar, arunc ceea ce am în mîini înspre apă, dar obiectul își are traiectoria sa proprie și ajunge departe de mine, pe un teren uscat, apărut doar el știe cum; îmi scutur instinctiv și degeaba mînecile subțiri ale unei haine inexistente: am pierdut demult talismanul; corpul a rămas înțepenit, doar privirea-mi se rotește mecanic între conturul neterminat al Asului de treflă, cu un rînjet de Joker [dar, parcă, totuși… ] și fața resemnată de sub crema de demachiat, ce acopera luciul apei în care s-a ascuns o întreagă poveste; resemnare? – nicidecum! a mai rămas ceva dintr-” o vară promisă” și alte cîteva anotimpuri

nu știu dacă era vară la Tipassa cînd prietenul lui Sisif a scris ”au milieu de l’hiver, j’apprenais enfin qu’il y avait en moi un été invincible”,
dar știu că eu trebuie și pot să îmi iau cît mai repede aceste (nu acele) bucurii și tristeți ale mele și să le aduc, să le orînduiesc cu grijă și răbdare aici, acasă.

spirala morții

Azi mi-ai oprit plutirea cu-o simplă îmbrățișare

sună a vers? – nicînd; n-aș fi în stare

tu ești magicianul :

și foc și gheață și apă și văzduh

tăișul din privire, răceala-ți nefirească

cereau un ultim suflu, un ultim duh

și m-am prelins pe trupul lung, nemaidorit

lăsîndu-mi capul s-ajungă pe propriile-ți picioare

șoptind cu mîinile-nstrînsoare, o ultimă rugare

hai să jucam cu-adevărat finalul

tu vrei să strici magia? fie; și ce dacă ?

o singură și scurtă rotire pe călcîie

tu schimbi mîna, eu piciorul, nimic nu mai poate opri caruselul

aștept să-mi lași ca-ntr-o scăpare brațul

nici amețeală, nici durerenu pare a voi să fie

ci doar dorința de-a se rupe lațul

să m-adîncesc în lespedea  ce va să-mi fie gheața

iar tu să faci ce știi maai bine: dansează-ți viața

–––––––––-

ți-am spus că nu sunt pricepută-n versuri

și nici nu mă descurc printre eresuri

și totuși azi pe lama rimei tale m-am jucat

ba chiar m-ai aplaudat 

și nimeni n-o să știe, niciodată

doar locul acesta, unde nu vei mai apărea vreodată

[ah, nu e nimic serios

Limpezimea apei

Adeseori  m-am ‘lăudat’ că am memorie bună…mă rog, credeam că este ”partea mea cea mai ‚tare’ ”…

acum încerc și nu reușesc să îmi amintesc cîți ani aveam cînd m-a întrebat bunica mea care cred eu că estecea mai limpede și nesărată apă; cred că aveam ceva mai mult de 9-10 ani, că eram în faza/perioada lecturilor care scăpaseră din lista –niciodată respectată întocmai – a lecturilor obligatorii, altfel nu pot să=mi explic răspunsul, pe care acum, ca și cu destui ani în urmă, nu l-aș mai putea rosti sau scrie de teama de a nu mă îneca în mertafore (am mai scris despre profesorii minunați din școala unui orășel de provincie, dar cum este prea ”fierbinte” pentru aceste zile de iulie capricios și nu aceasta caut acum…);

am răspuns, uitîndu-mă la plăcinta cu vișine, scoasă din cuptor,

-lacrima, da’ de  ce …?

– știi tu ce știi

– adica? ce știu atît de bine?

– același răspuns l-a dat un scriitor într-o emisiune pe care am auzit-o la radio ceva mai devreme

– da? și ce nume are scriitorul? dar îmi dai mai repede o bucată mare de plăcintă, pentru că azi nu am de gînd să citesc, mergem în poieniță, la colibă, venim spre seara, pînă se întunecă, așa că nu-l mai pune pe tata-mare pe drumuri

-atunci iei și bidonul mic să aduci niște apă de la izvor?

– s-a făcut; săr’mîna…

și s-a făcut de o zi  de joacă, a naibii de frumoasă, ca mai toate zilele copilăriei mele;

drumul spre și dinspre poieniță trecea pe lîngă un izvor natural, dar îngrilit și amenajat de către oamenii din cvartalul de cîteva blocuri și case de la ”drumul Blajului”, cum i se spunea acelei zone și care, pe atunci, pînă prin anii ’80(sec XX) nu arăta deloc ca acum…;

îmi plăcea să merg la izvor, să beau apă din pumni, adică din mîinile făcute căuș, era rece în fiecare anotimp, era rece si proaspătă, îmi dădea, parcă, puteri mai mri, mă simțeam bine și nu mă îmbolnăveam niciodată de la acea apă,

așa cum bine îmi făcea și apa  Bisticioarei în cele cîteva săptămîni petrecute în vacanța de vară, la casa de  lîngă Borsec a bunicilor noști (ai mei și ai vărului meu), niciodată regăsită pe de-a-ntregul, în sufletul lor după terminarea războiului…, era atît de limpede încît se vedeau foarte bine poietrele pe care alunecam și mă udam de fiecare data și nu era  nevoie de uscător de păr și nici  de prosoape mari, flaușate; exista și acolo un izvor, simplu de munte și preferam să beau apă de acolo, decît de la fîntîna din apropiere;

și aveam să caut mereu cîte un izvor sau cîte o cișmea la margine de drum, ori ascunsă printre blocuri și case (tot mai rare și mai greu de găsit, ele, acele cișmele)

eu sunt un semn zodiacal de pămînt, dar îmi place apa, îmi plac mai mult apele curgătoare decît lacurile, iubesc mult, chiar foarte mult marea, poate și pentru că are valuri,

dar știu, pentru că am simțit, că,uneori, ea poate fi mai aspră decît deșertul (mă repet, cumva?)

așa cum știu și că atunci cînd nu mă voi mai putea împăca nici cu lumea, nici cu mine însămi, atunci cînd nu voi mai găsi nici o motivație, există, pentru mine refuzul de  a  mai bea apă;

acum, încă mai caut, din ce în ce mai greu, acel Izvor al Tămăduirii, nu doar în rugăciune sau în gîndul către Cer,  în drumurile mele, atît timp și atîtea cît(e) îmi va fi dat să mai fie;

și pășesc pe drumuri și poteci netede sau întorocheate  și abrupte, curate ori cu scaieți de tot felul,doar-doar mai găsesc un izvor cu apă limpede;

mă opresc pentru o clipă  lîngă o apă în care privesc//zăresc  chipul unui copil, un chip bine-cunoscut; în clipa următoare disting o voce ca un ecou: ” nu mă vei regăsi cu adevărat decît dacă te reîntorci la mine, nu mai trebuie să cauți nimic altceva, nu te mai frămînta  pînă la ostoire să devii ceva sau să fii altCineva, rămăi aici pentru totdeauna și nu mai privi în jur, peste aceste margini”; deodată mi-am reamintit că știam de mult aceste vorbe și ridicînd instinctiv privirea, am zărit un șuvoi de apă albă cum nu mai văzusem vreodată, aproape argintie, alunecînd peste pietre, printre copaci și iarbă înaltă și verde – și atunci am înteles– locul în care ajunsesem era Valea Vieții;

m-am ridicat în picioare și am privit în jur, apoi spre apă, dar chipul copilului dispăruse, iar în locul său aluneca umbra unui cal alb, ca din poveste;

și totul, tot ceea ce vedeam, ceea ce auzeam, ceea ce simțeam m-a trimis cu gîndul înspre cel mai frumos și mai tulburător basm dintre toate pe care eu le știu; asemenea lui Făt-Frumos ajunsesem în Valea Plîngerii, care era, de fapt, Valea Vieții și încălcînd înțelegera sau interdicția, trecusem din ”vremea uitată”, într-o altfel de vreme, un altfel de Timp, unul care curge, care se roteste și se roșteste, unde sunt amintiri, există dor și durere, îngemănate cu bucuria și cu freamătul, vibrația sufletului care caută, cu neliniștea unei făgăduințe care trebuie îndeplinite;

pentru mine  nu a fost ῭un pas greșit sau o alunecare῭, ci consimțirea unei chemări, nu a unei simple ademeniri înspre o trăire adevărată, menită a trece într-un timp al amintirilor;  menirea lui Făt-Frumos este să cutreiere lumea pînă va găsi făgăduința pentru care s-a născut: Tinerețe făra bătrînețe și Viață fără de moarte;

eu voi continua să merg și să caut acea apă limpede care spă îmi liniștească, să îmi vindece durerile  trupului și ale sufletului și să îmi țină gîndul treaz și binevoitor întru toate;

acest zid negru s-a vrut a fi și este un fel de refugiu, un loc în care litere și semne se adună în cuvinte adeseori, de prea multe ori, ciuntite care se încumetă a exprima, a arăta gîndul meu așa cum sunt stările mele; mai mult sau mai puțin senuine sau întunecate;

avem nevoie, eu și paralelipipedul meu subțire, abia perceptibil chiar și în spațiul virtual, de stropii apei limpede și proaspete.

 

 

Izvor de apă vie

 

   de George Coșbuc

A fost demult odată, spun oameni, un izvor

Cu ape dulci, cu murmur etern şopotitor;

Şi spun că toţi vitejii cercau acele ape,

Căci cine bea din ele oricând putea să scape

Din orice rău: bătrânii pe loc întinereau,

Bolnavii totdeauna se însănătoşeau,

Durerea trecea-n visuri, plânsoarea-n bucurie

Şi moartea trecea-n viaţă, căci apa era vie.

Mai spun că sta bălaur acolo şi păzea

Mereu acele ape, şi nimeni nu-l putea

Cu braţul său învinge, cu arma omenească

Era preste putinţă vrun om să-l biruiască,

Ci numai cu mătanii şi sfinte rugăciuni

Şi numai cu-ajutorul şi sfatul sfintei Luni…

Azi nu mai ştie nimeni de-acel izvor; se pare

Că-i sec detot: şi totuşi, în piept tot omul are

Acel izvor, de cumva voieşte a-l avea:

E lacrima! Căci poartă un cer întreg în ea,

Şi-n ea stau toate-acele puteri mari ale firii:

Izvoarele credinţei, nădejdii şi-al iubirii!

și totuși, refuzul de a mai bea apă

 

să mă tem, oare, că este altceva, mai mult decît un titlu de text pe un blog?

de ce m-aș teme, cînd eu nu am știut să rămînă mai mult ?

                                                                                               10 septembrie 2010

                  ‘aveam nevoie de atît de puține lucruri pentru a fi fericit…’ scrie în jurnalul său Mihail Sebastian;

Eu nu mi-am dorit niciodată să cunosc fericirea– este o stare prea înaltă sau o   (stare de) plenitudine pe care eu însămi nu mă simt nici să o înțeleg și nici să o ating, fie pentru a o simți cel puțin o clipă [ motive? multe sau suficiente, greu de și inutil de explicat, este suficient că ele există]

și dacă acel ‚beata solitudo, sola beatitudo’ întîlnit, poate, prea devreme, mi-a plăcut atît de mult, încît a devenit (inconștient ?!?) un mod de a fi [nu, nu am citate, maxime sau cugetări după care să îmi orînduiesc sau să îmi fi orînduit viața], de (prea) multe ori a  trebuit sau am fost nevoită să recunosc ceva în care chiar și acum îmi este greu să cred : ‚in minimo eget mortalis qui minimum cupit’.

am scris ‚a crede’ ?

Da! – am crezut în liniștea interioară și resursele pe care le are și le dă  rugăciunea șoptită în lăcașul de cult sau gîndită în orice loc și în orice clipă; am crezut în puterea spiritului și în forța rațiunii: am crezut că atunci cînd ne este greu, foarte greu ne putem salva pe noi înșine, făcînd bine și ajutîndu-i, după posibilitățile fiecăruia, pe ceilalți:

am crezut că teama, frica și groaza pot fi învinse prin acel zid ridicat din gînduri, cuvinte și fapte împotriva răului, orice formă perfidă ar avea; am crezut că a trece stringînd din dinți sau înnăbușind orice geamăt la provocările vieții nu se pedepsește ( a aștepta o recompensă nu mi se părea/pare firesc); am crezut  în prietenia sinceră și dezinteresată, rămasă sau păstrată dincolo de realizările mai mult sau mai puțin conjucturale; am crezut că orice boală ce atige fizic trupul lasă sufletul intact, întreg și frumos, apărîndu-l și conservîndu-l, chiar; am fost învătată, obișnuită și lăsată sa cred  că atunci cînd îți dorești ceva foarte tare, chiar ți se îndeplinește visul sau, mă rog, dorința; am fost convinsă, pînă  nu demult, că nu voi ști vreodată să  pizmuiesc, cu atît mai puțin să înjur.

Anul trecut, tot pe acest blog, scriam cam așa: ‚astăzi mi-am dat seama sau, mă rog, am înţeles că pentru unii oameni a nu (mai) gîndi sau refuzul de a (mai) gîndi este asemănător, dacă nu chiar identic cu acela de a nu mai bea apă (fără paranteze)

 

greu sau uşor sfîrşit? sincer, nu ştiu!’

nici acum nu știu foarte exact dacă este greu au ușor, însă  știu destul de bine că este o ‚formă’, o modalitate a unui sfîrșit asumat sau asumarea uui sfîrșit [tot este verbul a(-și)  asuma la modă…]

dar știu că te izbește o CLIPĂ-OBIECT-SENTIMENT-STARE(neprecizabilă ca formă dintre cele  cunoscute!)-sau te izbești/lovești tu însuți de așa ceva;

atunci cînd nu scapi de acel ,bilanț,,,,,,,,,,,,,,’ la cea mai neașteptată oră din zi sau din noapte – ce și cît ai realizat din ceea ce ar fi trebuit să ai ca să  fii împăcat cu tine însuți; poți să fii sigur sau să  crezi cel puțin  că ai ,smuls vieții acel semn pe care moartea să nu ti-l poată răpi,’ ?

atunci cînd soneria interfonului sau cea a telefonul nu sună zile în șir, cînd e greu de înțeles de ce și cum s-a ajuns aici de la vremurile cînd soneriile se înroașeau de la atîta utilizare și casa era mereu neîncăpătoare;

atunci cînd îți faci curaj și suni o rudă sau un prieten și cu puțin noroc ti se răpunde sec si politicos, sau se invocă nu lipsa de timp, ci … ibricul cu apă de pe foc sau un film care ruleaza pe un DVD-player modern, ce are și buton/opțiunea pentru ‚pauză’;

atunci, cînd rămas singur-singurel  prin jocurile hazardului, ale sorții sau prin aranjamentelee nevăzute ale unui Joker, îți găsești  ”tovarășii” fideli în bibliotecă sau, dacă poți pe strada plină – cînd nu este destul de tristă-  sau pe tastatură, dacă nu mai poți, deși nu ai uitat să  folosești creionul,dar mîna sau coloana strigă STOP!

atunci cînd, nefiind obișnuit(ă) să  numeri banii din portofel sau să verifici soldul de pe card, ajungi să nu îti pese prea tare sau  chiar deloc de ce se mai găsește în frigider, în schimb trebuie să te hotăresști/decizi între un consult la medic, sau medicamwentele STRICT NECESARE pentru a te aamăgi că încă te poți considera un om cu o viață … … ’normală’ , nu mai ai pretenția la stanardul decent, ei bine, alegi să dai ultimele bacnote pe un bilet în plus sau săcumperi o carte, cu bucuria de a participa la o lansare de carte, pentru că – nu-i așa?- doar o singură dată pe an ai ocazia unui asemenea festival, aproape de tine, care mai ,îmblînzește’ amăraciunea de a nu fi putut ajunge nici cu gîndul la altele, atît de dorite, dar …  rămase acolo, departe, dincolo de linia unde îti este îngăduit orice vis și dacă tot te-ai înțeles cu marele autor necunoscut să scrieți epilogul, atunci să simțui că nu regreti ultima silabă;

atunci cînd te simți foarte rău și  ți se  răspunde ceva de genul ”încearcă să nu respiri să vezi cum e”, nu mai are importanță că, într-adevăr te sufoci din multe motive și înțelegi ceea ce ești capabil în acea clipă: că a  te autosufoca ar fi o soluție;

atunci cînd ani și ani nu ocoleai o biserică, atunci cînd îți era cumplit de greu găseai sprijin în rugăciune și lumnarea aprinsă întotdeauna la sau pentru cei vii, pentru toți cei prezenți lîngă tine pe pămînt sau nu, îti rămînea în toată ființa, te pomenești într-o zi de mare sărbatoare să spui cu glas tare că dacă nu te-a ajutat să mergi la Biserică, atunci Dumnezeu să își țină și să împartă dreptatea pentru ai săi aleși;

atunci cînd nu ai trăit în lux dar nu ți-au lipsit cele necesare minții, sufletului și ceea ce pretindea menținerea unei condiții fizice destul de … pretențioase (a se citi fragile)…, ți-ai neglijat sănătatea și orgoliul ca și  teama de prejudecata celorlalți au fost atît de mari, incît…,oricum, asta este altă poveste….

credeai că răul nu te poate atinge;

atunci cînd…

…  cînd am ocolit cărțile de pe măsuță, tocmai pentru că fiind noi, devin deja o rezervă prețioasă, m-am uitat înspre bibliotecă: poate din întîmplare privirea mi-a rămas în primele clipe pe raftul cu literatura sud-americană, în mare parte publicată înainte de 1990, în colecția Secolul XX, dar în vremurile de acum, o carte de acest gen mi-ar fi accentuat/ adîncit starea deloc bună și deloc familiară mie, pînă cînd boala s-a accentuat atît de urît; am privit un raft mai sus și am ales să recitesc o carte scrisă într-un stil  fascinant, de o bogăție de idei, cunoștiințe, meditații filozofice, sentimente, trăiri, de-a dreptul cuceritoare: Herzog, scrisă de  Saul Bellow. Lectura acestei minunate  cărți nu mi-a înlăturat supărarea că nu am reușit să văd spectacolul lui Peter Brook și alte încîntări greu de imaginat că se pot întîmpla într-o țară lovită de criza economică și nu numai. Cartea mi-a adus mai aproape drama unei tradiții intelectualecare încearcă asă supraviețuiască prin biblioteci, ca un fel de simulare a vieții. Umanistul Herzog își trăieste drama  în deriva secolului XX. Pentru intelectualul sau pentru orice spirit deschis, ea este, din păcate, valabilă și astăzi, în secolul XXI, sau la inceputurile acestuia, să adaug, așa, ca o speraanță… deorece ‚într-o epocă nebună, a se crede neatins de nebunie este o formă de nebunie’.

 

Eu am ales ca atunci cînd nu voi mai putea să cred că am rămas sau că sunt normală și stăpînă pe viața mea să nu mai gîndesc, să  nu m ai beau apă.,

in cartea lui S Bellow se spune: “Trăiește sau mori. Dar nu otrăvi totul!”

O vedere sau o fotografie, făcută cu mintea şi cu tastaura într-o zi de vară

[ nu a venit încă vara, însă prin unele locuri şi uneori e atît de cald, încît mi-am amintit de un text scris cu ceva timp în urmă; de ce îl postez ? poate pentru a-mi face ‚norma’ la postări pe perioada cît nu voi putea scrie 🙂 ]

Aşadar,
este vară, e Duminică, e cald, nu vreau să mă gândesc la formule, la conjugări, la destinul omenirii, îmi iau pătura si ies afară;
găsesc la câţiva zeci de metrii depărtare de bloc un petec de iarbă verde si un copac, cred că e un nuc [nu prea le am eu cu botanica si zoologia]
las corpul să se bucure de căldura soarelui si prin lentilele ochelarilor de soare , văd un balcon plin de ghivece cu muşcate si tuberoze, iar alături, unul cu rufe proaspat spălate ; întorc privirea şi mi se izbeşte de un colos de sticlă si beton [‘din locul din care-a fugit Dumnezeu’–GATA! este vacanţă, fără versuri!]; vis-a-vis de o terasă restaurant, alunecată până în stradă, încât a luat din trotuar şi din părculeţul de joacă pentru copii;
nu, nu îmi place cea ce văd; închid ochii, las mintea (sau gândul, nu mai ştiu, deh, căldura mare) să alunece pe străzile cu prea putini copaci, până ajunge într-un parc: o pereche de tineri se aleargă unul pe celălta pana se regăsec într-o îmbratişare sub un smoc de flori de câmp, în timp ce o pereche mai în vârstă îi priveşte cu o duioşie nostalgică;
în altă parte, un copil are un mână o sticlă cu apă obişnuită luată de la o cişmea găsită cu mare greutate si se uită cu tristeţe si poftă stăpânită la alţi copii care mănâncă îngheţată cu alune şi cu ciocolată si beau sucuri din cutii colorate mai frumos decât cartea sa de poveşti [ nu ştie, sărmanul, că apa sa este mai sănătoasă];
undeva, într-un râu, alţi copii se stropesc printre râsete unii pe alţii, în timp ce un altul, se aruncă de pe balconul casei direct în piscina din curtea aceleiaşi case, la intrarea căreia scrie ‘Domeniu Privat’;
un iacht luxos alunecă undeva, pe o mare, în timp ce un bărbat fumează liniştit, aşteptând ca un peşte să inghită nada din vârful undiţei sale;
pe o stradă, într-un talcioc improvizat , oamenii se ingesuie până la epuizare si brutalitate să cumpere vrute-şi-nevrute, nici chiar de ei ştiute, în timp ce pe partea cealaltă, în răcoarea unei biserici, o femeie se roagă pentru sănătatea copilului său;

[ oare de ce lăcaşul de cult este loc de refugiu şi pentru frig şi pentru căldură şi pentru orice fel de zbucium sufletesc?!?]

O plajă cu nisip auriu şi lume fel de fel, trupuri graţioase sau cu urma timpului sau a neglijenţei pe ele, iar undeva, pe un munte înalt, un bărbat tânăr nu ştie ce il copleseşte mai tare: satisfacţia de a fi ajuns acolo unde şi-a dorit, sau bucuria de a-şi fi salvat prietenul si tovarăşul de călătorie/aventură să nu alunce în prăpastie?
la marginea unei păduri,un grup de oraşeni se bucură de mirosul unui grătar si de gustul berii reci lângă un BMV (second-hand, e drept, dar maşină de lux, ce mai…), în timp ce pe versantul celălat un cosaş îşi orânduieşte merindele aduse de acasă: branză, slănină, pâine, fără grija colesterolului;

ZENIN-9 --Vara
într-un aeroport al unei metropole, excursionişti veseli şi grăbiţi, îşi supraveghează atent bagajele scumpe, iar înt-un alt colţ de lume, alţi oameni pleacă, doar Dumnezeu ştie unde vor junge, din calea puhoaielor dezlănţuite, cu ceea ce a încăput în bocceluţa de pe spate, din toată agoniseala de o viaţă;

undeva, un copil plânge că i s-a stricat jucăria, în timp ce pe un pat de spital, un copil, rănit de un obuz, nu are curajul să se întrebe dacă ai săi au scăpat sau dacă mai trăiesc;
într-un apartament, soţul îşi închide valiza pregătită tacticos pentru un concediu pe Riviera franceză, în timp ce soţia lasă deoparte gătitul si aprinzându-si o ţigară, se străduieşte să răsfoiască, cu un calm apparent, o revistă mondenă;
într-un laborator ultradotat, la NASA, se urmăresc imagini de pe Marte, iar intr-un loc, tot pe Pământ a căzut un asteroid;

Ce se intamplă cu filmul meu? Ceva nu mai merge bine; au trecut cele cinci minute ?
mijesc ochii şi văd o umbră– umbra unei siluete si aud un glas: hei, tu ce cauti aici?
Oare ce caut aici?- poate liniştea vacanţei si dorinţa de (re)găsi o lume sănătoasă, frumoasă, bună şi dreaptă.

Vară frumoasă tuturor!

\”a summer song\” by chad and Jeremy