o literă, doar atît

picture
Sunt Sisif, (a)par pentru cei mai mulţi din jur, probabil, asemeni unui personaj absurd şI revoltat (dar am felul meu, propriu, de revoltă, am mai scris despre asta); cunosc voluptatea ratării, dar nu şi suferinţa răsfrîntă în priopria-mi comedie–am simţul ridicolului, însă nu şi pe cel al comediei, sau, mă rog, pe cel al umorului; gravă carenţă şi greu de rezistat în asemenea condiţii, ştiu!
Cineva care s-a apropiat de ‘drama’ mea, incercînd să mă inţeleagă, dar nu cu prea mult succes, închipuindu-mă fericit, la poalele muntelui, vorbeşte şi scrie despre un divorţ între om şi viaţă, viaţa sa, a omului, adică, iar acest divorţ ar fi esenţialmente Absurdul….acel ceva care nu se află nici înlăuntrul omului, nici în alte elemente comparate sau comparabile. Se naşte din confruntare; absurdul , scrie el, Albert Camus, nu este nici în om, nici în restul lumii, dar există în prezenţa lor comună’. Înstrăinat, neînţeles, omul absurd devine o aberaţie în mijlocul unei naturi negînduitoare şi indiferente, iar de aici pînă la autosuprimare, nu este decît distanţa unui pas sau a unui gest… Si nu e greu de înţeles de ce pentru acest mare spirit şI pentru confraţii şi pentru prietenii săi in ale gîndirii, ‘nu există decât o problemă filozofică cu adevărat importantă: sinuciderea’. Personal, nu cred că ‘ a hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei’ sau a vieţii.
Însă zilele acestea mi-am amintit de o lucrare de al lui Camus, pe care profesorul Grunberg [pentru ale cărui cursuri am încasat destule absenţe nemotivate la cele la care ar fi trebuit să fiu prezentă] o reamintea de cîte ori avea ocazia, nu doar cînd vorbea despre existenţialism.
Este povestea unui tînăr pictor, care, supărat pe urîtenia şi superficialitatea lumii în care trăieşte, se hotăreşte să o schimbe, înnobilind-o prin artă , prin frumos; se izolează într-o mansardă, doar cu instrumentele sale şi începe lucreze; dar căutarea şi găsirea imaginii ideatice, nemulţumirea, firească pentru artist faţă de ceea ce descoperă în sine însuşi şi în ceea ce vrea sa schimbe cu mintea, harul şi penelul său, dar şi izolarea, vor fi insuportabil de dureroase, şi hotăreşte să se sinucidă, însă mai are puterea de a scrie pe pînza de pe şevalet un cuvînt: ‘Soli arité.
Enigma acelei litere lipse are reverberaţii şi semnificaţii acute şi în ziua de azi. Sau mai ales acum.
Poate pentru fiecare o alta, depinde de litera pe care o aşează fiecare, în locul celei lipsă…

Această postare fiind inclusă la categoria care se poate vedea uşor, se inţelege, sper, Nek Aghiuţă , că aştept (şi) de la tine o părere…. Doar m-ai rugat pe blogul tău să mă gîndesc şi la tine (de parcă nu aş şti că abia aşetpţi să fii ‘en contre’…. 🙂 )

Temă frumoasă, abordare neizbutită

… mda!….ştii bine -am mai spus /scris– că nu obişnuiesc să stau să gîndesc ori să cuget preluuuuuung şi adîîînc în faţa tastaturii;
Se pare că ţie, Aghiuţă, îţi prieşte vremea urîtă sau ploaia, mie nu;
De aceea, neavînd ‘inspiraţiune şi nici simţire’ pentru o temă atît de generoasă, precum cea cu care m-ai ‚provocat’, acum, voi înşira doar cîteva cuvinte care îmi trec prin minte citind titlul sau ideea de bază;
aşadar:
pămînt, apă, om, nobleţe, lut, stele, muncă, demnitate, impostură,poezie, societate, consum, pet, neorealism, declin, măreţie, Batalov, deşeuri, proletari, maşină, lux, îmburgheziţi, respect, Arghezi, paradis, criză, adevăr, tehnologie-de vîrf, cenuşă, bere, diamant, mînă, strălucire, timp şi altele cîte ar mai putea să
fie.
Deocamdată, scriu atît: respect nobleţea noroiului de pe mîinile şi haina proletarului (atît căt a mai rămas din această categorie socială, dar şi ca noţiune) care îşi ostoieşte setea cu apa sau berea dintr-un pet.
Şi tare aş vrea să pot arunca înapoi acel pet care m-a lovit pe trotuar, aruncat dintr-o maşină de lux (oricît de civilizată mă cred a fi )…

„Lipsa beneficiilor civilizatiei moderne in gindirea romanilor”, sau …

Trecînd peste cîtveva bloguri, am zărit un titlu cam.. hmm,…. cum să-i zic ? … cam şocant.
Pe blogul lui Naked Aghiuţă. In prima clipă, citesc oarecum curioasă, niţel intrigată, dar în clipa următoare îi dau dreptate, atît cît pot.
Da, oarecum curioasă şi niţel intrigată, pentru că mie acel loc numai potrivit pentru a savura cafeaua şi ţigara nu mi se pare – deloc. Eu, personal, nu ştiu cum să stau cat mai puţin pe acel colac, oricum ar fi el, simplu, ultimul tip in materie, sau pur si simplu din scîndură.

Dar să mai stau să cuget la problemele prufunde ale umanităţii, asta chiar e mult prea greu pentru mine, aproape imposibil.
Dacă mai citesc încă o dată textul, îmi dau seama că, de fapt, preocuparea lui Aghiuţă este cît se poate de serioasă: chiar dacă nu văd sau nu înţeleg legatura dintre acel act fiziologic şi gîndirea la problemele seioase ale vieţii, nu pot să nu îi dau dreptate că lipsa de confort in asemenea condiţii influenţează buna funcţionare a neuronilor; doar oranismul uman este un tot unitar, nu-i aşa ?

Noi ştim că suntem descendeţi ai romanilor, ori aceştia, făuritori ai unei culturi ale cărei urmări şi binefaceri (urmări binefăcătoare) le simţim şi astăzi, la începerea oricărei lucrări construiau acel loc pentru buna funcţionare a organismului.
Că peste romani, care au rămas în istorie, au venit alte popoare cu propriul lor sistem de igienă, este la fel de adevărat. Că România a cunoscut mai mlte dintre aceste obiceiuri, iar unele au fost preluate- împrumutate pentru prea mult timp, este la fel de adevărat.
Şi nu cred că trebuie să mă gîndesc să compar gradul de igienă în diverse părţi ale planetei cu nivelul de bunăstare al popoarelor respectiv.
Cred că e destul să rămîn cu gîndul in România noastră şi chiar la aceasta de acum, de la început de mileniu trei (al treilea mileniu). Aici, în ţărişoara noastră se pot întîlni tot felul de sisteme de igienă personală şi tot felul de colacuri: de la cel mai reconfortant, pană la cel simplu din două scînduri bătute in cuie, sau chiar la cel inexistent rămas ca moştenire de la acea cam prea lunga si nu prea roditoare dominaţie turcească ca acum românii îşi fac sejurul la turci, asta ţine de alt posibil subiect.
Aghiuţă al nostru a avut ghinonul de a sta pe un colac aflat afară, incomodat de vitregiile unei vremi capricioase sau neprietenoase, ba chiar şi de bîzîitul umei muşte şi s-a oprit din gîndirea la marile probleme.
Cum stau şi mă întreb eu, fără pretenţia de a mă gîndi adînc şi/sau profund la marile probleme, dar cum am şi eu obsesiile mele, mă întreb: oare cei îndrituiţi de către noi să gîndească la problemele esenţiale pentru noi, neamul şi ţara asta, ce fac la prima oră a diminetii, cu sau fără cafea sau ţigară?
Unde îşi fac planurile pentru săptămîna sau ziua de lucru? După cum arată drumurile naţionale sau judetene , cele comunale –- aproape inexistente, sai mult doritele, invocatele si mereu pasate, dar ramase veşnic în stadiu de proiect, cred că planurile şi proiectele pentru acestea, se fac pe un colac asemeni celui al lui Aghiuţă.
Ei, dar să nu fiu pesimistă, cu atît mai puţin răutăcioasă şi să sper că noul guvern pus deja pe treabă, dacă tpot schimbă schiţe şi programe de la o saptămînă la alta, ba chiar la cîteva zile, va găsi după îmgheţarea salariilor şi a pensiilor bani pentru un colac mai bun, mai comod şi se va gîndi la drumuri, autostrăzi, la conducta Nabucco, la surse de energie neconvenţionale, la WC-uri publice si va renunţa la toalete ecologice incuiate. Oare se va începe bugetul de austeritate cu raţionalizarea hîrtiei igienice?
Ei, este doar început de guvernare, început de criză, început de… proiecte MAJORE.
Sa gîndim optimist şi aşa cum, probabil ni se va sugera- să ne vedem conştiincios de problemele noaste ale fiecăruia şi să gîndim şi noi cu propriile noastre creiere, o altă preocupare a lui Aghiuţă. 🙂

bla,bla,bla -Vreau să mă schimb!

Vreau să mă schimb! Veau schimbare ! Am schimbat garderoba, am retuşsat look-ul, am schimbat dosarele si cărţile între ele : degeaba!
Vreau să schimb lumeeaaa!
Şi încep prin a încerca să-mi schimb scrisul (?!?)

Mi se reproşează că sunt prea ‚serioasă’, că nu am umor, iar eu recunosc aceasta de fiecare dată. Cu toate acestea, ador teatrul lui T Mazilu.
Oricum aş încerca să scriu, tot sincer şi cu sincerotate o voi face. Despre sinceritate, Mazilu, spumne că este un act de creaţie.

Aşadar să purced(em) spre a creea.
Să creez, adică să scriu; dar despre ce? Despre lume, dacă tot vreau să o schimb, iar lumea are trăiri, sentimente şi are şi valori . Cum nu am pretenţia de a fi axiolog, mă hazardez spre sentimente, dintre care trei mi se par mie esenţiale, dar nu şi singurele: Speranţa, Ura şi Dragostea. Despre cel din urmă, las pe alţii, mai avizati să scrie.
În ceea ce priveşte primele două, mă voi limita la cîteva consideraţii personale, bazate pe ceea ce cunosc, în bună parte sau cît-decît; nu voi căuta definiţii de dicţionar sau exprimări originale/proprii în ‚domeniu’.
Se tot spune că într-o lume aflată în derivă, bulversată de criză şi crize, a renăscut speranţa, tocmai în locul unde ‚totul este posibil’ , prin alegerea lui Barack Obama, ca primul presedinte de culoare al unei ţări care şi-a început , iar apoi si-a consolidat existenţa prin negoţul de sclavi şi nici după abolirea acestei practici, urmaşii lui Kunta Kinte nu au dus-o prea bine. Dar, în ţara tuturor posibilităţilor şi a tuturor libertăţilor (oare ?!?) iată că in negru a devenit Primul om în stat şi se spune că ar fi şi al întregii planete… aici îmi rezerv unele îndoieli). O ceremonie comparată răutăcios, aş scie, cu încoronările ţariste, un discurs la o primă audiţie şi la o primă lectură fară reproş, nici nu s-au încheiat pană la ultima fază prevăzută, că deja au şi început cîrcotelile, greşelile căuate dinainte, şi scepticismul mai mult sau mai puţin voalat. Dar mă întreb: oare ceea ce a fost considerat a fi fost gafe ( una mi s-a parut şi mie greu de explicat) nu tebuiau, oare să ‚contrabalnseze’ într-un mod mai ‚original’ aspectele controversate din viaţa noului preşedinte ? Eu, personal, sunt curioasă, după un an, eventual, cum îi voi spune acestui pesonaj, căci opt ani de zile, hai, şapte, mă obişnuisem cu ‚Tufă de Veneţia’.
Mda, dar Seneca, în a sa Medeea spunea că cine nu are ce spera, nu are de ce despera. Ori Medeea întruchipează, cred eu, cel mai bine cele trei aspecte/ faze/etape ale celuilalt sentiment – ura : dolor, furor, nefas. Ca personaj al tragediilor antice (oare doar acolo?), Medeea desăvîrseşte ciclul distrugerii.
Despre distructivitate si autodistructivitate, alături de ură, ca forme ale umei anume pulsiuni de moarte, citisem ceva pe la Freud şi auzisem de curînd ceva asemănător într-o relatare despre o dezbatere ţinută/ organizată la cel mai înalt nivel în Românica noastră; nu ma voi adînci în psihanalză, domeniu pe care nu îl stăpînesc, nici măcar nu îl cunosc destul de bine.
Dar cred şi ştiu că ura are ceva patologic, e o boala, e urîtă, ea cuprinde la un loc mai multe molimi, unele, fără leac, deocamdată—dispreţul faţă de celălalt şi chiar dispreţul faţă de sine, laşitatea, învidia, misoginismul, maliţiozitatea, cinismul, trădarea, xenofobia, rasismul, terorismul. Sper să nu fiu întrebată care e cea mai odioasă forma, pentru că voi întreba retoric: acest adjectv are grad de comparaţie ?
Şi cum tot am probleme cu tastatura, la cuvîntul impulsuri, în loc de pulsiuni, era să apară scris impostura.
Ei, aici trebuie ceva mai mult de ’analizat’ , însă nu acum; boala e veche, dar în ultimul timp a suferit modificări genetice, s-a cosmetizat, atît cît şi cum a putut, a căpătat o formă perfidă şi –aparent- e greu de recunoscut la prima vedere/la primul consult; e omniprezentă şi bine plasată peste tot. E rudă bună cu snobismul şi –mai ales – cu kitschul, altă obsesie neagră de-a mea.
Celor care nimeresc pe acest blog şi au răbdarea de a citi această postare, le recomand , ba chiar îi rog să citească cartea lui Marius Ghilezan, impostURA.
Pe blogul său, al scriitorului, pot fi citite aceste cuvinte:
BINELE TREBUIE PROMOVAT, RĂUL SE PROPAGĂ SINGUR
Ei, iată-mă ajunsă acolo unde nu voiamla acele cuvinte greu de ‚categorisit’pentru mine;: Binele şi Răul.
Despre acestea, poate altadată, de va mai fi saăfie.

O întrebare nu îmi lasă cerebelul în pace; oare dacă Obama ar fi fost republican, i s-ar mai fi contabilizat de către presa de dreapta greşelile mai vechi şi mai noi ? Oare aş mai fi zărit acea sintagma care se dorea, cred, explicativă:’ sinistră, in italiană, adică de stînga’ ?
Celor care nu au citit cărţile scrise de L Hellman, sau nu au reuşut să vadă la Cinematecă Paravanul regizat de Woody Allen , le reamintesc filmul lui G Clooney Good Night and Good Luck.