St Patrick’s – the second part

     Din cauza glazurii de la prăjituri aveam nevoie de un șervețel de hîrtie și cum în acel colț „destinat” muzicii nu era de găsit așa ceva, mi-am dat seama că îmi lipsește geanta, de fapt, poșeta tip plic și m-am ridicat să merg la bufet, de unde eram sigură că o recuperez, dar în clipa următoare m-am așezat din nou, cu un icnet de durere abia stăpînit; vecinii mei de masă au întrebat amîndoi, deodată:

– Ce sa întîmplat?

– Nimic grav, un junghi în glezna stîngă, vreau să merg să îmi caut geanta, cred că am lăsat-o la bufet

– Stai cuminte pe scaun , merg eu să o aduc, dar cum arată? a întrebat Dan

– Este una maro deschis, din piele, tip plic, are o montură mică cu numele meu gravat pe plăcuță. Mulțumesc!

– Am înțeles, mă întorc victorios peste cîteva clipe, privindu-mă scurt și zîmbind ciudat (acea poșetă era un dar primit în urmă cu ceva timp de la el)

– Ana, te rog scuză-mă, nu m-am oferit eu,  pentru că vreau să îți dau asta și nu cred că mai aveam ocazia pînă plec și nu am reușit nici de mărțișor și nici cu alte prilejuri, deschide, palma, te rog; într-un pătrat de hîrtie, incredibil de subțire, aproape transparentă, dar în care se obsevau culorile alb și orange, era un trifoi cu patru foi, natural.Untitled

– Tudor, e minunat, dar eu îl am și pe cel de acum trei ani, de la Veneția, de la Carnaval. Două poată și mai mult noroc și i-am zîmbit, avînd grijă să acopăr pachețelul cu palma stîngă pe margina mesei, chiar dacă, în felul acesta, cotul și antebrațul erau într-o poziție cam nepoliticoasă; nu mă simțeam în stare să-i susțin privirea, așa că, uitîndu-mă spre partea mai luminată și gălăcioasă a Cafenelei, l-am zărit pe Dan vorbind cu Aura, una dintre puținele persoane pe care le agrea, de aici și în general.

– Unde plecați de Sărbători? a întrebat Tudor, iar eu nu am avut curajul să-i spun adevărul, în cazul în care nu aflase, încă, agățîndu-mă de salutul cald al lui Anton, căruia i-am făcut un semn cu mîna dreaptă, simțindu-mi spatele mai relaxat în clipa în care Dan mi-a întins poșeta, adăugînd cu un glas calm și neutru că nu așteaptă recompensă.

– Dar un pahar cu apă cît mă costă?

– Mai vedem, negociem după; ai vreo preferință pentru o marcă anume?

– Nu, mulțumesc, doar să nu fie foarte rece; în timp ce se îndepărta, eu am strecurat Trifoiul cu patru foi în poșetă. De puține ori am băut apa din pahar cu atîta poftă și nevoie ca atunci.

– Pentru mine a venit timpul să plec, am promis acasă! și s-a îndreptat spre ieșire, în drum, oprindu-l Elvira pentru a-i înmîna un pachețel (aveam să aflu că erau dulciuri și DVD-uri cu povești și jocuri pentru Iris, din partea lui Tomas).

Pe neașteptate, simt un sărut timid pe un obra,z apoi un altul, mai hotărît, pe celălalt obraz și un salut pe două voci, deodată:

– Sărut mîna! Bună seara, Domniilor Voasre! – erau Vlad Zărnescu și Șerban Banciu, un operator de film cu frumoase realizări în țară, dar stabilit în Los Angeles, după participarea la un festival internațional și care, acum, avea o reputație de invidiat ca cineast independent. Am trecut repede peste prezăntări, întrebările și răspunsurile despre timpul scurs de la utima întîlnire, în urmă cu cîțiva ani și am stabilit să ne revedem și să discutăm pe îndelete în zilele următoare. cei doi au plecat să-i salute pe alții, Dan m-a întrebat dacă a mai cedat durerea din picior și abia apucasem să-i spun că se resimte și în umăr, cînd mi-am auzit numele strigat peste mese, de Liviu, un poet în generația lui Anton:

– Ana, tu ai mai pomenit pe aici petrecere fără muzică, fără poezie, fără… ceva din… și a dat a necaz din mînă. Deh, organizare de erudit specializat în toate și în nimic, unde e literatura? Eruditul ăsta fără nație n-a auzit de Swifft, de Yeats, de O B Shaw, de Joyce și nu a mai reușit să continue că l-au potolit comesenii săi. Am mai apucat să îl aud pe Anton, spunînd destul de tare: Ana, lasă, că tu știi ce spune preferatul tău, Beckett-’We are all born mad, some remain so’; aveam replica pe buze, dar au apărut Aura și Elvira, prima întrebîndu-mă dacă vreau să plec împreună cu ea acasă, comandase, deja un taxi, iar Dan, după ce încuvințase în locul meu, se întreba, alintîndu-se, dacă va găsi și el o mașină, dar Elvira ia retezat-o neașteptat:

– Frumosul meu drag, îmi ești dator din adolescență cu o noapte de dezmăț, așa că, hai să dansăm. Înainte de a coborî scările spre ieșire, am întors capul spre sală și privindu-i pe cei doi de pe ringul de dans, improvizat ad-hoc, am zîmbit cu admirație, dar și cu tristețe ’ce păcat! ciudate jocuri face viața cu destinele unora…’

Acasă, după plecarea Aurei, m-am pregătit de culcare, nu înainte de a verifica mesajele de pe tableta pe care, de obicei, nu o luam cu mine decît în deplasările mai lungi și am găsit un clip de la Tomas, era un poem superb, recitat de către însuși Beckett

Credeam că am nevoie de o noapte liniștită, iar eu am început să plîng din ce în ce mai tare, în lacrimile mele amestecîndu-se mai multe chipuri și neputînd să alung din minte, din urechi, din pieptul scuturat de plîns, din suflet: ‘Te-am părăsit vreodată? – Nu. M-ai lăsat să plec. ‘ , nemaiștiind cine era Vladimir și cine Estragon.

Reclame