fără titlu

 (se dă click pentru a se vizualiza mai bine)

videoclipul de mai sus l-am primit în iarna trecută de la Cineva foarte special pentru mine [nu apare nici pe blog, nici pe contul meu de FB]; atunci mi-a plăcut, revăzîndu-l acum, îl înțeleg altfel

și chiar nu cred că se cuvine să mai adaug eu ceva (un fel de „comentariu” – se regăsesește în cenușiul ori în petele diluate dizgrațios și în crochiurile prea accentuate pentru a părea schițe care se vor finaliza cîndva, în ceva anume, scăpate sau aruncate dinadins din pensula sau travaletul unor vremuri demente )

același, mereu

             textul de mai jos l-am scris aici, pe blog, în urmă cu zece ani; ca și în alte dăți, chiar dacă aș încerca sa schimb ordinea cuvintelor sau să adaug altele, acum, da!- și acum, esența sau ideea ar rămîne aceeași

poate că ar fi fost mai ”înțelept” să nu-l readuc din arhivă, însă sunt zile, sărbători, evenimente pe care memoria mea le ‘reclamă’, de care are nevoie, asemenea moleculei de oxigen fără de care ea, memoria mai mult sau mai puțin afectivă, împreună cu ființa-mi, ele două susținîndu-se intrinsec, ar rămîne două substantive într-un posibil răsfoit dicționar;

iar de data aceasta nu fac Mea Culpa , ci sper într-o Primăvară minunată pentru toți

 

 

aș vrea să pot crede și astăzi că cele două fire, împreunate într-unul singur, sunt atit de firave și de rezistente, deopotrivă și că nu se pot separa și nici rupe

– cum să separi Dragostea de Speranță și cum să le frîngi?-

fiecare îl va purta simplu sau va prinde de el ceea ce are sau ceea ce își dorește:

un trifoi cu patru foi sau un țechin de argint, o floare sau o vergea de aur, o ancoră sau o cruce

purtați-l cu grijă: poate că  nu se vede, dar cu siguranță se simte –  între cele două fire este o fărîmă din sufletul fiecăruia – al nostru, al tău, al meu

 

așa mi-am amintit în zorii primăverii că mi-a spus bunica mea atunci cînd m-a învățat să îl port frumos și la vedere

                                                                                                                                                              (1 Martie 2010)

În loc de rămas bun

Vă scriu

Îmi doresc să Vă regăsesc pe toți cu bine.

Nu știu cît voi lipsi, dar sper să mă reîntorc mai bine, mai sănătoasă. Să pot să îmi păstrez și să îmi îmbunătățesc blogul.

În săptămînile în care nu am putut să scriu mi-am dat seama cîte aș fi vrut să scriu și nu am reușit;  da! – am nevoie să revin pe blog, atît și a;a cum pot sau cum  mă pricep, cu mai multă sau mai puțină stîngăcie.

Am nevoie de colțul de  blogosferă cu cei din blogolumea care m-au ajutat în cîteva rînduri să  depășesc  momente grele.

și vreau să Vă regăsesc pe toți cunoscuții pe care aș îndrăzni să Vă numesc prietenui sănătoși, cu speranța zilei de mîine mai puternică, cu griji mai puține,  cu bucuria pe care o dă zîmbetul celor dragi.

Să fie o societate care începe să își regăsească reperele morale și mai mult decît atît.

Eu Vă MULȚUMESC tuturor!

Să ne regăsim sănătoși și buni.

Speranța nu moare, dar poate fi ucisă (ciuruită) într-o societate … perfectă

‚ A trăi în funcție de o morală este o dramă – în revoluție, ca și aiurea’ –- spune un personaj din romanul scris de A Malraux, Speranța.

Aș fi vrut să redau această frază pe blogul meu simplu în alt ”context”, într-o eventuală încercare de a scrie ceea ce cred eu despre acel CEVA numit SPERANTĂ

nu a fost să fie… poatee altă dată…

În ultimul timp, ultimele săptămîni,  o situație neplăcută, la care  nu vreau să mă gîndesc (mă străduiesc…) ș idespre care îmi este și mai greu să pomenesc, m-a ”ajutat ” să folosesc mai des telecomanda televizorului și să răsfoiesc ziare adevărate, din hîrtie….

și am înțeles lucruri care m-au îndepărtat tot mai  mult de imboldul de a scrie despre Speranță, înțelegînd, de fapt,  tot mai bine în ce fel de societate trăiesc, țara rămînînd aceeași (… deocamdată…)

este o societate în care  postura este dominată de impostură sau noțiunea de postură este (re)definită prin impostURĂ (mereu actual,  tot mai actual romanul lui Marius Ghilezan …)

este o societate   care nu mai are timp, răbdare și ”resurse” de tot felul pentru bolnavi, sărmani, neajutorați, handicapați fizic (cu dezabilități, cum se spune acum)

este o societate  cu pensionarii fără de care cei aflați în diverse ”posturi” (a se alege semnificația dorită de fiecare) nu  ar  fi ajuns, probabil, acolo ori în acea … ipostază

este o societate mult prea ocupată de imaginea ei în lumea largă, care lume nu o prea observă  în modul cuvenit, pentru a ști ori pentru a-și aminti că sunt copii care  nu mai cer jucării moderne sau sofisticate, ci o pereche de cizmulițe, un fular, caiete și un creion, că sunt oameni mai tineri sau mai în vîrstă a căror viață depinde de o pastilă sau o perfuzie care le sunt inaccesibile, că acea haină în plus nu mai există

este o societate în care luxul unei cărți, al unui album, al unui film, al unui concert este  permis doar celor care au știut să se descurce într-o lume unde se respectă legile junglei, doar de aceea există animale politice

este o societate în care la orice sau pentru orice nemulțumire sau nedreptate ajunsă la limita suportabilității și exprimată după priceperea și posibilitățile fiecăruia, se invocă apelul la decență

neputînd să fac prea multe, deja brațul nu mai vrea  să ”aștern electronic”  alte constatări, caut un documentar sau un concert (ei, încă se mai găsește  pe cablu RCS….  ) și mă întreb retoric

o societate normală sau o societate handicapată moral?

răspunsul vine de la sine în clipa următoare:

atunci cînd cei amintiți mai sus nu vor mai fi cuprinși în statisticile oficiale, atunci va fi, desigur, o societate perfectă

pictura de Georges Braque

refuzul de a (mai) bea apă

(se va scrie)