citți, Vă rog, ceea ce este pe linkul de mai jos (nu este al meu)

http://despredemnitate.wordpress.com/2011/06/23/regele-meu/

și poate că l-au  citit deja, cu celelalte poezii scrise de Marius Ghilezan și cei care la venirea mea pe wordpress nu îl aveau în blogroll…. – recunosc, este o ”adăgugare/completare” care nu mă onorează , de care scriitorul -unul dintre preferații mei- nu avea nevoi, și care, oricum, va trece neobservată

astăzi, poezia acceasta, ca și scrisul său sunt mai binevenite, mai potrivite  mai necesare, parcă, decît oricînd

Speranța nu moare, dar poate fi ucisă (ciuruită) într-o societate … perfectă

A trăi în funcție de o morală este o dramă – în revoluție, ca și aiurea’ –- spune un personaj din romanul scris de A Malraux, Speranța.

Aș fi vrut să redau această frază pe blogul meu simplu în alt ”context”, într-o eventuală încercare de a scrie ceea ce cred eu despre acel CEVA numit SPERANTĂ

nu a fost să fie… poatee altă dată…

În ultimul timp, ultimele săptămîni,  o situație neplăcută, la care  nu vreau să mă gîndesc (mă străduiesc…) ș idespre care îmi este și mai greu să pomenesc, m-a ”ajutat ” să folosesc mai des telecomanda televizorului și să răsfoiesc ziare adevărate, din hîrtie….

și am înțeles lucruri care m-au îndepărtat tot mai  mult de imboldul de a scrie despre Speranță, înțelegînd, de fapt,  tot mai bine în ce fel de societate trăiesc, țara rămînînd aceeași (… deocamdată…)

este o societate în care  postura este dominată de impostură sau noțiunea de postură este (re)definită prin impostURĂ (mereu actual,  tot mai actual romanul lui Marius Ghilezan …)

este o societate   care nu mai are timp, răbdare și ”resurse” de tot felul pentru bolnavi, sărmani, neajutorați, handicapați fizic (cu dezabilități, cum se spune acum)

este o societate  cu pensionarii fără de care cei aflați în diverse ”posturi” (a se alege semnificația dorită de fiecare) nu  ar  fi ajuns, probabil, acolo ori în acea … ipostază

este o societate mult prea ocupată de imaginea ei în lumea largă, care lume nu o prea observă  în modul cuvenit, pentru a ști ori pentru a-și aminti că sunt copii care  nu mai cer jucării moderne sau sofisticate, ci o pereche de cizmulițe, un fular, caiete și un creion, că sunt oameni mai tineri sau mai în vîrstă a căror viață depinde de o pastilă sau o perfuzie care le sunt inaccesibile, că acea haină în plus nu mai există

este o societate în care luxul unei cărți, al unui album, al unui film, al unui concert este  permis doar celor care au știut să se descurce într-o lume unde se respectă legile junglei, doar de aceea există animale politice

este o societate în care la orice sau pentru orice nemulțumire sau nedreptate ajunsă la limita suportabilității și exprimată după priceperea și posibilitățile fiecăruia, se invocă apelul la decență

neputînd să fac prea multe, deja brațul nu mai vrea  să ”aștern electronic”  alte constatări, caut un documentar sau un concert (ei, încă se mai găsește  pe cablu RCS….  ) și mă întreb retoric

o societate normală sau o societate handicapată moral?

răspunsul vine de la sine în clipa următoare:

atunci cînd cei amintiți mai sus nu vor mai fi cuprinși în statisticile oficiale, atunci va fi, desigur, o societate perfectă

pictura de Georges Braque

… şi alte Ziceri

tot  de pe vremea cînd aveam timp şi bunul obicei de a ’decupa’ frînturi din ziare şi reviste …]

La vremea cind apar aceste rînduri, Gabi Dobre si Adriana Istodor negociază probabil cu Sf. Petru punctajul pentru

 primul lor interviu cu Dumnezeu. Eufemistic – putem spune că „au plecat putin“, dar malţios trebuie să recunoastem că s-au săturat de-o lume care nu le-a apartţnut lor, tinerelor generaţii, ci posesorilor de feude publicistice, acareturi numite simandicos „publicatii“.
Pe forumul de pe Internet al breslei s-au facut dese apeluri pentru sustinerea morală şi materială a celor doi, smulgindu-se chiar o sumă consistenţă din visteria guvernului, asta la presiunea celor mulţi – a căror semnătură a fost si este omonima cinstei, acurateţii, responsabilităţii. Tinerii colegi jurnalişti au facut tot ce omeneşte era posibil.

(…)

Au fugit la Fundeni să doneze grupa de sînge cerută, au renunţat la cîteva drepturi de autor pentru semenii lor in suferinţa, au strigat în pustiu „Ajutor!“, raminindu-le doar dreptul la lacrimi pe morminte.
Jurnalistii tineri si-au strigat neputinţa in fata morţii. Rudele şi-au stors ultimele lacrimi. Autorităţiile au trimis coroane. S-au publicat ferpare, în spaţiile dedicate editorialelor, spaţiu din care – de obicei – samsarii de presî mai ciugulesc de-o friptură.

 

În acelasi timp, jucătorii de valoare ai tinerei generatii, oameni nemistuiţi de temerile „de dosar“, nu au unde să scrie. Locurile neprihăniţilor sunt demult ocupate. Mai precis, nu s-au scos încă la concurs. Şi nici marii investitori nu au de unde să-i cunoască. Nu apar la televizor.

Pînă la curăţenia din sufrageria Clubului, Adriana Istodor a plecat puţin sa vestească îngerilor ca pe pămînt a mai rămas ceva curat.

Ziaristii morti sint mai buni decit cei vii Marius  Ghilezan ( iulie 2005)

Preluat dintr-un interviu dat de Mugur Isărescu lui Tiberiu Papahagi  „El speră să-şi facă un restaurant cu gândul că va bea gratis, fără să se gândească cum îşi va aproviziona unitatea în luna următoare”

Cotidianul din 27-28 iunie 1998-

Observaţia lui  Belu Zilber : „La noi comunismul este o combinaţie de stalinism şi Caragiale”;

Patria poate să-mi ceară să mor pentru ea, nu are dreptul să-mi ceară să mint (Montesquieu);

 

şi un fragment dintr-un interviu citit ieri, care mi-a plăcut mult ; l-am recitit de cîteva ori – este viziunea unui tînăr scriitor asupra societăţii în care trăim .

eu l-as fi numit astfel : ’ Cînd politicienii se distrează, scriitorii  trăiessc, observă şi analizează lucid’

Intectualul are doar două variante, n-are altele de ales. Fie eşti în exil (interior, geografic) faţă de Putere, fie eşti „intelectual de curte“. Mai mult, orice discurs intelectual trebuie să-şi asume riscuri. Dacă nu sînt riscuri în ce scrii, acele rînduri nu mai sînt discurs, sînt marfă. Între a vinde castraveţi, BMW-uri şi texte nu mai există nici o diferenţă.

–    interviu cu Vasile ERNU-