Portland Vase

in aceste săptămîni am încercat să mă reîntorc la Legendele Olympului și am găsit, din întîmplare (cu noroc), o minunăție care, descoperită în primul secol după  Hristos, se pare că are o ‘finalizare’  artistică în epoca Victoriană

 

portlandvase1

(imagine scanată )

despre aceasta sper să reușesc să mai adaug cîteva rînduri; acum las antichitatea, modernitatea și pstmodernitatea,   mă depărtez de istorie și de artă și reiau lectura unui roman polițist.

pe curînd!

(urare, adresată cui?…)

Anunțuri

povestea celui care sculptează în Timp

ajunsesem cu cîteva minute acasă și soneria așteptată mi-a alungat și oboseala și nevoia de a bea o gură de apă: știam ce era în pachetul adus de curierul pe care l-am rugat să mă ajute să-l desfac mai repede și mai ușor; erau două cărți – o antologie de versuri rarisimă și rarisime despre care îți voi scrie altădată (un poet român drag ție) și asta

andrei-tarkovski---sculptand-in-timp

am deschis-o și aproape am scăpat-o din mînă: nu am crezut vreodată că neajunsurile, grijile, un soi de jenă pentru niște răutăți comise voit politicos (dar…) mă vor face să uit această dată 4 aprilie 1952 la Zavrajieace

este ziua sa

pe un colț de canapea, neatentă la poziția coloanei, am început să răsfoiesc la întîmplare ceea ce se citește ca pe o carte de rugăciuni

nu pot să transcriu acum tot ceea ce cuprind intr-o alergare flămîndă ochii sufletului meu, unele dintre ele le-am mai întîlnit și în alte cărți scrise despre viața sau despre sculpturile sale in Timp

Istoria nu este încă Timp. și nici evoluția. Este continuitate. Timpul este o stare. Este flacăra în care trăiește saamandra sufletului omenesc (pg72)

Arta susține cele mai bune lucruri de care este capabil omul : Speranța, Iubirea, Rugăciunea… sau la ce visează el, la ce speră… Cînd oml nu știe să înoate este aruncat în apă, corpul lui, nu el însuși, începe să facă mișcări instinctive, încercînd să se salveze. La fel și arta, ca un corp uman aruncat în apă, există ca instinct al omenirii de a nu se îneca în plan spiritual. Iar în creație apare aspirația omului spre eternitate și spre sublim, spre înaltul cerului, adesea în ciuda păcatelor artistului însuși

ce este arta? este Bine și Rău? este de la Dumnezeu sau de la diavol? din puterea omului sau din slăbiciunile lui? oare în ea este cuprinsă imaginea armoniei sociale? și în asta constă funcționalitatea ei? ca o recunoaștere a dependenței de alți oameni? ca o declarație de dragoste. Mărturisire. Act inconștient, dar care reflectă madevăratul sens al vieți: Iubirea și Sacrificiul.

(pg 303)

un capitol aparte este despre al său (și film) SACRIFICIU (rămîned preferatul meu dintr-ale sale, toate…)

[dar aici tu te pricepi mai bine ]

povestea sculpturilor sale (pr)in TIMP nu are sfîrșit

 

nici talentul, nici pasiunea

nu au putut rodi la /în umbra sa …

           Sora cea mare a poetului Paul Claudel, Camille, fiica unei familii mic burgheze crește într-un ținut fascinant pentru literatura franceză și se  va simți mereu atrasă de cărțile lui La Fontaine, Racine sau Alexandre Dumas. Încă din  copilărie Camille frămînta lutul cu un instinct feroce, inspirată și incitată de monștrii de rocă văzuți în  Geyn, pădurea din apropiere. În anul 1897, odată cu ascensiunea/ promovarea profesională a tatălui, familia se mută în Nogent-sur-Seine, unde Camille îl va cunoaște pe Alfred Boucher, un sculptor local, cel care o va ”iniția” în mesteșugul sculpturii; acum ea va încerca primele sale lucrări inspirate din eroi …. cuceritori (Napoléon, Bismarck, David et Goliath). La șaptesprezece ani Camille, se mută cu familia -mai puțin tatăl- la Paris .

Înainte de plecareasa în Italia, Alfred Boucher, il roagă pe Auguste Rodin să vegheze aupra talentului tinerei Camille, care între timp urmase l’Académie Colarossi. Rodin este vrăjit de frumusețea și de talentul tinerei. și astfel, trecînd peste prejudecata diferenței de vîrstă de duăzecișipatru de ani dintre ei, se infiripă și se dezvoltă o legătură aparte : în atelierul de pe strada Universității, Camille devine elevă, practicantă, model, amantă și iubită.În primii ani mîinile Camillei se confundă adesea cu cele ale maestrului; schițe sau chiar lucrări precum La Tête d’esclave sau  l’Homme penché apar ca ”înrolați” printre conDAMNAȚII lui Rodin.

       

Alături de Rodin realizează Cacountala, care îi va aduce și recunoașterea meritelor din partea breslei. Îl iubește și îl respectă pe cel care îi este mai mult decît un maestru, îi suportă capriciile, sunt pasionați sau împărtășesc aceleași teme, dar dacă pentru Rodin dragostea este un act erotic, pentru Camille înseamnă nu doar un schimb reciproc de trăiri, de sentimente, ci o adevărată trăire împărtșită, chiar dacă au viziuni diferite asupra unei posibile despărțiri ori asupra trecerii timpului peste om, a bătrîneții, Camille rămîne alături de mentorul său pînă cînd un urma unui eveniment tragic, greu de suportat pentru ea , se hotărește să îl părăsească.

 În atelierul său de pe bulevardul Italian, acei ani ai singurătății vor fi, de fapt, perioada cea mai bună, mai productivă din cariera sa, acum va definitiva  l’ Âge mur, o viziune proprie a trădării iubirii; va sculpta în bronz, în onyx, în marmură, va cunoaște cultura orientală, ale cărei influențe se vor regăsi în lucrările sale:Rêve au coin du feu sau les Causeuse.

                                                                                                                                

În acești ani, cînd își schimbă de cîteva ori domiciliul, se încăpățînează să își găsească un stil propriu, cît mai îndepărtat de al lui Rodin; dar, oare va reusi ?…

și apar capodopere : la Valse, Clotho, la Petite Châtelaine, la Niobide blessée,  la Vague en onyx (sunt doar cîteva dinte cele multe)

                                                                     

rămasă tot mai singură după plecarea fratelui său, Paul,  în China, obsedată de amintiri și de figura lui Rodin, neînțeleasă de către restul familiei, Camille se retrage tot mai mult în sine însăși, neglijînd faptul că ciudățeniile comportamentului său ar putea fi interprete ca o boală și astfel, după moartea tatălui, nimeni nu se mai opune internării ei într-un azil.

a supraviețuit primului război mondial, dar s-a stins în timpul celuilalt război într-o lume care, într-adevăr, înnebunise.

personal, eu nu cred că  a mai ținut nici cu gîndul dalta în mînă.

(… și poate că toți trei sau fiecare dintre ei, și Camillee și Rodin și Brâncuși ar fi spus ceea ce am întîlnit citind și bucurîndu-mi ochii și sufletul cu și despre Camille Claudel :

       ”nevoia de a atinge cu o bucurie aproape maternală pămîntul moale  între mîini” )

 

 ––––––––––––––––––––––––––––––––––
–––––––––––

(un rînd care nu ar fi trebuit scris
și tot6uși: aveți grijă de sănătatea Voastră pînă cînd nu este prea tîrziu; blogul și blogosfera cu blogolumea sa pot să fie și rămîn o aventură frumoasă, uneori necesară și binefecătoare )

un cînt spre o înveșnicire

http://www.youtube.com/watch?v=Th-XBWtvY6E&feature=related

nu o pămîntească vină

te-mbrăca-n lumina mută

ci o tainică lumină

cu podoaba ne’ntrecută-i 

   Nikoloz Baratașvili – Cercelul 

tot arta, frumosul (mă) salvează

astăzi, 1 Octombrie, este Ziua Internațională a Muzicii,
zi creată, fondată de către Lordul Yehudi Menuhin

Această prezentare necesită JavaScript.


The International Music Council (IMC), founded in 1949 by UNESCO,
is the world’s largest network of organizations, institutions and individuals working
in the field of music promotes musical diversity, access to culture for all and unites organizations
in some 150 countries worldwide in building peace and understanding among peoples of all cultures
and heritage.
source : http://www.unesco.org/imc-OLD/imdh_fh.html

Cod galben de frig la reanimare

parcă încerc și eu să schimb forma liniei în aparatele medicale
                  am avut parte de două operații – și cred că mi-am făcut porția în viața asta- iar în urmă cu o săptămînă
am intrat împreună cu blogul meu în ‘moarte clinică’, tot din motive serioase;
   se spune că în clipa dinaintea… îți revezi întreaga viață – eu nu am văzut decît greșelile pe care nu am cum să le mai repar: unii mi-au spus că sub anestezie au visat frumos – eu nu îmi amintesc să fi visat ceva în timpul celor două anestezii; acum, da, în aceste zile am visat  sau mi s-a părut că am auzit ‘vocile’ celor care m-au vizitat și aici și altundeva; și toicmai eu care scriam că am simțit ghilotina virtualului
(ceea ce am scris despre acea ghilotină a sufletului, încă mai cred )  am simțit cît de bine este să nu te simți singur, singur, deși despre asta aș mai avea atîtea de ‘gîndit’, chiar dacă este o bibliografie greu de citit pe de-a`ntregul de către cineva, vreodată, de mine insămi, cu atît mai puțin;  

  și trimisu-mi-am gîndul să ceară scuze celor pe care i-am supărat cu vorba sau cu/ prin tăcere(a)-mi;  iar gîndul meu rămas cum îi este obiceiul, adică slobod, mult prea neîngrădit în cele două emisfere     cenușii despărțite de o parte albicioasă [i se spune corpul C…, știu din școală] a început să umble hai-hui;
   cît a fost vreme bună s-a cam ferit de viruși ca și de vaccinul ăla cam…, deși s-a cam întunecat nițel cînd a citit despre un medic bun , cu nume și renume municte, nu așa obținute prin cursuri la  distanță, a dat o raită prin magazine obișnuite și de lux, de unde a ieșit întristat nu de convingerea că pe unele nu le va  mai vizita curînd, ci frămîntat de întrebarea ”oare  la noi se va adeveri cîntecul acela cu pachetul de biscuiți mai scump decît o viață?”;
  apoi s-a amuzat -altă reacție de autoapărare negăsind- la ideile cel  puțin ciudate ale unor miniștri și ale altor mai mari ai acestei țări și ai acestei lumi, aamintindu-și de un serial ”Trăzniți în NATO” și găsind formula(rea) adaptată,
”trăzniți de și în tranziție”;  apoi s-ar fi minunat de puterile miraculoase ale unei făcări violete, dar nu s-a bucurat  că nu l-a ademenit gustul și  plăcerea grijilor puterii, ci și-a amintit din nou de ce nu putut să străbată curcubeul pînă la capăt – aceea era ultima culoare de acolo;

 atunci a vrut și a încercat să regăsească ceva minunat, cea mai min unată stare- sentiment sau invers, găsit cu mult timp în urmă și niciodată pierdut, doar de ceva vreme refuză drumul înspre-Acolo;
    și astfel,  ajungînd printre amintiri, a dat într-una din cutiile rămase de la mama  peste unele fragmente ‘decupate’
 din Digresiunile scrise prin anii ’70 ai veacului trecut de către Octavian Paler  și cum deja începuse să ningă viscolit și gerul să atingă nu doar răni văzute sau ascunse, l-a ales pe acesta:

”Floarea împacă, în fond, efemerul cu imortalitatea și nu înîmplător,în aproape toate mitologiile ea face legătura dintre profan și sacru, dintre oameni și zei.Farmec șimelancolie șoaptă și stigăt, tăcere și rugăciune, plecare și întoarcere,timp și netimp, noapte și zi, reproș  și iertare, absență și plinătate, posesiune și frustrare, uitare și amintire,umiliunță și vanitate, țărînă și cer, trădare și fidelitate,ce nu exprimă, oare, această hieroglifă a vieții care este o floare și în care putem citi, pe rînd, povestea unei frumuseți provizorii și a unei frumuseți pe care precaritatea n-o poate, totuși, știrbi?
 (…) Pictînd floarea, artistul  artistul abolește o ordine stabiliută, eternizînd ceea ce este fugitiv ;
  (…) un artist care pictează o floare pictează împotriva efemirătății, perpetuînd miracolul; el săvîrsește un delict fericit;
și ce este altceva decît partea de eternitate din efemer ? ”
iar gîndul meu încearcă cu greu să înteleagă cum cineva care iubește și respectă atît de mult opera lui Octvian Paler, încît îngrijește un site dedicat acestui Don Quijote rămas într-un deșert, în Est, pentru totdeauna, poate să voteze -după propria sa mărturie citită într-un comentariu lăsat pe un blog- că a votat cu Băsescu…. dacă mi se va explica, voi mulțumi politicos,
deși, parcă, mi-ar fi greu să accept acea desărțire dintre operă și convingerile sau opțiunile politice ale autorului….;
totuși….   🙂    [blogger-ul respectiv nu se află în lista mea]
    și pentru a se depărta puțin de cotidianul care nu-i priește, cum nu poaate încă sa vadă u film, sau să ajungă într-o sală de teatru, își amintește, că a găsit, după lungi căutări, în format mp3, Sonata 111 de Beethoven, despre care mai întîi citise  într-o carte scrisă de Radu Cosașu – este povestea unui pianist dintr-o țară din America de  Sud, care,  este închis de către regimul militar al acelei țări, în urma unei vizite din partea unui prieten dizident; tînărul pianist fusese elevul Nadiei Boulanger. Transcriu doar ultimele paragrafe
    ‘și alte trei luni, acolo, în închisoare, omul nu mai atinse pianul mut;
        ”dar prietenii din temniță mi-au cerut să reîncep studiile și eu nu puteam, nu puteam, pînă într=o zi de decembrie, cînd m-am așezat la pianul meu mut și am inceput sonata 111 de Beethoven, și atunci totul a revenit și muzica m-a salvat”

 despre Sonata 111 nu aș putea să-ți spun altceva’

gîndul spune și îndeamnă :acea sonatină scrisă de Radu Cosașu merită citită sau recitită ( ca toate sonatinele sale, dealtfel);
   ar mai vrea să ajungă la două albume de artă primite de curînd si să-i spună lui Andi că le văd împreună
 (gîndul poate să ajungă pînă departe, nu-i așa ?)

 
 dar deja a  obosit: e prea frig și se pare că va dura: se  îndreaptă spre medicamente, apoi se pregătește să adoarmă liniștit, fără vise.
Nu mai știe ce și cum sunt visele.