prolog pentru povestea din scrisoare

recunosc, scriu mai rar, nici nu răspund la scrisori sau la semnele lăsate și găsite unde mă aștept mai puțin

am recitit cu altă stare lăuntrică povestea despre care îți pomeneam, plăcerea lecturii a rămas aceeași, întrebările de altădată s-au accentuat, dorul de noi parcă doare mai tare (unde ai ascuns rețetarul,care nu cred că mi-ar fi fost de mare folos?)

ca să pot să leg din taste cîteva cuvinte despre cei doi nordici care se regăsesc pentru a se pierddde definitiv într-o țară unde frumusețea și iubirea sunt sau par nemuritoare, nu merg nici la Botticelli, nici la Bocaccio, nici la filmele lui Castellani, nu, pentru că astă seară, găsind poezia de mai jos, mi-am amintit că starea de bine și poate ceea ce alții numesc fericire, se află în lucrurile firești, acelea pe care noi le considerăm, pe nedrept, mărunte;

Primavera

de Diego Valeri

Una distesa d’orti. In primo piano,
selvette d’insalata ricciolina,
viali d’aglio, qualche testolina
di fagiolo che spunta a far cucù;
dietro: tappeto di varia verdura
distesi in simmetria, tende pezzate,
molli trapunte, scure, fiocchettate
di verze gialle e cavolfiori blu;
nello sfondo: robinie che la guazza
ha ingioiellate di puri diamanti,
un filare di pioppi palpitanti
e il cielo azzurro… la serenità.

si mi-am amintit că într-o dimineață m-ai întrebat dacă eu cred în fericire, iar răspunsul meu nu te-a surprins; în acea clipă mi-ai devenit drag, chiar dacă din difuzorul radioului se auzea:

am o săptămînă grea, așa că acum: Buongiorno!

Anunțuri

Scuze !

mi-a alunecat piatra dintre palme

nu știu dacă a fost o clipă de neatenție sau dacă a fost slăbiciunea proprilor mele mîini

nu cred, totuși,  că aceasta s-a întîmplat pentru că aș fi  privit prera mult stelele și că aș fi ascultat (prea)îndelung muzica lor

acolo jos, la poalele muntelui unde ar trebui să  știu cum este să fii fericit(ă), fără a căuta însăși fericirea, este un freamăt, un vuiet, o trepidație permanentă, viața alunecă printre cuvinte și semne greu de înțeles pentru mine– ”să trăim  și să creăm, să trăim până la lacrimi”, fără a căuta sensul vieții, altfel, nu voi cunoaște fericirea… să trăiesc pînă la lacrimi

acolo unde binele este un vis, un proiect niciodată ajuns sau atins pînă la marginile sale, iar răul pare să devină tot mai acaparator, mai dominant….(pînă la absolut ?!)

acolo nu mai merge nimeni alături, ci se merge ori în fața ori în spate

acolo prioritatea sau datoria  zilei nu este  de a iubi, ci aceea de a  judeca, unde oamenii se grăbesc să judece spre a nu fi ei înşişi judecaţi

acolo am înțeles că a  sfîrși prin a avea chiar imagineeqa adevărurulor noastre este, probabil,  acea ”jonglerie” de a nega într-o parte și de a construi în altă parte, fără a avea  intenția sau bănuiala măcar  (oare?…) că se netezește calea către o ”construcție”/”creație a abssurdului

și astfel, culorile se pierd în neant…în gol…

piatra mea s-a gățat de o algă pe care continui  cu încăpățînare să scriu  cuvintele în al căror  sens cred : libertate, demnitate, democrație,  adevăr, dragoste

mă simt tot mai des prea obosit(ă) pentru a trăi pînă la lacrimi, dar trebuiue să știu că pentru mine  totul constă în a o lua de la capăt.

și poate de aceea priviresc in adîncimea apei, căutîndu-mi truda, repetîndu-mi, aproape fără să vreau cuvintele

la început sunt mici, dar în curgerile lor devin mai puternice şi mai profunde, şi odata ce au pornit nu mai fac cale-ntoarsă; aşa se întîmplă cu rîurile, cu anii şi cu prieteniile”,       

găsite într-o limbă străină mie, dar cunoscută, într-un fel sau altul, multora dintre cei care trec pe aici și pe care nu i-a atins în alunecare sau în cădere piatra mea  – nimeni nu merită a fi lovit

[fiecare are un artist preferat care, se întîmplă, să aibe un blog; eu mi-am amintit de cele două  imagin văzute în galeria lui Andei Pavel]

Ziua în care trebuie să fiu fericit

sau

o zi în care trebuie     să încerc să știu cum este fericirea

pentru că astăzi, redevenind Sisi(f), cel care mă vede fericit

îmi spune :

Je dois m’occuper d’être heureux    

și îmi va fi destul de greu

pentru că eu, pe muntele meu, devenit între timp un zid negru subțire și alunecos, pe care las să alunece cuvinte mai grele decît piatra aceea veche, știu pea bine că

 

          Un homme est plus un homme par les choses qu’il tait que par celles qu’il dit.

       și chiar dacă mai mult decît în oricare altă zi îmi repet

La pensée d’un homme est avant tout sa nostalgie

 

 

   acum eu am nevoie de o certitudine, tocmai pentru că știu prea bine:

 

          Une seule certitude suffit à celui qui cherche.

și oricît mi se va reproșa că trăiesc în trecut, că mă hrănesc din amintiri, astăzi voi replica

Collectionner, c’est être capable de vivre de son passé

și astfel, neputînd să rămîn decît pentru o zi ceea ce am fost cîndva, nu chiar de mult…,  îmi voi aminti acum și aici că cineva m-a ademenit odată, demult, într-un straniu paradis, refuzînd să creadă în moartea lui Orfeu, iar eu urmînd ecoul acelui SOS  invocat pe vreme de noate și frig m-am rătăcit lăsîndu-mă pierdut (speram că pentru totdeauna) în FASCINAȚIA iubirii

și tot mai aud un alt glas care strigă în șoaptă

și, totuşi, pe pământul îngheţat,

lumina lunii drepturile-şi cere

și-n stupi lucrează vechiul dor de miere

și vânturile primenirii bat

și, vai, în tot ce, zilnic, s-a-ntîmplat,
e prea puţin o singură-Nviere.

 

    iar un alt mare însingurat într-o ciudată înviere se întreba dacă

prețuieste oare fericirea trainică și adevarată a varstei mature cît visele incîntătoare ale tinereții, cînd totul este infrumusetat de atotputernicia imaginației?

și totuși, astăzi încerc să-i  zîmbesc eu  fericirii

semnat       Sisi(f)