poveste simplă

What about the way forward by Efrenn Vazquez

în acest an venise cu mașina în orășelul cochet de la poalele munților. După ce se asigurase că parcase așa cum trebuie, începu să facă rondul obișnuit din aproape fiecare an cînd venea prin acele locuri. Nu avea timp pentru a  rămîne și nu a mai urcat la vila obișnuită, pentru cazare; mergea agale, cu acea ținută dreaptă și aerul semeț, sigur de șarmul său, pe care anii nu i-l schimbaseră; ajunsese la gară; pe el, cel obișnuit cu porturile și aerogările de pe multe meridiane, îl fascină au, încă, geometria liniilor de cale ferată, greu de înțeles; citi cu interes tabela cu sosirile și plecările trenurilor, traversă pînă pe peronul dintre liniile 1 și 2, făcu cîțiva pași, apoi, prinr-un gest inexplicabil pentru sine însuși, ridică de pe o bancă un fel de bilet de hîrtie albă; nu avea, încă, nevoie de ochelari, dar în acea clipă se chinui să descifreze scrisul, iar ultimele cuvinte citite l-au aruncat, ca într-un SF, gen pe care nu-l agreea, într-un vîrtej sau tunel la capătul căruia, grupul de tineri veseli și gălăcioși aștepta trenul să-i ducă spre casă, neafectați de gîndul că anul viitor nu vor mai avea vacanță, ci concediu. Pe fata care i-a lăsat versul din Doru(ul) lui Blaga, scris pe biletul strecurat în palmă pe scările trenului, rugîndu-l să tacă, a abordat-o greu și cu tot tactul de care era în stare, căci pe patul ei din camera de tabără a fetelor era o învălmășeală de cărți, reviste, ziare și iconițe, care, parcă, dinadins te țineau la distanță, răspundea monosilabic, dar dincolo de labilitatea greu de mascat, ceilalți aveau să descopere un soi de aroganță care era doar aparentă. După prima jumătate de oră știau deja că pot discuta despre multe lucuri. A doua zi el a scos dintr-o agendă o foaie de pe cae ainceput să citească in fiecare zi, ne batem joc de păsări, de iubire şi de mare fata continuă și nu băgăm de seamă că, în loc, rămîne un deşert de disperare, spunîndu-i că știe poezia pînă la ultimul vers, propunîndu-i să o însoțească pînă la terasa unde erau două dintre colegele ei de cameră. Zilele au trecut si s-a petrecut frumos, ca într-o tabără de vacanță adevărată. Niciunul nu a gîndit și nu a îndrăznit mai mult: el avea povara sa sufletească, imposibil de intuit de cineva, fata, întrebîndu-se dacă la sfîrșitul vacanței va reuși să se desprindă de magnetismul bărbatului care o aștepta în Capitală. Ajuns acasă, la cîteva zile a primit prin poștă, catea lui Octavian Paler, Viața pe un peron, iar în toți anii în care comunicarea lor a durat, pe vremea cînd telefonia mobilă nu era atît de generoasă, schimbul de surprize plăcute între ei a continuat; pînă într-o dimineață, în care, după anii în care viața i-a încercat în tot felul pe fiecare, ea a rămas încremenită, cu telefonul în mînă, năucită de reproșurile hilare, absurde pe care le auzise; nu a încercat să-l caute. Lui nu i-a păsat dacă nedreptatea sa a rănit sau nu, nu-i stătea în fire. Abia peste cîțiva ani s-a întrebat, mai mult dintr-o curiozitate capricioasă, cum arătau cei doi bărbați din viața fetei pe care a cunoscut-o în ultima vacanță și oare lui ce ”nume” i-ar fi pus.

pe biletul pe cae îl ținea în mînă, în locul cuvintelor ”… și nu ne mai spunem nicicum” era acel semn pe care îl pune atunci cînd anulează sau nu mai lasă loc pentru scris; și-a dus, instinctiv, mîna la buzunar, dar nu avea parafa la el.

Lîngă mașină privi semnul înalt și sublim din vîrful muntelui … și totuși…

porni la drum , conducînd atent, repetînd în gînd, pe cîțiva kilometri ceea ce abia acum a înțeles

păduri ce ar putea sa fie și niciodatã nu vor fi 

(fetei îi sunt dragi amintirile frumoase și de acea ascultă aproape în fiecare vară, într-o săptămînă anume, asta : )

 

[scuze, dar mă voi ocupa  de domeniu pentru videoclipuri cînd voi avea Timp – mulțumesc!]

Anunțuri

jargon

lecturile mele au rămas, în foarte mare parte, cele pe foi tipărite (consevatoare, deh!…), iar acum nu mă repet în explicații

zăbovesc sporadic și destul de grăbit prin paradoxalul inefabil care poate și se cere a fi atins, urmăresc cinci-șase bloguri, fără a respecta regulile bloggeritului, pe cele ale FB-ului le ignor într-un mod aproape scandalos, dar nu îmi place pincipiul ”dau ca să-mi dai”

zilele trecute, după ce am răsfoit un blog, lăsat fără voie, aproape în uitare, m-am surprins spunînd o expresie știută din copilărie ”cel mai tare din parcare”

în acea zi, îmi amintesc că primisem de la mama o cutie de vișine trase în ciocolată și un penar la/ după care tînjeam de vreo cîteva săptămîni, cu multe compartimente și o oglindă mică; la replica mea ‘uau! ești cea mai tare din parcare!’, tonul mamei s-a schimbat

– nu așteptam neapărat un mulțumesc, dar sunt curioasăă de cînd și de unde ai împrumutat jargonul ăsta

– adică? ce jargon?

– expresia de acum cîteva clipe

– am auzit-o și eu pe afară, dar de ce nu-ți place și ce-i aia , mă rog, ce înseamnă jargon?

– mergi și consultă-ți dicționarul preferat

și m-am îndeptat spre tata-mare

– Forsyte (avea atîtea în comun cu Soames Forsyte), ce înseamnă jargon?

– depinde de situație, de context, de cel care vobește, dar de ce întrebi?

– păi, cine-i cel mai tare din parcare

– nu este o expresie academică

– pînă ajung eu la academie m-ai lămuit buștean!

– nu sesizez virgula….

– poate e în jargon

– obrăznicuță ?!?

– eu? nuuuuu! te rog fumos să îmi dai trei lei pentru film

– iată cinci, ca să îți iei și pachețel cu actor, păstrezi fotografia, dar lama de gumă o dai altcuiva, bine?

– săru’mîna!! îți spun la întoarcere dacă se vorbește în jargon

despre film, acum nu îmi amintesc prea bine, nu mă dădeam în vînt după westenuri, dar știu, da!, acum știu că acea fotogafie în care Alain Delon avea zîmbetul cel mai frumos, el care zîmbește atît de rar în filme, acea fotografie o aveam din acea colecție, dar va trebui să caut și să să aleg o altă fotografie cu ”îngerul (de)căzut” pentru a-mi aminti cum se îmbinau cîndva matematica și structuralismul…….

cu jargonul vitualului m-am familarizat, cît de cît, regulamentul scris și nescris îl respect mai greu;

în spațiul virtual ,destul de restrîns, în care mă mișc eu am întîlnit două site-uri, fiecare putînd fi considerat cel mai tare din parcare – nu le voi numi, nu doar pentu că blogrollul meu nu este la vedere, ci pentru că nu vreau să nedeptățesc pe cineva

un coleg de clasă primise din srăinătate un penar cu totul deosebit, semăna cu o cutie muzicală, iar uneori se auzeau fragmente scurte dint-un cîntec vesel, cîmpenesc

cîntec vesel, cîmpenesc? privesc pe calendarul monitorului și îmi dau seama că încă este august și este încă vară,

sunt frumoase poveștile de august

frumoase și dureroase

blogosfera crede în lacrimi ?

in această seara/ adică seara care tocmai trecut ar fi trebuit – așa îmi propusesem – să explic  nu pe blog (!) de ce mi-a plăcut ecranizarea romanului Copiii din Arbat scris de Anatoli Rîbakov mai mult decît cartea;

    fereastra browserului mi-a ”semnalat” că pe unul dintre cele cîteva bloguri pe care le urmăresc cînd  și cum reușesc… , a apărut o nouă postare
 am dat click grăbit, hotărîtă să citesc mai tîrziu, eventual a doua zi, dar ceva mă nedumirea, era ceva ce parcă mai citisem la Flavius, și uitîndu-mă la dată, am înțeles : era o postare mai veche, am recitit-o și ca și ieri, pe un alt blog la care țin nu am rezistat ispitei jocului cu un ”dar involuntar”, astfel încît m-am pomenit că tastez ceea ce am lăsat acolo, pe Genunchiul Lumii, năpădită și copleșită de amintiri
        și nu, nu mă rușinez să recunosc că șși de data aceasta am lăsat comm-ul meu necorectat, dar de data aceasta din cauza lacrimilor
        bucuria  și tristețea unor amintiri dureroase – nu au rămas acolo pentru că, de fapt, le aveam și le am cu mine și în mine, doar că nu voiam să le … exprim… mai ”deschis”
           cum eram și eu și prietenii mei de atunci, în acele vremuri, nu mai repet aici
            dar pe atunci eu aveam o poftă și o nevoie de a scrie care mă ajutau să uit de problemele cotidiene care macină încet și sigur,  în orice caz, treceam mai ușor peste și pe lîngă ele
               pe atunci răspundeam politicos rîndurilor lăsate de căătre alții, citeam mai multe      bloguri și îmi plăceau lepșele,
                   pe atunci nu existau LIKE-urile care să te ajute să lași nu doar semn  de trecere pe unde se ajunge sau trebuie să se ajungă
                  pe atunci nu îmi neglijam prietenii reali ajunși în virtual și viceversa
                   pe atunci nu era nevoie să răspund la commentarii care fac timitere la alte bloguri decît al meu, ceea ce mărturiseswc că nu îmi place (răspunsul promis despre Simone de Beauvoir va veni curînd, nu e nevoie de timp pt gîndire, în parte deja am raspuns…, ci de locul și momentul potrivit)
                     pe atunci  mă ”ciocneam” spontan și frumos cu Paul Gabor pe care îl toooot strig – și știu că mă aude!- cînd se întîmplă să nimeresc pe cîte un blog de pe care plec cu nevoia acută de a căuta unul dintre cele cîteva preferate de mine ( nu Vă mirați că le citesc nelogată…)
                      pe atunci îmi plăceau multe de prin blogolumea blogosferei, acum îmi displac din ce în ce mai multe
                        pe atunci nu mă irita și nici nu mă îndispunea o anume familiaritate, dar niciodată nu  mi-a plăcut acel apelativ ”draga mea”, scăpat cu o superioritate prostească din vîrful buzelor
                și totuși, îmi păstrez blogurile, chiar dacă am înțeles de pe un blog înțelept beneficiile comentariilor închise
                 scriam cîndva, undeva pe aici despre nevoia de  virtual
                   iar eu nu cred că voi reuși să ignor  ușor chemarea, ademenirea sa
                   iar acum va trebui să mă întorc în Arbat, iar de acolo mai departe, tare departe, dar și acolo ca și aici , în blogolumea cu care ne-a obișnuit Flavius, se simte și se scrie despre viață și dragoste, despre veselie și tristețe, despre adevăr și minciună, despre demnitate și umilință, despre jocurile puterii și capriciile destinului
   aici, acum nu deschid romanul, ci aleg cîteva versuri ale lui Bulat Okudjava
ai tăi trecători au  o viață mărunță
au treburi, aleargă şi tropăie-n drum.
Arbat! Ah, Arbat, tu credinţa mea sfîntă
sub mine aşterne-ţi al tău caldarîm.
              -Cîntec despre ARBAT-
 

un alt bănuț

Se  întîlneau de două ori pe săptămînă în acellași troleu și pe aceeași porțiune de tronson a metroului;

Nu au schimbat mai mult de zîmbetul politicos și discret ca un salut între două persoane care se cunosc ”din vedere”; fata era mai curioasă și încerca să afle cîte cea despre silueta înaltă, cu alură atletică și misterioasă; haina neagră, de iarnă, dintr-o stofă țesută din lînă neagră, nevopsită, cu un croi aparte, așa cum își imaginase mereu că purtau boierii din romanele interbelice, o ajutase să întuiască, dincolo de bănuială, locul sau zona aceea binecuîntată de către Dumnezeu, iar titlurile care se puteau citi  de pe coperțile care nu încăpeau prea bine în mapă, îi dădea de înțeles că și el, tînărul cu ochelari care nu abureau niciodată și cu o ramă subțire care strălucea la  fel și pe ger și în soarele începutului de vară, era unul dintre aleșii Vieții, căci așa considera îi fata  pe cei care puteau controla acele părți din inefabil: atomi, neuroni, quartzi.

Într-o după=amiază de primăvară, într-o altă stație, în care nu se mai întîlniseră din întîmplare,  aștepta fiecare, neobsevîndu-se unul pe  celălalt, un alt număr de tramvai; cu același aer care părea a spune ”priviți-mă cît și cum doriți, sunt frumos și deștept”, privea detașat de totul din jurul său înspre partea de unde aveau să vină, scrîșnind chinuit, cele două vagoane ; în agitația de pe postamentul îngust  din mijlocul bulevardului, cînd a scos legitimația, a alunecat din buzunarul mapei o monedă; după ce s-a mai domolit agitația pasagerilor, fata s-a aplecat să ridice moneda, însă prea tîrziu:  tramvaiul se urnise de plecare. Continua să privească zîmbind ușor distrată moneda din palmă pînă coborî cu o stație înaintea celei ca destinație inițială; traversă pînă în dreptul unei tejghele cu flori, zări o floare mică, cu trei frunze verzi; întinse moneda, apoi își  prinse părul cu o agrafă pe care potrivi floarea, îndreptîndu-se grăbită către bărbatul care o aștepta în stația următoare – aveau bilete la un concert de rock.

și ca într-un film mai mult sau mai puțin reușit/inspirațional, după cîțiva ani, destui pentru ca Viața să le arate fiecăruia propriile limite, nu doar năzuințe, în holul  mare și cochet al unei clădiri își zîmbeau politicos  și mai puțin timid

–          ce mică e lumea…

–          da, uneori

–          sărut mîna! Scuzați-mă, dar mi se reproșpează adesea că tot distrat sau zăpăcit aș fi rămas, deși eu chiar sunt foarte ”organizat”

–          versiunea Dumneavoastră o cred mai ușor

–          ma uit la cărtile și broșurile de pe măsuță și mă întreb de ce la un simpozion se cer bani chiar și pentru simple broșuri

–           suntem generația care l-a citit în școală pe Marcuse, ridiculizîndu-l în afara orelor de curs

–          aș fi vrut să iau o anume broșură, dar mu am bani mărunți, iar doamna care se ocupă de ele mi-a explicat că nu are să îmi dea rest, trebuie să mai iau încă ceva

–          dacă îmi permiteți o cumpăr eu pentru Dumneavoastră, oricum, V-am rămas datoare uitați, acum suntem chit și e ok

–          nu înțeleg…

–          nici nu este nevoie;

–          tot nu ănțeleg, în fine, mulțumesc mult și nu pun întrebări;  totuși, Vă pot oferi un suc, o cafea, o înghețată?

–          cu mare plăcre aș fi răspuns în alte circumstanțe sau cu altă ocaziem, dar sunt, ca de obicei, în mare criza de timp

–          chiar atît de gravă este criza asta încît nu puteți să mă așteptați un minut, cel mult două? Va asigur că mă întorc mai repede

–          Ok, dar nu se poate mai mult

–          un minut și cincizecișișapte de secunde, v-am promis, doar; și vă rog să primiți această floare

–          O, ce surpriză și ce frumoasă e floarea!

–          dar zîmbiți într-un fel cam ciudat și căutați cu privirea altceva… eu… eu imi cer…

–          nu,nu…, multumesc încă o dată, căutam un coș pentru ambalaj

–          O, Doamne, încă nu am învățat cum se oferă o floare – fără celofan

–          nu are nici o importanță aspectul acesta, nu va faceti pprobleme

–          sunteți prea amabilă

–          din păcate, trebuie să plec;  mi-a facut o reală și mare plăcere întîlnirea cu Dumneavoastră; va doresc numai bine si cine știe, poate..

–          un alt simpozion, o altă ocazie

–          locuiesc în alt oraș, dar nu se știe niciodată; la revedere

–          Sărut mîna!

afară,  în lumina ciudat de caldă pentru luna lui Florar, privind ceasul de la intersecție, văzu și data : primise o floare în ziua în care pînă nu cu mult timp în urmă, ea obșnuia să lase în cutia de scrisori, încă de la prima oră, o floare și același gînd într-un de fiecare dată  altt rînd

privi în jur, nu vedea nici o biserică sau un loc potrivit să lase floarea, iar timpul o presa; se apropie cu grijă și cu un fel de teamă de o fetîță ;

-te rog să mă scuzi și să primești floarea aceasta din partea mea;

nu îndrăzni să adauge că o primise la rîndul ei, dar că în următoarele trei zile nu avea cum să își respecte obiceiul-dorință-dor-durere

și cerîndu-și scuze în gînd față de vechea cunoștiință al cărei/cărui nume nu-l aflase, se îndreptă spre gară, amintindu-și o  expresie care, de obicei, o enerva, îi displăcea ; ”viața este plină de surprize”

mai privi o dată fetița care mîngîia floarea; era tare  frumușică– brunetă cu ochi albaștri

și auzi două voci cunoscute care îi aminteau ceea ce  ea știa, ceea ce trebuia să nu uite: viața merită a fi trăită frumos și adevărat

==================================================================================

(text însăilat în această după-amiază de 13 mai, înainte de o altă zi, o după amiază, în care, plimbîndu-mă nelogată pe bloguri, Irina=Billy, prinzîndu-mă, m-a certat că pierd pînă și ziua de Duminica fără rost …. de parcă pierderea ar avea în sine vreun rost….)

pentru că

( deși nu îmi place și nu vreau, acum chiar trebuie să dau un ping, altfel nu mă aude )

Cu ceva  timp în urmă îți pomeneam de Slayton și de un frumos raft pentru cărți, cu și mai frumoase carți;

Atunci nu ti-ai amintit decît de raftul care s-a prăvălit peste mine, iar tu, Horațiu și Doru încercați atunci  să mă consolați în durerea spatelui că de fapt, ar fi fost.. o moarte frumoasă  ….

Ei bine, aseară, tîrziu, pe întunericul lăsat de furtună – cred- am  scăpat o carte din mînă, iar în lumina lumînării ”sună” mai frumos decît a lanternei, sîc din nou! am găsit asta:

și dacă îti amintești, cu siguranță te vei gîndi și la SLAYTON și la THEODORE și la ceilalti,care nu au fost atît de norocoși ca Neil Armstrong…;

și atunci, poate îti vei aminti că se pomenea acolo de niște broaște țestoase, de un soi mai aparte …, care aveau și  ‘întrețineau’ un simț al umorului, care ar putea să fie un criteriu în stabilirea teribilului IQ…

și am mîncat în acea seară fiecare o tablă de ciocolată chinezească, obținută la suprapreț (doar n-o să scriu ‘la negru’ 😛  )

nu am găsit titlul, nu pot găsui nici ‘încheierea…..’

dar cred că am reușit să îți scriu ceea ce voiam;

dacă nu…,

poate altă dată…

cred că acum  beau un ceai dintr-o ceașcă emailată