preludiul unor cuvinte

nu știu dacă textierii, compozitorii și/sau interpretul acestui cîntec au citit Vara de Noiembrie a lui Blaga, nu știu nici dacă atunci (de curînd) cînd ai urcat sus, pe pisc, aveai în rucsac un volum de-al dragului tău Bacovia, dar acum, cu siguranță, gîndul meu va căuta cuvintele lăsate acolo

și chiar dacă Toamna lui Labiș îmi va fi mai … aproape…, ca să rezist mai bine, în iarna care se apropie voi fredona deloc melodramatic refrenul de culoarea verii indiene

atît știu

cuvintele altora!

într-o toamnă care și-a mai păstrat, pe ici, pe colo, culorile, Sisif surîde trist, mîngîind piatra încălzită la piept, între palme și nu o aruncă în(spre) stele

(Vă mulțumesc pentru vzite și pentru like-uri; revin de îndată ce pot)

 

 

––––––––––––––––––

Sisi (f) nu uită nopțile de octombrie   –––- dar asta ar fi sau va fi un alt/fel de text  și cu certitudine, al meu  (n.b.)

cuvinte fără aripi

Aporia crataegi - Black-veined White by Igor Siwanowicz

Aporia crataegi – Black-veined White by Igor Siwanowicz

nu știu cum e ”să ai fluturi în stomac”–– pentru mine stările și perioadele de îndrăgostire au fost și au rămas cele mai calme, mai liniștitoare și mai spornice, mai roditoare etape din viața mea (poate și datorită liniștii pe care ți-o dă existența acelui punct de sprijin, făr’ de care…)

cu ani în urmă am citit o carte, un roman de dragoste în vreme de război, cu un titlu frumos și trist: Fluturii albi mor spre sfîrșitul verii, scris de Alexandru Struțeanu

apoi a fost un fim, o ecranizare după o altă carte : Fluturii sunt liberi, iar după cele aproape două ore aproape că am regretat neputința mea de a rezona cu starea colegilor împreună cu care adunaserăm bani pentru bilete, dar mie mi-a placut atît de mult felul adorabil în care Goldie Hawn îi confunda sau îi încurca pe Mark Twain cu Ch Dickens, încît și peste ani am rămas cu această secvență și cîntecul interpretat în film de Edward Albert, un cîntec cunoscut al anilor ’60, ascultat de noi pe benzi sau pe casete piratate; după film, pe o terasă fiecare și-a comandat după preferință: o înghețată, un suc sau bere; eeeii, dar după a doua bere, un coleg mucalit a început să fredoneze, declamînd mai întîi:” ce dreptate avea Mozart al vostru!” fluturaș nu mai ai aripioare care zboară din floare în floare, domnul conte ți le-a retezat și astfel bucuria acelei după-amieze de primăvară s-a împrăștiat odată cu plecarea fiecăruia; eu am luat-o la pas -pe atunci habar nu aveam de meliopatie cervicală…- pe trotuarul larg și străjuit de copaci verzi, unii înmuguiți, alții încă înfloriți, oprindu-mă în fața unui afiș care anunța spectacolul din acea seară de la Opera Română : Madame Butterfly de G Puccini cu Eugenia Moldoveanu în rolul Cio-Cio-San, un sunet scurt de claxon și un glas cunoscut: ”nu pot parca aici, raspunde repede, fac rost prin mama de bilete pentru seara asta? ” ”mulțumesc, dar mîine am un parțial și am de recuperat” ”ok! vorbim; succes!”. seara, într-o pauză de lecturare a materialului pentru a doua zi mi-am amintit o imagine din copilărie și poate de aici ar fi trebuit să încep:

eram în grădina mare a bunicilor de lîngă Borsec și am atins pentru prima dată aripile unui fluture, aveau un colorit de o frumusețe incredibilă, albastru în diferite nuanțe, mărginite cu negru, peste care suflase cineva o pulbere aurie; le-am atins ușor, iar în clipa următoare mi-am retras speriată mîna, așteptînd ca fluturele să zboare de pe acea floare, dar aripile acelea se mișcau încet și ciudat, iar eu, privindu-le mai atent, am observt că, deși păreau întregi, erau zgîriate; a fost singura dată cînd am atins un fluture.

probabil că atunci amînțeles că fluturii trebuie lăsați să zboare, să fie liberi, iar peste ani am asculat chiar cu plăcere cuvintele cîntate de maleficul (nu am acum alt cuvînt la îndemînă) căpitan PinkEticheteerton s’io vo’ quell’ale am, drizzar  ai dolci voli dell’amo [parcă mai frumos sună în română: nu văd de ce ar fi rău să dresez acest fluture, pentru zborul dulce al iubirii]

peste alți cîtiva ani, cînd regăseam într-o altfel de stare dar tot calmă și tot dătătoare de liniște și echilibru, ”legătura” dintre zbor, libertate și iubire; într-o dimineață în care am găsit așternute îngrijit cîteva cuvinte superbe, am împăturit acea hîrtie și am lipit-o de palmă pentru a-mi pătrunde prin piele în toate celulele, să nu le pierd vreodată, mi s-a desfăcut ușor mîna în care hîrtia devenise un ghemotoc: ”nu trebuie să-mi strivești cuvintele, chiar dacă zboară în jurul nostru, ele tot în tine se întorc”

acum îți caut obosită cuvintele––––- ale mele nu mai au aripi

[să se fi îngropat singure sub lespedea asta neagră ?…]

altele erau cuvintele

dar s-a ”nimerit”/s-a întîmplat să fie noaptea stranie și magică, în care gîndul, dorința și teama ispitei alungă somnul, iar curiozitatea mea este aproape inexistentă

… deși surprizele nu lipsesc niciodată, sau aproape…

lîngă roua cu care m-am clătit în zori, am păstrat-o și pe cea din urmă cu cîțiva ani, pe măsuță, alături de telefonul cu alarma de trezire setată, am găsit pusă atent și grijuliu o foaie cu un text copiat de mînă selectiv dintr-una dintre cărțile preferate de către fiecare sau ale amîndorura dintre noi

Am înţeles doar în după-amiaza asta. Am ştiut de la început … că mi-ai fost ursită, că am băut împreună din aceeaşi otravă… Ia seama! şopti el. Ai un camion în faţă… Simţi cum i se bate inima. Nu e încă miezul nopţii. „Ea are o viaţă întreagă înaintea ei.”  

  (fragment din Nopțile de Sînziene de Mirceqa Eliade)

nu, nu sunt cuvintele cu care aș fi vrut sau ar fi trebuit să revin; nu, în noaptea care atrecut (de ce se spune, oare, că e magică ?) nu ”am pus foc la rădăcina celor întîmplate”, cum se spune într-o poezie cîntată cu un of răvășitor pentru cei care o înțeleg și o simt, cum să distrug chiar eu cea mai frumoasă poveste fără de care nu știu cum aș fi rezistat în ultimii ani ? am privit de pe un trunchi de mesteacăn (sau era stejar?…) dansul zînelor și am avut două dorințe: sănătate pentru mine și fericire pentru tine și pentru ai tăi; am primit de la două fetițe din blocurile învecinate o coroniță foarte frumos împletită, pe care nu am aruncat-o pe acoperișul ”casei de reglare”(ultima dată am reușit -o în ultimul an de studenție și a stat acolo cîtva timp, dar eu credeam pe atunci în timpul infinit și nu mă temeam de hăul flămînd…), acum am pus-o pe părul meu care s-a închis la culoare, gîndindu-mă că, totuși, nu aș folosi foarfeca de tăiat flori rămasă de la mama și pe care tocmai am dat-o cu folos, [ 😉 ]penru că decît să fie tăiate pletele negre prinse cu șnur sau cu eșarfă cînd ajung pe o creastă de munte, mai bine le-ar veni contrastul luminos al florilor de sînziene 

și pentru că din exuberanța ta am învățat rostul tăcerii nu în toate limbile pe care tu le stăpînești – este de ajunss cea a sufletului, cred, am ales să caut liniștea din cuvintele unei rugăciuni într-o zi de mare sărbătoare creștină

acele cuvinte limpezi

ce dar minunat am primit de ziua mea! un dar așa cum numai prietenii din copilărie știu să (îți) facă

și astfel am urcat nimășelul și Nimașul și Runcul, grădinile largi de la marginea pădurii, pînă unde coborau căprioarele,

pe Runc

                                                                                                     CORBU - cel al copilăriei mele

  pînă aici veneau căprioREle

am găsit și acea apă limpede de care aveam și am atîta nevoie și despre care Ana (de fapt și-n fapt, tot eu…) a mai scris pe aici

îmi plăcea să merg la izvor, să beau apă din pumni, adică din mîinile făcute căuș, era rece în fiecare anotimp, era rece si proaspătă, îmi dădea, parcă, puteri mai mari, mă simțeam bine și nu mă îmbolnăveam niciodată de la acea apă,

Bistricioara

așa cum bine îmi făcea și apa Bisticioarei în cele cîteva săptămîni petrecute în vacanța de vară, la casa de lîngă Borsec a bunicilor noștri (ai mei și ai vărului meu), niciodată regăsită pe de-a-ntregul în sufletul lor după terminarea războiului…, era atît de limpede încît se vedeau foarte bine pietrele pe care alunecam și mă udam de fiecare dată și nu era nevoie de uscător de păr și nici de prosoape mari, flaușate; exista și acolo un izvor, simplu de munte și preferam să beau apă de acolo, decît de la fîntîna din apropiere;

privind și simțind fiecare frunză, fiecare casă, fiecare fir de iarbă, fără patetism ieftin, dar cu mare drag, am înțeles că peste ani am avut resurse pentru toate încercările tocmai pentru că draga mea copilărie este foarte … ”împărțită” între Copșa, Corbu și Brașov și poate de aceea este atît de plină, de frumoasă și mereu ”vie”, tonifiantă; 

tot pe acest loc din spatțiul cel fără de sațiu m-am izbit, în urmă cu vreo 2 ani, de un zid care avertiza că nu exită drum de întoarcere spre copilărie

acum îmi vine să strig și chiar o fac :

CÎT EȘTI DE FRUMOASĂ – LA MULȚI ANI, COPILĂRIE !

și iată cum mi-am regăsit cuvintele ; curate, întregi, sincere și adevărate, despre prietenie se poate scrie privind mereu linia orizontului, despre dragoste, îți scufunzi ființa cuvintelor și vibrațiile personale (probabil că și invers…) în infinit, iar dacă reusești să le păstrezi pe acestea două – prietenia și iubirea, atunci poți să scrii despre orice, fără să ți se ceară vreun bănuț

am învățat să spun cuvintele de maii sus, scrise cu litere mari și în română și în engleza cu accent irlandez și în spaniolă și în arabă, dar ca să primesc întregul dar de ziua mea, oare voi reuși și în vietnameză ?

[offf, greu mai e să-i împaci pe unii poligloți…. 😉 ]

după aceea, vom încerca să redevină un blog cît de cît serios

calmul alb al cuvintelor

Keep-calm-and-write-a-white-paper (1)

din nou mail-ul salvator: fără subject, fără text, doar un singur și simplu attach

… mda! seamănă cu o carte de joc, o fi un nou Joker, acum cînd am renunțat la orice joc (în) virtaul sau (în) real ? după ce am hoinărit înde-ajuns prin(tre) coclanurile zecilor de forumuri de toate felurile, mai mult sau adesea mai puțin salubre (aroganța, injuriile, emfaza, superficialitatea, cultura ingurgitată cu polonicul, ridicolul unor foști și actuali cenzori debordînd pînă dincolo de limita saturației, principii și idei ce se pretind axiome democratice, toate te ating fără să vrei și te contaminează, oricît ai încerca să te protejezi); și ce-ai cîștigat? cîteva informații, cam puține, totuși, pe care ai vrea să le păstrezi și o nevoie vitală de a găsi ceva asemănător unei ape limpezi care să te clătească, să te limpezească și să regăsești calmul cuvintelor tale sau ale altora, ale Celorlalți;

doar capriciul unui moment neinspirat poate explica -oare?!?- de ce Sisif a scăpat bolovanul dintre mîini, de dragul unui număr magic, cînd ar fi putut să se joace amuzat de gîlceava înțelepților cu lumea mai mare sau mai mică (aha! care va-să-zică l-ai citit și tu pe Călinescu – bravo!) sau ai fi putut să te lași în voia-ți și în voia unor prea frumos de sincere amabilități, sau și tulburat de farmecul simțirilor rînduite-n mesteșugite stihuri si cursive rînduri;

privește cartonul carea-ar putea să fie un Joker, lipește-l de palmă și poate astfel vei înțelege de ce pînă și dacă îți vei mai regăsi propriile-ți cuvinte, te urmăresc, aparent inexplicabil (nu și pentru tine) dintre toate amintirile unor dimineți de după partaj repeți, aproape mecanic asta:

nu mai scriu

tot ce am strîns

sunt aceste nume de femei

e un nou dicționar

aceste voci de femei în destrămare

din volumul Mirunei Vlada – Bosnia. Partaj (pag 27),

privește mai atent/ă pentagonul ușor modificat de pe dușumea, tot cinci unghiuri cu grade nemodificate,

amestecul greu de înțeles de reviste desprecheate, foi printate, cărți jerpelite, fără coperți, ce nu se sinchisesc că acoperă coperți noi și DVD-uri ce înlocuiesc poate că nu într-o nedorită, dar cam prea pe după colț simțită zadazarnică și-amăgitore înlocuire a unor fiole și flacoane,

orgoliul tău nebun, bolnav, dar și nesănătoasa aplecare la gura tîrgului, ce te depărtează de bucuria unei primăveri ce-ți seamănă’n capricii nefirești, dealminteri,

astea toate și încă altele știuteși nerecunoscute te fac să-i dai dreptate lui Nabakov

paginile sunt încă albe, dar se simt în ele ceva miraculos, cuvintele pe care le ascund, scrise cu cerneală invizibilă și abia așteptînd să dea buzna la suprafață

pînă atunci, nu te mai certa cu Timpul pentru că te-ai născut cu vreo cîteva decenii prea devreme (să fie două?), durerea din mînă să fie o dovadă? – probabil, spun cei cunăscători, reamintește-ți că știi să prețuiești ceea ce ai primit, mulțumește pentru ceea ce ai avut și ai trăit, , stai și minunează-te lîngă Focul palid, ascultă sunetul celest, dar și pe cel lumesc

și așteaptă să vezi, să simți de se preling cuvinte

cuvintele – un(ui) număr matricol

 

(fragment din Sumare Glosse, [sar peste substantivul potrivit, ”articol”, probabil?…] scris de Șerban Foarță și care este publicat în numărul 769 din 24.04.2015 în revista Observatorul Cultural)

mai avînd încă doar puterea să îngaime: „Da, da, Robert Desnos, poetul, da, eu sînt…“.

Studentul şi o infirmieră francofonă, cu preţul vieţii, îl veghează, încercînd zadarnic să-l readucă-n fire.

În dimineaţa zilei de 8 iunie, la ora 5, Desnos închide ochii.

În zeghe, pe un braţ de paie, el e acum un simplu număr.

1 8 5 4 4 3 DESNOS
Acesta este număru-i matricol:
el începe
cu 1
şi se termină cu 3,
care,-n suită, reprezintă
cifra (cifrul),
la jocul de tarot,
a(l) Morţii.
Între acestea se înşiră:
8, 5, 4, 4.
Se observă lesne
că 4 + 4 = 8.
A treia cifră, 5,
plus cea din urmă, 3,
egal tot 8.
Acelaşi 5
plus incipientul 1
egal 6.
Luna a VI-a, iunie,
ziua 8,
cînd anul intră-n
anotimpul cald.
Cît despre an,
acesta, citind mezii
pe dos,
e ’45.
Tot 45, etatea
poetului Robert Desnos
(mezin al celor „patru fără gît“!),
transferat la Terezin, din Buchenwald,
şi mort de tifos tocmai cînd
umanitatea
se bucura de pace, cît de cît.

––––––––––––––––––––

eu fiind prieten(ă) cu absurdul, degeaba aș căuta cifra magică, acel 7 care mi-e străin, privesc cifrul înscris/închis în numărul matricol și-am înțeles: pentru mine acesta este ”refrenul pe care-l cîntam cînd umblam pe drum

aiureala cuvintelor

 

cînd am să am eu, oare, minte

și-am să renunț la jocul de cuvinte?

să încerc să înțeleg lumea reală

și poate c-așa oi deveni și eu normală

aiureala de mai sus s-a însăilat de la sine, că doar de-aia e o aiureală

rămîne anevoie de găsit ceea ce insistent se cere

voi încerca, voi căuta, iar daca voi afla ceva, cumva, undeva,

voi re-veni atunci cînd voi re/de/veni normală

privesc de vreo două ore cuvintele găsite într-o revistă primită pe mail și m-am hotărît să acopăr ecranul cu ele

an way sometimes