” yet it will come—the readiness is all”

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

 

– escapadă de toamna, asta voiai? și pretindeai că pe tine, pe timpul iernii, nu…

– nu cred că mai prindem iarna, așa se pare; dar unde vezi tu lipsă de armonie, de estetică, de morală? ba, chiar, dimpotrivă, aș zice

– mda! Și ce facem? alergăm pînă acolo?

– nu avem de ales, dar putem să mergem în pas normal;, finișul este același

– așaaa, mi-am lipit spetele sau îl sprijin, habar nu am; si-acum ce facem?

– așteptăm plutonul de execuție și ordinul scurt; iarna tot va veni

eu nu am veston , iar buzunarele-s necusute, nu am nimic …

– tu vrei posteritate? pînă.., pînă atunci, hai să ne jucăm – spune un cuvînt

– încalci regulile! și nu te-ai săturat de cuvinte? cel din spate e bun?

– altul!

– oboseală

– tristețe

– stare

– dorință

– ochi

– purpură

– gradină

– nocturnă

– trecut

– profet

orizont

– neant

– chemare

– tăcere

-îmbrățișare!

 – Trișezi! ia-ți cuvintele și lasă-mă să sfîrșesc liniștit

– știu eu unul care a spus că viteazul doar o dată gustă moartea

– tu chiar crezi că mai impresionezi pe cineva acum și aici?

reusești și aici să mă surprinzi, amuzîndu-mă; scuze, dar…

– este foarte aproape, nu simți ? vorba celui omniprezent pentru tine: dacă se va intîmpl acum

– nu va veni pe urmă. dacă nu va veni pe urmă, se va intîmpla acum.

if it be not now, yet it will come

the readiness is all.

2789771-CXYDEQUI-7

– ai reușit să păstrezi ceva?

– mesajele lasate ca spam-uri necitite

– de fiecare dată strici totul sau aproape!… hey, unde ești?

Anunțuri

preludiul unor cuvinte

nu știu dacă textierii, compozitorii și/sau interpretul acestui cîntec au citit Vara de Noiembrie a lui Blaga, nu știu nici dacă atunci (de curînd) cînd ai urcat sus, pe pisc, aveai în rucsac un volum de-al dragului tău Bacovia, dar acum, cu siguranță, gîndul meu va căuta cuvintele lăsate acolo

și chiar dacă Toamna lui Labiș îmi va fi mai … aproape…, ca să rezist mai bine, în iarna care se apropie voi fredona deloc melodramatic refrenul de culoarea verii indiene

atît știu

cuvintele altora!

într-o toamnă care și-a mai păstrat, pe ici, pe colo, culorile, Sisif surîde trist, mîngîind piatra încălzită la piept, între palme și nu o aruncă în(spre) stele

(Vă mulțumesc pentru vzite și pentru like-uri; revin de îndată ce pot)

 

 

––––––––––––––––––

Sisi (f) nu uită nopțile de octombrie   –––- dar asta ar fi sau va fi un alt/fel de text  și cu certitudine, al meu  (n.b.)

cuvinte fără aripi

Aporia crataegi - Black-veined White by Igor Siwanowicz

Aporia crataegi – Black-veined White by Igor Siwanowicz

nu știu cum e ”să ai fluturi în stomac”–– pentru mine stările și perioadele de îndrăgostire au fost și au rămas cele mai calme, mai liniștitoare și mai spornice, mai roditoare etape din viața mea (poate și datorită liniștii pe care ți-o dă existența acelui punct de sprijin, făr’ de care…)

cu ani în urmă am citit o carte, un roman de dragoste în vreme de război, cu un titlu frumos și trist: Fluturii albi mor spre sfîrșitul verii, scris de Alexandru Struțeanu

apoi a fost un fim, o ecranizare după o altă carte : Fluturii sunt liberi, iar după cele aproape două ore aproape că am regretat neputința mea de a rezona cu starea colegilor împreună cu care adunaserăm bani pentru bilete, dar mie mi-a placut atît de mult felul adorabil în care Goldie Hawn îi confunda sau îi încurca pe Mark Twain cu Ch Dickens, încît și peste ani am rămas cu această secvență și cîntecul interpretat în film de Edward Albert, un cîntec cunoscut al anilor ’60, ascultat de noi pe benzi sau pe casete piratate; după film, pe o terasă fiecare și-a comandat după preferință: o înghețată, un suc sau bere; eeeii, dar după a doua bere, un coleg mucalit a început să fredoneze, declamînd mai întîi:” ce dreptate avea Mozart al vostru!” fluturaș nu mai ai aripioare care zboară din floare în floare, domnul conte ți le-a retezat și astfel bucuria acelei după-amieze de primăvară s-a împrăștiat odată cu plecarea fiecăruia; eu am luat-o la pas -pe atunci habar nu aveam de meliopatie cervicală…- pe trotuarul larg și străjuit de copaci verzi, unii înmuguiți, alții încă înfloriți, oprindu-mă în fața unui afiș care anunța spectacolul din acea seară de la Opera Română : Madame Butterfly de G Puccini cu Eugenia Moldoveanu în rolul Cio-Cio-San, un sunet scurt de claxon și un glas cunoscut: ”nu pot parca aici, raspunde repede, fac rost prin mama de bilete pentru seara asta? ” ”mulțumesc, dar mîine am un parțial și am de recuperat” ”ok! vorbim; succes!”. seara, într-o pauză de lecturare a materialului pentru a doua zi mi-am amintit o imagine din copilărie și poate de aici ar fi trebuit să încep:

eram în grădina mare a bunicilor de lîngă Borsec și am atins pentru prima dată aripile unui fluture, aveau un colorit de o frumusețe incredibilă, albastru în diferite nuanțe, mărginite cu negru, peste care suflase cineva o pulbere aurie; le-am atins ușor, iar în clipa următoare mi-am retras speriată mîna, așteptînd ca fluturele să zboare de pe acea floare, dar aripile acelea se mișcau încet și ciudat, iar eu, privindu-le mai atent, am observt că, deși păreau întregi, erau zgîriate; a fost singura dată cînd am atins un fluture.

probabil că atunci amînțeles că fluturii trebuie lăsați să zboare, să fie liberi, iar peste ani am asculat chiar cu plăcere cuvintele cîntate de maleficul (nu am acum alt cuvînt la îndemînă) căpitan PinkEticheteerton s’io vo’ quell’ale am, drizzar  ai dolci voli dell’amo [parcă mai frumos sună în română: nu văd de ce ar fi rău să dresez acest fluture, pentru zborul dulce al iubirii]

peste alți cîtiva ani, cînd regăseam într-o altfel de stare dar tot calmă și tot dătătoare de liniște și echilibru, ”legătura” dintre zbor, libertate și iubire; într-o dimineață în care am găsit așternute îngrijit cîteva cuvinte superbe, am împăturit acea hîrtie și am lipit-o de palmă pentru a-mi pătrunde prin piele în toate celulele, să nu le pierd vreodată, mi s-a desfăcut ușor mîna în care hîrtia devenise un ghemotoc: ”nu trebuie să-mi strivești cuvintele, chiar dacă zboară în jurul nostru, ele tot în tine se întorc”

acum îți caut obosită cuvintele––––- ale mele nu mai au aripi

[să se fi îngropat singure sub lespedea asta neagră ?…]

altele erau cuvintele

dar s-a ”nimerit”/s-a întîmplat să fie noaptea stranie și magică, în care gîndul, dorința și teama ispitei alungă somnul, iar curiozitatea mea este aproape inexistentă

… deși surprizele nu lipsesc niciodată, sau aproape…

lîngă roua cu care m-am clătit în zori, am păstrat-o și pe cea din urmă cu cîțiva ani, pe măsuță, alături de telefonul cu alarma de trezire setată, am găsit pusă atent și grijuliu o foaie cu un text copiat de mînă selectiv dintr-una dintre cărțile preferate de către fiecare sau ale amîndorura dintre noi

Am înţeles doar în după-amiaza asta. Am ştiut de la început … că mi-ai fost ursită, că am băut împreună din aceeaşi otravă… Ia seama! şopti el. Ai un camion în faţă… Simţi cum i se bate inima. Nu e încă miezul nopţii. „Ea are o viaţă întreagă înaintea ei.”  

  (fragment din Nopțile de Sînziene de Mirceqa Eliade)

nu, nu sunt cuvintele cu care aș fi vrut sau ar fi trebuit să revin; nu, în noaptea care atrecut (de ce se spune, oare, că e magică ?) nu ”am pus foc la rădăcina celor întîmplate”, cum se spune într-o poezie cîntată cu un of răvășitor pentru cei care o înțeleg și o simt, cum să distrug chiar eu cea mai frumoasă poveste fără de care nu știu cum aș fi rezistat în ultimii ani ? am privit de pe un trunchi de mesteacăn (sau era stejar?…) dansul zînelor și am avut două dorințe: sănătate pentru mine și fericire pentru tine și pentru ai tăi; am primit de la două fetițe din blocurile învecinate o coroniță foarte frumos împletită, pe care nu am aruncat-o pe acoperișul ”casei de reglare”(ultima dată am reușit -o în ultimul an de studenție și a stat acolo cîtva timp, dar eu credeam pe atunci în timpul infinit și nu mă temeam de hăul flămînd…), acum am pus-o pe părul meu care s-a închis la culoare, gîndindu-mă că, totuși, nu aș folosi foarfeca de tăiat flori rămasă de la mama și pe care tocmai am dat-o cu folos, [ 😉 ]penru că decît să fie tăiate pletele negre prinse cu șnur sau cu eșarfă cînd ajung pe o creastă de munte, mai bine le-ar veni contrastul luminos al florilor de sînziene 

și pentru că din exuberanța ta am învățat rostul tăcerii nu în toate limbile pe care tu le stăpînești – este de ajunss cea a sufletului, cred, am ales să caut liniștea din cuvintele unei rugăciuni într-o zi de mare sărbătoare creștină