acele cuvinte limpezi

ce dar minunat am primit de ziua mea! un dar așa cum numai prietenii din copilărie știu să (îți) facă

și astfel am urcat nimășelul și Nimașul și Runcul, grădinile largi de la marginea pădurii, pînă unde coborau căprioarele,

pe Runc

                                                                                                     CORBU - cel al copilăriei mele

  pînă aici veneau căprioREle

am găsit și acea apă limpede de care aveam și am atîta nevoie și despre care Ana (de fapt și-n fapt, tot eu…) a mai scris pe aici

îmi plăcea să merg la izvor, să beau apă din pumni, adică din mîinile făcute căuș, era rece în fiecare anotimp, era rece si proaspătă, îmi dădea, parcă, puteri mai mari, mă simțeam bine și nu mă îmbolnăveam niciodată de la acea apă,

Bistricioara

așa cum bine îmi făcea și apa Bisticioarei în cele cîteva săptămîni petrecute în vacanța de vară, la casa de lîngă Borsec a bunicilor noștri (ai mei și ai vărului meu), niciodată regăsită pe de-a-ntregul în sufletul lor după terminarea războiului…, era atît de limpede încît se vedeau foarte bine pietrele pe care alunecam și mă udam de fiecare dată și nu era nevoie de uscător de păr și nici de prosoape mari, flaușate; exista și acolo un izvor, simplu de munte și preferam să beau apă de acolo, decît de la fîntîna din apropiere;

privind și simțind fiecare frunză, fiecare casă, fiecare fir de iarbă, fără patetism ieftin, dar cu mare drag, am înțeles că peste ani am avut resurse pentru toate încercările tocmai pentru că draga mea copilărie este foarte … ”împărțită” între Copșa, Corbu și Brașov și poate de aceea este atît de plină, de frumoasă și mereu ”vie”, tonifiantă; 

tot pe acest loc din spatțiul cel fără de sațiu m-am izbit, în urmă cu vreo 2 ani, de un zid care avertiza că nu exită drum de întoarcere spre copilărie

acum îmi vine să strig și chiar o fac :

CÎT EȘTI DE FRUMOASĂ – LA MULȚI ANI, COPILĂRIE !

și iată cum mi-am regăsit cuvintele ; curate, întregi, sincere și adevărate, despre prietenie se poate scrie privind mereu linia orizontului, despre dragoste, îți scufunzi ființa cuvintelor și vibrațiile personale (probabil că și invers…) în infinit, iar dacă reusești să le păstrezi pe acestea două – prietenia și iubirea, atunci poți să scrii despre orice, fără să ți se ceară vreun bănuț

am învățat să spun cuvintele de maii sus, scrise cu litere mari și în română și în engleza cu accent irlandez și în spaniolă și în arabă, dar ca să primesc întregul dar de ziua mea, oare voi reuși și în vietnameză ?

[offf, greu mai e să-i împaci pe unii poligloți…. 😉 ]

după aceea, vom încerca să redevină un blog cît de cît serios

după cinci ani

zilele acestea WordPresuul mi-a amintit că de cinci ani chinui tastatura însăilînd mai mult sau mai puțin inspirat, cuvinte care par întregi sau știrbite

nu sunt pe deplin și nici foarte mulțumită de blogul meu, dar nici atît de ingrată sau -poate cum s-ar putea considera- ipocrită, încît să mă jenez cu el;

multe dintre texte acum cred că le-aș scrie altfel dar rămîn două (de fapt, trei, unul fiind continuarea altuia) care îmi rămîn dragi și pe care, mărturisesc sincer, nu cred că acum le-aș mai putea scrie:

https://anamariadeleanu.wordpress.com/2010/04/22/cereul-instelat-intre-carl-sagan-si-stanislav-lem/

https://anamariadeleanu.wordpress.com/2010/05/04/%E2%80%A6-daca-noi-suntem-o-modalitate-pentru-cosmos-pentru-a-se-cunoaste-pe-sine-insusi-2/

https://anamariadeleanu.wordpress.com/2010/08/22/drum-interzis/

(uneori commentariile lăsate pe alte bloguri cred că îmi ”exprimau” mai bine gîndurille din acele momente; unele, poate cele mai bune, au fost șterse de pe un blog la cererea mea)

blogul acesta, așa cum este, nu ar fi rezistat fără sprijinul unor oameni aflați în spatele unor nume reale sau nu,

de aceea știu și simt că se cuvine să MULȚUMESC TUTUROR CARE AU TRECUT PE AICI, CELOR CUNOSCUȚI ȘI MAI PUȚIN CUNOSCUȚI, CELOR CARE AU AVUT CURIOZITATEA DE A MĂ CUNOȘTE, CELOR CARE CARE MI-AU FOST O PERIOADĂ MAI APROPIAȚI ȘI PE CARE PROBLEMELE LOR PERSONALE ȘI ALE MELE NE-AU AȘEZAT/ ÎNDREPTAT PE DRUMURI DIFERITE,

LE MULȚUMESC ÎN MOD DEOSEBIT CELOR CARE AU ȘTIUT ȘI AU REUȘIT SĂ MĂ SPRIJINE MORAL ATUNCI CÎND MI-A FOST GREU

BLOGUL MEU VĂ MULȚUMEȘTE MULT ȘI FRUMOS TUTUROR !

și Cehov și CELLA și Flavius

ieri (luni) seara am revăzut la TVR2 Pescărușul lui A P Cehov, în regia lui Sava Băleanu cu o distribuție fabuloasă (care acum ar putea să pară imposibilă, dar și dureroasă pînă la limita imposibilului); o piesă de teatru care cu ani în urmă, tot la televizor mi-a marcat nu doar adolescența, dar și anii care au urmat;

peste sentimentele amestecate trăiteîn timpul revederii cu toți cei care erau acolo în drama Ninei și frîngerea dragului meu Kostea, mi-am amintit cuvintele lui George Banu:

Cehov este cel care este mereu în spatele nostru, ne urmărește în permanență”

astăzi, pe stradă, prin casă, prin magazine, pe balcon am simțit o privire și de fiecare dată cînd am întors capul am zîmbit ușor și cu o mulțumire discretă

decît să fiu urmărită de BigBrother sub orice formă perversă și malefică, prefer să văd chipul blînd cu monoclu și barbă îngriită

și îi mulțumesc TVR-ului pentru unele emisiuni, pentru că astăzi a trebuit să aleg o perechre de blugi noi și destul de scumpi în locul a două cărți și o revistă

nici la radio nu scap de campania electorală cu accente tot mai rinoceriza(n)te, încă nu știu să fie lansate ”imnurile” sau melodiile care însoțesc clipurile fiecărui candidat, dar cînd deschid radoul, televizorul sau netul pentru a aflaa ce se întîmplă în țară sau în lumea largă, eu aud ca un leit-motiv un cîntec compus cu un deceniu și mai bine în circumîstanțe cam asemănătoare

dar mai am cărți de terminat, scrisori de trimis, ecuații de rezolvat și cuvinte de găsit sau de păzit

dar acum știu că îmi va fi mai ușor și le mulțumesc celor care au trecut pe la blogul meu, ignorîndu-mi capriciile copilărești, dar doi dintre vechii mei prieteni, CELLA și FLAVIUS, mi-au arătat că mă cunosc mai bine decît las eu să fiu ”întrevăzută”

acum nu mă mai tem nici de toamnă și nici de graba nemiloasă a Timpului

prietenul bun te simte dincolo de cuvinte (acelea de care nu am uitat)

–––––––––––

nu este postul meu preferat ,  îl urmăresc destul de rar, dar le doresc mult SUCCES realizatorilor de la Antena3 nominalizați la Premiile Emmy – sunt de-ai noștri

e bine oare ?

nu, nu e bine pentru că eu obișnuiesc/ obișnuiam să încep zilele din Săptămîna Mare citind din cărticică două sau trei Stații sau Stări din Calea Crucii
de această dată, însă, am început săptămîna răvășindu-mi dezordinea (nedăsăvîrșind-o) în căutarea unei bacnote de 10 lei, de o necesitate acută în acele momente (dacă tot mă laud sau îmi închipui că scriu binișor de ced nu încerc să fac bani cu blogul? – pentru că bloggeritul serios are niște reguli cărora eu nu pot și nici nu vreau să mă supun)
am reușit să stau vreo patru-cinci zile fără să citesc ceva online și fără să îmi deschid blogul (ba da! am notat o aiureală răutăcioasă pe FILEle din acest an); am sunat-o pe Irina (pe Bily) ca să-i spun ce se mi întîmplă, de ce nu îmi merge bine [a părut singura pe care o interesa ”soarta mea”, deși aș fi nedreaptă față de Cella, Aghiuță, ori chiar de Gina și prietenul de suflet bun la toate și avînd mereu la îndemînă un leac spiritual, doar de aceea este amic de suflet, Andrei Pavel; hmmm– și cîți păreau a fi cîndva !…; de acolo de unde ești, Paul Gabor, precum și Domnia Voastră, Sir Dan, știu sigur că nu m-ați uitat… ] să nu-l nedreptățesc pe Bădia Culai ;
și tocmai pentru că sunt zile de limpezire interioară cu bunătate, resemnare și încredere, încerc să nu observ prea desele coincidențe cum ar fi căutarea unor postări de pe blogul meu și unele … idei… care apar mai mult sau mai puțin prelucrate în postări pe site-uri pe care le urmăresc, chiar dacă nu las vreun semn; trec puțin mai greu cînd regăsesc prin alte părți imagini(fotgrafii sau reproduceri din albumele personale primite sau cumpărate cu sacrificii uneori; da, știu și eu că arta este un dar pentru toți, dar cei care o respectă nu se molipsesc nevaccinați de boala vremurilor în care trăim, de copy&paste, mai există și site-uri de artă sau cu fotografii , iar eu, în ceeea ce mă privește, ar trebui să îmi amintesc și de anii, nu uțini, trăiți, hrăniți și respirați în informatică, atunci cînd lucram nu doar mă jucam în Corell, acum nu mă mai joc nici în photopaint, îi las pe alții, că prea a devenit o modă (Billy și Darius, nu este o aluzie la voi!…);

hey, Ană, ai grijă, începi să semeni cu cei văzuți cîteva minute pe sticla tv-ului, suficient, însă, pentru a te întreba dacă oamenii ăștia chiar se simt în Săptămîna Mare și dacă, după vorbele de ocară aruncate cu atîta ușurință se mai încumetă să meargă la Slujba  de Înviere, dacă vor simți o undă de fior atunci cînd își vor închipui că vor lua (cu adevărat…) lumină , ori atunci cînd se cuvine a saluta așa cum se cuvine în zilele care vor urma Marii Sărbători

ție ți-e greu și pentru că nu ai reușit, iar asta pentru că nu ai putut, să te pregătești așa precum ai dorit pentru taina și bucuria pe care o aduce de fiecare dată izbînda Vieții

tot ce se petrece în lumea ta interioară și în lumea asta mare care își caută anevoie reperele, chiar și în aceste zile, îți trimite – deloc întîmplător gîndul la un tablou pictat de Oleg Shuplyak, pictor ucrainean

 

oleg shuplyak - Isus

dar cred că ar fi mai bine să desschizi și o altă cărticică și să citești Întruparea Logosului
Cer coborît e pămînt,pămînt făcut Cer,
Fiu de Om-Dumnezeu și Dumnezeu Înomenit
Lumină nestinsă și Neatinsă dinainte de veac,
fără chip și mai presus de orice gînd sau închipuire omenească,
temelia întregii făpturi rin care toate s-au făcut,

E taina tainelor, cea care stă la rădăcina luminării întregii firi
și din care ne vom împărtăși abia după înviere
(fragment preluat din revista Lumea Monahilor)

Anunț mic și grăbit

de data asta chiar am zîmbit siner, cu plăcere cînd am găsit cele două imagini, cum să le numesc altfel ?…

nu știu dacă le găsești pe net sau te joci tu, dar în acest caz parcă aș prefera să nu le scrii în limba care îți place uneori mai mult decît o fată tînără și frumoasă

( într-o perioadă, aproape uitată, îmi mai … încercam… și eu imaginația –sunt cîteva ”mostre” pe blogurile astea două,  dar la un nimebni moment dat prea devenise – și a rămas, se pare- o modă, sau cam așa ceva)

adevărați prieteni

nu știu ce …nuanță.. să aleg pentru ”idiot”, iar să caut acum, Duminica pe la Domnii Bantaș sau Pruteanu, mi-e cam, anevoie, recunosc

totul va fi bine

și chiar dacă nu mai sunt o persoană atît de puternică pe cît mă credeam, mi-au mai rămas cîțiva, puțini, dar siguri, preieteni, dintre aceia cares e dovedesc la nevoie, a fi, într-adevăr prietenii adevărați, care mă ajută să zîmbesc și chiar să rîd în prezența lor, iar atunci cînd lipsesc, îmi este greu să mimez  ori să schițez o grimasă, iar în clipa aceea, da, întind mîna în gol nădăjduind că voi auzi o promisiune, ca o  asigurare, ca o certitudine, că totul va fi bine

imaginea de mai jos o am și o păstrez de cîțiva ani și zău că nu o împart cu nimeni

întoarcere sau drum întors

de fapt, locul lor este pe blogul mic, cărruia i-am schimbat adresaotografii , joacă

    http://blogmaiputinsaumaimultsimplu.blogspot.com

acesta este anunțul din… titlul postării, pentru cei cîțiva care îmi urmăresc aiurelile de pe blogul mic, cel mic și roșu

gata!

două articole, unul tipărit, altul găsit pe un site foarte drag mie, m-au trimis să văd un film scăpat anul trecut…. deh, la Cannes  nu am reușit să ajung, la Los Angeles, nici atît…

ce film?

data viitoare îți spun mai multe, acum doar atît: este vorba despre anumite evenimente politice ceva mai departe de noi, dar care entru mine au rămas o obsesie  … din adolescență   [au marcat o lume, istoria unei mari părți a acestei lumi care este și cea de azi, nu doar acea toamnă sud-americană]

~

mîine este Ajunul

am învățat să  nu îmi doresc nimic

ba da! Ceva, totuși, aș vrea

sănătate pentru mine și pentru cei puțini, foarte puțini, care mi-au rămas sufletește       aproape

pe coronița din crengi de brad voi așeza cîteva globuri păstatate peste ani, unele mai bine de un veac, așa cum doar lucrurile sau ”acel ceva” cu o încărcătură ori cu o semnificație  … aparte… trec rămînînd prin vreme,  prin vremuri și prin tot ceea ce (le-)au atins

și poate că nu întîmplător și-au amintit  – și cam doar ei au fost-   de mine colegii de școală, prietenii din copilărie (pentru asta pot fi ”invidiată” și nu glumesc deloc!),dar si  cîțiva dintre cei pe care i-am cunoscut aici, pe blogurile mele, sincer,cei de la care mă așteptam  cel mai puțin

și cam atît

și cam astfel a fost și rămîne aventura mea ca ….bloggger inconsecvent și neadatptat și unupdated

anul acesta

ce va fi anul viitor?

nu știu și nici  nu vreau să știu

(am ostenit să dezamăgesc și m-au obosit propriile-mi dezamăgiri)

nu voi reitera mulțumirile –sincere!- , nu mă voi scuza pentru reala ingratitudine pe care nu am mi-am impus-o,  nu voi  trece pe la fiecare să las un gînd, o urare

toate și totul le voi aduna într-un glob care nu e alb precum omătul cel curat,

ci albastru precum cerul înstelat

bleu

Un soi de narcisism

(nu ”fel de” )

Fotografia găsită  pe net a mai fost și -probabil- va mai fi postată

În gramofonul vechi și bine lustrit (întreținut așa cum se cuvine unui obiect vechi și valoros) imaginea se poate vedea, iar sunetul este nu surprinzător, ci incredibil de bun.

Ce am ascultat atunci cînd am dat iama în metrul cub de discuri cu intenția de a face ordine, adică de ale amesteca, muzică, ori altele amestecate (și) de-a valma (după genuri, sîc! ) și mai rău, vai!

nu am dispoziția necesară acum de a căuta ”corespondentul” pe net  și nu cred că mai inteteresează pe cineva; cum să se amestece pictura, parfumul, poezia, film, niscaiva filozofie, ceva muzică,

ori altele amestecate (și) de-a valma cînd scrii că te uiți încă din liceu la fotbal  (gulerele apretate se înmoaie ușor pe căldura asta) de parcă nu ar (mai) exista  sporturi la care mă uit  pe sticlă sau  le văd pe viu, ca odinioară

În treacăt rapid, fie vorba, un videoclip cu patinaj artistic am mai zărit pe un blog de artă, într-o limbă străină…

Si ar trebui să mă opresc aici !

Cu cîteva ore în urmă nu am reușit să șterg blogul, decît să îl închid…, iar acum nu îmi pare rău

Regret, însă, că nu pot trece mai des, ca odinioară pesteblogurile familiare mie sau să descopăr altele,

îmi pare rău că nu reușesc să le  mulțumesc lui Mircea Popescu și Filmului Scurt pentru atenția și chiar grija pentru blogul meu

aș vrea să nu mai las comentarii pe vreo două bloguri sub alt nume, doar din teama stînjenitoare de a nu apărea prea des  și nu îmi place să scriu că îmi place ceva anume fără sa încerec să

explic de ce fie și într-o propoziție simplă sau mai puțin decît atît – cred în puterea cuvîntului;

pînă una-alta, mă joc cu cubul găsit în gramofon și pe care citesc pe fiecare dintre cele șase fețe o dojană dulce-amăruie ca cireșele negre, primită deunăzi : ”devii avangardistă”

și ce ar fi rău dacă ar fi astfel ?!?

mă preocupă mai mult dacă prejudecata este o formă de conservare, de autoapărare, sau o carență care nu ține doar de educație, bunu-simț, dispon ibilitatea și adîncimea interioară a fiecăruia

în lumea reală din jurul  meu este aproape imposibil de aflat un răspuns   (oare au trecut peste noi sau am trecut noi peste vși prin douăzeci de ani ???…)

și tot pînă una-alta, încerc să termin tot ce am început, mai beau o gură de apă, mai gust înghețată și mă uit tot mai îndelung la cartea ajunșă din nou  pe măsuța de lîngă pat === Meseria de a trăi a lui

Cesare   Pavese și pentru că nu reușesc să găsesc pe nici una dintre fețele cubului acea bucurie de a începe, caut în colțurile sale posibila mărturie a demnității noastre

 

… și totuși, cît aș părea eu de avangardistă, astăzi, acolo,  unde se lasă noapte, sună ceas, zilele au trecut, eu am rămas, Sub podul Mirabeau  a lui Apollinaire, Sena curge așa cum vrea prietenul

meu  simbolist, Prévert: norocoasă și fără griji

zile, săptămîni, ani, vieţi

sau acel ceva cuprins între clipa, clipe şi (o) viaţă

pentru fiecare înseamnă cîte ceva : mai mult sau mai puţin, ori, alteori, totul

nu cred că sunt în stare să  ’concretizez” ce au însemnat pentru mine ultimele săptămîni în care, dincolo de cîteva pagini lecturate răzleţ, unul sau două comtarii lăsate aiurea, pe alte bloguri şi sub alt nume, desprizându-mă  de imaginile celor treii-patru filme la care va trebui să mă întorc atunci cînd şi dacă va mai fi posibil, pentru a le … simţi … , oricum şi oriunde caut mă izbesc de un rînd scris pe blogul meu … atunci cînd TOTUL valorează NIMIC

orele, zilele, lunile, anii, eternitatea de o clipă sau a clipei, cuprind/au în ele TOTUL atunci cînd naivitatea trece drept candoare şi invers, cînd tandreţea celor dragi alungă, îndepărtează orice rău/tate,  cînd simţi dragostea în fiecare celulă care transcede al nu-ştiu-cîtelea cer pe o gamă pe care se pot scrie doar romanţe pentru îndrăgostiţi, cînd sinceritatea şi sprijinul prietenilor adevăraţi sunt atît de fireşti încît nu le mai observi, cînd poţi păşi „pe valuri în picioare „sau cînd  bulgărele de zăpadă plină vară  se topeşte zăpadă lăsîndu-ţi în palmă o floare de colţ, cînd hectolitri de cafea şi coşul plin de foi cu formule şi mucuri de ţigară ajungeau şi pe listingul din chinul nopţii înspre zorii zilei, cu rezultatul dorit, cînd braţele şi picioarele nu cunoşteau altă neplăcere decît aceea a crampelor uşoare după slalomul făcut printre şcoală şi cinema, printre locul  de muncă şi expoziţii sau excursiile mici dar dese, cînd zîmbetul era cu greu alungat doar de un necaz inevitabil găsit/scris în …scenariul…  al vieţii

şi deodată/ dintr-odată ajungi la acea pagină-filă-parte de in scenariu unde întîlneşti NIMICUL

şi nu este, precum te aştepţi, finalul ………nu, nuuuuuuuuuuuu….  sunt dezamăgirile, regretele, dorinţele neîmplinite, îmbrăţişările de rămas bun pentru totdeauna, spaima cînd vezi chipul hăului flămînd, gustul amar al resemnării, ghimpii necruţăori ai prejudecătii, acceptarea renunţării, năruirea în sine în faţa suferinţei celor pe care nu-i poţi ajuta, durerea pierderii, peste toate, menghina fioaroasă a bolii care desăvîrseşte NIMICUL

uneori crezi că ajungi aici printr-o simplă semnătură, cînd, dintr-un orgoliul nemăsurat, ştergi ani de muncă proprie şi de sacrificii ale altora, apropiaţi, sau că te urmăreşte hărţuitor vorba aceea care îţi plăcea şi/însă  pe care nu ai respectat-o „casa părintească nu se vinde”, iar dacă nu găseşti răspunsul nici în rugăciune şi nici în gestul celorlalţi la frămîntarea „ce rău am făcut, cu  ce am greşit ?”,  începi să înţeelegi că răspunsul este foarte aproape şi pe cît de greu de acceptat, pe atît este de o simplitate usturătoare : neglijenţa faţă dre tine însuţi/de mine însămi, ignorarea cu o superioritate care mereu se răzbună, în pofida oricărei îndoieli în superstiţii, ignorarea bolii

acum nu te mai ajută nici bucuruiile unei copilării frumoase, nici efervescenţa uneii adolescenţe debordante în trăiri adevărate sau visate pe pagina cărţii ori pe ecran, nu mai poţi chema în ajutor anii tineri promiţindu-le că nu vei mai desconsidera/ignora nici frigul, niici vîntul, nici canicula, că vei face zilnic   exerciţiile de gimnastică, este cam tîrziu să te declari ne-dependent(ă) de calculator, în afara orelor cînd acesta te ajută să plăteşti facturile…. cam tîrziu, caam prea tîrziu

şi totuşi,

există, mai există o speeranţă, chiar şi firavă ca o dorinţă înainte de a se pronunţa verdictul uşor previzibil:

SPERANŢA CĂ O DOAMNĂ PROFESOARĂ CARE TE-A MAI AJUTAT SĂ AJUNGI/TE RIDICI  PE LINIA DE PLUTIRE, TE VA ÎNŢELEGE ŞI DE DATA ACEASTA

Şi pe urmă, adică dacă vei avea şansa aceasta, ce vei face ?

Voi ţine seama de ceea ce mi-au spus prietenii care mi+au fost mereu aproape şi la bine şi la greu : Tina, adică şefa mea  de grupă şi Viorel, cel de la care de fat, ca să fiu corectă, familia sa, de la cae, alături de multe altele, am şi  abonamentul pe  un an întreg  la Dilema Veche

Altfel spus/scris: mă voi întoarce mai des în blogosferă,m voi relua … discuţiiile…, schimbul de idei cu ceilalţi, neuitînd, să fac pauzele necesare, să respect programul orelor pe net…

Ei, bine, ar mai fi multe de spus, de scris, dar astăzi nu am deschis nici radio, nici tv, nici un site de ştiri

Şi chiar mă interesează şi ce se mai întîmplă pe laa noi, dar în aceste zile, mai cu seamă sunt curioasă ce fac, cum aleg grecii şi francezii

Celor obişnuiţi cu alt „mod/fel de a scrie, le reamintesc respectuos că blogul este şi un fel de jurnal   (aberant, în cxazul meu)
…. sper să pot să scriu cu îndreptăţire „pe curînd”

(am nevoie de  gîndul Vostru bun….)

prozaic

ei bine, n-a fost să fie Toscana….

a fost un altceva, cu totul altceva….

se mai întîmplă (mi se întîmplă cam des)

și acum, ce?

cum adică, ce?

sau cum?

… incerc să gîndesc pozitiv, cam așa:

nu m-am întors acasă mai rău  decît am plecat (dar nici mai bine – gînd respins a priori, cum s’ar zice, pentru că strică toată autosugestia)

interdicții, destule, restricții – cu duiumul, unele chiar de neacceptat

1 oră pe net – de parcă aș găsi totul in cutia poștală, in locul facturilor, tv-ul pină la ora 22, de parcă aș putea eu să mut la orice oră vreau emisiunile pe caare le vreau, fidelitate față de galaxia Gutenberg, nu am acum bani pt e-book, dar și dacă i-aș avea, tot nu cred că ar fi printre priorități (am mai explicat că prefer cărămida caldă în mîini)

muzică și filme care bine-dispun, nu dintre-alea către sau înspre care am eu aplecare,

ș.am.d.

și atunci ce mai rămîne?

să-l rog pe un bun prieten să vină de departe, să coboare de pe scîndura pe care o slujește trăind și trudind, să îmi povestească acea seară de poveste adevărată, de care a avut parte, iar sufletul său frumos o merita, cu regi și regine, cu prinți și prințese aievea (oare nu s-a îndrăgostit niciuna de VOCEA sa frumoasă ? 🙂 ) – eu am ‘simtit’ acea seara deosebită doar pe sticla televizorului….

să deschid albume și să îmi amintesc că într-un interviu acordat lui Romulus Rusan, Liviu Ciulei spune că ”în pictură roșul lîngă verde nu se potrivește – nu merge!– decît atunci cînd merge”, alungînd regretul că eram prea mică pentru a înțelege emoția cu care mama-mare se uita la Leonce și Lena pe ecranul alb-negru;

să nu mă gîndesc că am ratat Festivalul de Film Documentar de la Sibiu,

că nu pot vedea nimic din minunile care se întîmplă pe scenele bucureștene,

că nu prea mai înțeleg nimic  sau aproape nimic din ceea ce se întîmplă în jur, în lumea mare sau mai mică din jurul meu,

că mă ademenește leapșa de la ANDI, dar dacă aș încerca să răspund sincer și serios (cum altfel ?!) ar ieși un dezastru….,

că tastez acum aiurea în timp ce ar trebui să scriu/sa chinui tastele și degetele cu ceea ce am promis în altă parte, dar mai am, cred, cam două zile răgaz (chit că încă mai am de parcurs juma’ din material…)

așa că, oricît am încercat și nu prea am reușit, să mă feresc pînă acum, nu voi reuși nici de acum încolo ( cît timp îmi mai este îngăduit … pre-simțirea devine simțire) și rămîn cît se poate sau cît pot de prozaică