semnele unui anotimp pierdut

           

 

sursa L’Associazione Italia Liberty

                   Este ultima zi din ceea ce ar fi trebuit să fie, nu doar calendaristic, primul anotimp din fiecare an, Primăvara; după ce la jumătatea lui Martie am fost nevoită să mă obișnuiesc cu parfumul florilor din ghivecele de pe pervaz, a urmat un neobișnuit de întunecat April din care chiar nu vreau să țin minte ceva, cînd ieșeam din casă, atmosfera, mai degrabă pietrificată, ne reamintea refrenul unui cîntec fredonat in ultimii ani ai copilăriei și primii ani ai adolescenței (pe atunci se întîmpla să descoperim poezia prin muzică sau pe ambele în același fel…) „primăvară care-ai fost, nu veni, n-ai niciun rost” , iar ceea ce a urmat părea mai degrabă semăna cu brumărel, decît cu florar

despre ceea ce și cum a fost, nu vreau să îmi amintesc

repet ceea ce am mai scris in altă parte: eu cred că s-a mers prea departe cu ocultele, cu teoriile despre  conspirații, cu frustrările justificate pînă la o anumită limită, cu parodierea unor situații sau fapte care nu meritau așa ceva

și poate tocmai de aceea, dincolo de voința sau refuzul unora dinte noi, cei mulți și tăcuți, rămîn cîteva semne ale acestei perioade și care vor fi destul de greu de ignorat sau de înlăturat de către unii(sau „alții”): am descoperit gestul firesc de ajutor acolo unde ne așteptam mai puțin, am regăsit acea   nevoie de împărțim liniștea singurătății cu cineva, am înțeles să nu mai respingem agasați un semnal de pe telefon, am încercat și uneori chiar am reușit să îmblînzi știrile alarmiste și spaima strecurată dibaci, cu o carte, o lectură online, un film, o melodie și peste toate rămîne cu noi și prin noi acel sentiment, acea stare, acel CEVA definitoriu pentru noi – conștientizarea intr-un mod mai puțin dorit, al dreptului la libertate;

iar eu cred că tocmai pentru și în numele acestui drept, nu trebui să cedăm agresivității și radicalismului periculos al celor care propovăduiesc ocultismul și alte inepții; in aceste săptămîni unii am reascultat, alții au aflat acum puterea mesajului unor cîntece din toate genurile si în multe limbi, prin adaptarea unor cîntece mai vechi sau mai noi la dramatismul situației de pandemie; cînd auzeam o variantă updated, mă surprindeam repetînd refrenul din Final Countdown, cînd, intr-una din zilele trecute mi s-a replicat „eu am rămas cantonat sau carantinat în muzica clasică, dar tu, ca fan Beatles, mai bine ti-ai aminti ce spunea John Lennon ‘count your age by friend not by years,count your life by smiles not tears'”

prieteni, zîmbete, viață – nu era nevoie de asemenea nenorocită încercare, manifestată, desfășurată la limita absurdului, pentru a le regăsi adevărul pe care îl cuprind; depinde de noi să nu le uităm din nou prea repede, deși…

mâine este prima zi de vară și este una dinte cele mai frumoase zile de sărbătoare din an

                                                La Mulți Ani, Copilărie! La Mulți Ani, Viață!

                                                                       sursa Clip  ART

capricii de Marte

în primele zile din martie a fost și soare mai puțin generos, a fost și ploaie ușoară dar încăpățînată, a fost și vînt rece și tăios și peste toate s-a simțit freamătul acela de început, de trezire, de chemare spre și pentru ceva Nou, adeseori intuit și de fiecare dată surprinzător;

ieri mă gîndeam cum să mă pregătesc pentru o întimpinare potrivită și (cam timid) așteptată a unei alte Primăveri,

astăzi mi-am amintit, poate nu chiar întîmplător, de vorbele lui Nichita:

la primăvară, odată cu dezghețul, aș putea să mă topesc și eu.

or fi, poate, capriciile începutului de lună a lui Marte…

…. parcă mai altfel sună asta

prolog pentru povestea din scrisoare

recunosc, scriu mai rar, nici nu răspund la scrisori sau la semnele lăsate și găsite unde mă aștept mai puțin

am recitit cu altă stare lăuntrică povestea despre care îți pomeneam, plăcerea lecturii a rămas aceeași, întrebările de altădată s-au accentuat, dorul de noi parcă doare mai tare (unde ai ascuns rețetarul,care nu cred că mi-ar fi fost de mare folos?)

ca să pot să leg din taste cîteva cuvinte despre cei doi nordici care se regăsesc pentru a se pierddde definitiv într-o țară unde frumusețea și iubirea sunt sau par nemuritoare, nu merg nici la Botticelli, nici la Bocaccio, nici la filmele lui Castellani, nu, pentru că astă seară, găsind poezia de mai jos, mi-am amintit că starea de bine și poate ceea ce alții numesc fericire, se află în lucrurile firești, acelea pe care noi le considerăm, pe nedrept, mărunte;

Primavera

de Diego Valeri

Una distesa d’orti. In primo piano,
selvette d’insalata ricciolina,
viali d’aglio, qualche testolina
di fagiolo che spunta a far cucù;
dietro: tappeto di varia verdura
distesi in simmetria, tende pezzate,
molli trapunte, scure, fiocchettate
di verze gialle e cavolfiori blu;
nello sfondo: robinie che la guazza
ha ingioiellate di puri di amanti,
un filare di pioppi palpitanti
e il cielo azzurro… la serenità.

si mi-am amintit că într-o dimineață m-ai întrebat dacă eu cred în fericire, iar răspunsul meu nu te-a surprins; în acea clipă mi-ai devenit drag, chiar dacă din boxele radioului se auzea

am o săptămînă grea, așa că acum: Buongiorno!

una primavera perduta

spuneai cîndva că primăvara este anotimpul cel mai capricios și că, în timp ce eu asociam primăvara de sau cu impresionismul, tu te gîndești la Renaștere și abia mai tîr ziu am înțeles de ce pleci în fiecare an să te bucuri de inmugurire acoolo, unde nu se scrie, nu se descrie, nu se vorbește, nu se șoptește, ci se simte, acolo, unde, da, recunosc și eu, se simte

nu am găsit nici o vedere în vreo cutie poștală, nici reală și nici virtuală, doar semne de pe diverse meridiane la cîte o zi sau două distanță, încît îmi este greu să ghicesc ude ești; îmi imaginez ncă ești în orașul drag ție și lui Michelangelo, acum imposibil de atins pentru mine, char și gîndul mă rănește

și îmi spun că am mai pierdut o primăvară – una Primavera perduta….. și ca într-un frumos roman de dragoste irosită de vreme și de vremuri ingrate, îmi amintesc ”eu n-am resimtit vreo emotie;Timpul și-a desăvîrsit opera. nici eu, nici el nu mai eram cei de altadată”

dincolo de ferstre și de ziduri, Primăvara abia se străduiește să dea semne că, totuși, este locul, timpul și rostul său; caut ceva anume și îmi cade, pentru a cîta oară?, Filozofia Renașterii peste gamba stîngă, citesc, înainte de a o ridica, o frază cum că setea omului pentru fericire este mai puternică, mai mare decît setea de cunoaștere, ceea ce mă ajută să o închid mai repede și mă hotăresc să ies la aer, chiar dacă plouă mărunt, ca toamna

spre ieșire zăresc un obiect adus de prin locurile unde tu ai ajuns cu mult înaintea celor pentru care o călătorie în Asia Centrală este o excursie exotică sau o mostră de snobism și m-am gîndit, uite-așa, dintr-o dată, că poate îți este sete și am pus în attach o cupă din jad., acel Wine Cup despre care mi-ai povestit mai demult

și cam atît, deocamdată, pentru că am luat cheile casei de pe biroul unde e calculatorul -nu folosesc telefonul, să știi- și nu înțeleg cum a ajuns povestea nordică lîngă tomul în care Marsilio Ficino explică iubirea ca pe un factor cosmic

trebuie să plec, să simt ceva proaspăt, neștiut,un altceva mai firesc; neliniștea asta vecină cu teama, nu e de bun augur

pe gînd, un auguri

[despre povestea aceea, coborîtă sub soarele Lombardiei, din locurile unde cavalerii teutoni țin locul eroilor mitologici promit sa-ți scriu mai tîrziu]

cît ești de frumoasă!

maargareta

te-am așteptat, iar acum îți spun Bine ai venit!

te aștept în fiecare an și îmi redescopăr de fiecare dată copilăria;

știi? eu am multe copilării, le am pe toate, de fapt, cuprinse într-una singură, veselă,  jucăușă, neastîmpărată și adevărată; restul etapelor sau al vîrstelor nu mai contează;

tu esti aceeași pe care o vedeam, o admiram și cu care mă înfrumusețam și în grădina mare, cu nimășel, de lîngă Borsec și în parcurile sau pe cărăruile de sub Tâmpa și în poienița de lîngă izvor, cu apă limpede și rece, care, spre mirarea multora, ținea mereu proaspăt sufletul  meu și al celor din micul orășel cu negru de fum, Copșa-Mică

și ca și atunci, îmi împletesc codițele cu tine, te pun la  butoniere, te împrăștii pe fustă, te așez pe catarama de la pantofii de lac ori te leg la de șiretul tenișilor,

ești inelul cu care mă logodesc în fiecare an cu PRIMĂVARA

aș vrea – acum, poate mai tare, mai mult decît altădată- ca lumea mea mică, dar și lumea cea mare și zgomotoasă din jurul meu  să împrumute ori chiar să ia pentru totdeauna, lumina di miezul tău și seninătatea din petalele tale

 

BINE AI REVENIT!