Portland Vase

in aceste săptămîni am încercat să mă reîntorc la Legendele Olympului și am găsit, din întîmplare (cu noroc), o minunăție care, descoperită în primul secol după  Hristos, se pare că are o ‘finalizare’  artistică în epoca Victoriană

 

portlandvase1

(imagine scanată )

despre aceasta sper să reușesc să mai adaug cîteva rînduri; acum las antichitatea, modernitatea și pstmodernitatea,   mă depărtez de istorie și de artă și reiau lectura unui roman polițist.

pe curînd!

(urare, adresată cui?…)

firul care unește două povești

eu evit înmormîntările (cel cu care am împărțit mai mult decît copilăria, colacul-covrig din Piața Romană sau suta de lei a avut grijă să nu suport tragismul acelor clipe, durerea, oricum, nu se…..) și ocolesc cimiterele

ziua de Sâmbătă, 13 august, o zi în care am ales să aflu din alte surse decît de pe net ce întîmplă mai aproape sau mai departe de mine, iar ziua ar fi trecut aproape ”domestic”, dar seara am revăzut după treisprezece ani un înteviu cu amprenta inconfundabilă a profesionalismului Eugeniei Vodă, un dialog ce va rămîne peste timp un reper despre virtuțile adevăratei nobleți aristocratice (nu, nu cred că este un pleonasm)

sunt și rămîn, așa cum am recunoscut, un om cu opțini de stînga, un republican convins, am crescut într-o familie unde se întîlneau adeseori la aceeași masă ilegaliști comuniști autentici și monarhiști care au crezut pînă în utima clipă a vieții lor în sistemul monarhiei constituționale

și mi-au rămas în minte, în mod deeosebit, două fraze spuse de către cea care, dincolo de controversele celor care ciuruiesc istoria, rămîne, prin distincție și dezarmantă naturalețe, Regina ANA

întotdeauna trebuie să oferi dragoste, daca poți

a plînge la moartea cuiva ar fi prea simplu

azi dimineață, căutînd, nu chiar întîmplător, o carte a unui scriitor sud american, am deschis la o pagină pe care am citit :

că moartea este altă poveste, delicată și profetică, unică și personală, subtilă și profundă ne-a demonstrat ieri prin singurătatea imensă pe care balerina a reușit să o creeze în jurul ei: o galaxie de durere și de pustiire.

ceea ce ar putea uni, într-un anume fel – și nu cred că forțat…- cele două posibile povești de viață ar fi acel element inexorabil pe care nici istoria nu-l poate anula și nici măcar nu-l mai poate îmblînzi: exilul.

Istoria nu poate fi ciuruită

Jurnaliştii de la revista Ogoniok, supliment al cotidianului Kommersant au scris despre Regele Mihai I că „a luat masa cu Hitler, a băut ceai cu Mussolini, a devenit cavaler al ordinului sovietic al Victoriei şi i-a ţinut, aproape singur, piept lui Stalin”.

Într-un interviu pentru revista rusească Ogoniok, Regele Mihai a povestit cum a decurs arestarea mareşalului Antonescu pe 23 august 1944 şi care au fost condiţiile în care a abdicat, la 30 decembrie 1947.

Reporter: Majestatea Voastră, la 23 august 1944 aţi intrat în istorie, atunci când l-aţi arestat de mareşalul Antonescu, un dictator militar şi conducător din România, şi aţi rupt alianţa cu Germania nazistă. Cum a fost?

Regele Mihai: Când m-am trezit în acea dimineaţă de 23 august am fost convins că nu voi apuca ziua următoare. Dar eram hotărât să scot România din alianţa ei cu Hitler. Armata lui Stalin era în apropierea Romaniei, frontul se rupsese, iar populaţia era satulă de război. L-am chemat pe maresal şi pe ministrul de extene Mihai Antonescu la Palat. Când au ajuns, le-am expus viziunea mea asupra situaţiei: România ar trebui să solicite un armistiţiu din partea URSS, a Marii Britanii şi a Statelor Unite. Antonescu a răspuns: „Mai întâi trebuie să mă consult cu Hitler”. Şi atunci i-am spus: „Asta e, nu-i nimic de făcut”. Ajutorul meu a fost căpitanul Dumitrescu care a intrat în camera însoţit de trei ofiţeri.

Ei l-au anunţat pe Antonescu: „Sunteti arestat”. Mareşalul şi-a iesit din fire. „Nu pot lasă ţara pe mâna unui copil!”. A început să strige la generalul Constantin Sanatescu, şeful cancelariei mele militare, viitorul premier. Antonescu a fost luat, iar eu am început procedurile pentru formarea viitorului cabinet. În aceeaşi zi, avioanele Luftwaffe au bombardat Bucureştiul. Palatul regal a fost una dintre ţinte – asupra lui au  fost aruncate câteva bombe. Hitler m-a detestat mereu, în general a detestat ideea monarhiei, pentru ca monarhul este simbolul legitimităţii şi continuităţii puterii.

Reporter: E adevărat că Antonescu a fost încuiat, un timp, în camera unde tatăl dumneavoastră, Carol al II-lea, păstra timbre?

Regele Mihai: Da. De fapt, nu era chiar o cameră, ci un seif imens, blindat. Apropo, nu era nici un timbru în cameră. În august 1944 tata se afla deja de cinci ani în exil, unde a plecat cu tot cu colecţiile sale.

Reporter: Se spune că Antonescu, care ca şi Hitler, şi-a luat titlul de „lider”, ar fi vrut răsturnarea monarhiei.

Regele Mihai: Antonescu nu m-a respectat şi, practic, m-a ignorat. Dar a facut un lucru bun – i-a permis mamei să se întoarcă la Bucureşti şi i-a acordat titlul de „regina-mama”.

Reporter: În 1941, România a declarat război URSS, trupele ei au ocupat Odessa, au luptat în Crimea. Acum nu pare o greşeală?

Regele Mihai: A fost o hotărâre luată de Antonescu, pe mine nu m-a consultat. Cred că poporul român a suferit din cauza anexării Basarabiei de către URSS şi de aceea războiul pentru recuperarea ei se bucură de popularitate. Iar faptul că Antonescu l-a lăsat pe Hitler să atragă România într-un lung război, a condus la catastrofă. La cererea lui Antonescu, mergeam pe front pentru a înmana decoraţii soldaţilor. Am fost inclusiv la Livadia, în acelaşi palat unde a murit străbunicul meu, împăratul Alexandru al III-lea. Cine credea că în februarie 1945, Stalin, Roosevelt şi Cherchill tot acolo vor discuta graniţele de influenţă din Europa postbelică şi vor ceda României lui Stalin?

Reporter: La 30 decembrie 1947 aţi fost obligat să abdicaţi. Cum s-a întâmplat?

Regele Mihai: Liderul comuniştilor, Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi premierul Petru Groza, care nu era comunist, dar era în relaţii bune cu ei, m-au rugat să-i primesc pentru a discuta, după cum s-au exprimat ei, „chestiuni de familie”. M-am gândit că vor să vorbească despre logodna mea cu prinţesa Anna. În schimb, Gheorghiu-Dej şi Groza mi-au prezentat proiectul unui manifest privind abdicarea şi m-au rugat să-l semnez în jumătate de oră. Le-am spus: „Nu se procedează aşa. Poporul trebuie să-şi exprime voinţa”. Mi-au răspuns: „Nu avem timp pentru aşa ceva”.

Sursa: Adevărul -28 mai 2011

Iar dacă manualele de istorie de acum sunt … superficiale…, iar literatura de specialitatate este, poate, mai greu de asimilat,

În biblioteci cred că se mai găsește un roman scris de către un scriitor cu carnet PCR, o carte care se citeste ușor   atît de către  cititorii cei mai pretențioși, dar și de către cei obișnuiti cu lecturi  gen ”actiune”, suspens – Romanul unei zile mari, autor, Corneliu Leu

mă consider și rămîn un om cu opțiuni de stînga.

dar am un respect deosebit față de Casa Regală a ROMĂNIEI,

                                iar puținele apariții și intervenții ale Majestății Sale,, REGELE MIHAI  I, sunt de neprețuit.

–-

Fiind crescută într-o familie a cărui existență a fost marcată de tot ceea a urmat dupa septembrie 1940 , nu îmi este indifirent ceea ce se întîmplă cu țara aceasta, care este și a mea și a prietenilor, a cunoscuților, a fiecărui cetățean de altă etnie, trăitor cu bună credință aici.

Poate  voi reuși să scriu cîndva  povestea adevărată a unui drapel aflat la granița trasată de către bezmetici.

Ok (!) –- chiar dacă nu prea este

Se întîmplă sau sunt situații în care crezi că nu poate fi mai rău decît să cazi pe stradă, să mergi cu teamă la servici – de fapt este jena pe care o simți în privirile celor care trec pe lîngă tine, privire cu atît de diferite nuanțe, deși esența rămîne aceeași : mila, care este cumplit de suportat; dar ai șansa să întîlnești un om cu pricepere în meseria sa și mai ales cu suflet, care nu doar că îți alungă teama de a coborî bordura, dar te mai și urcă pe tocurile la care nu mai sperai…
și vine o vreme, niște zile, săptămîni, luni, chiar, cînd nu-ți mai dorești să mergi pe tocuri în zilele mai ”mofluze”, cum ar spune abbilbal din blogolume, dar te mulțumești să știi că poți să te simti din nou ”util”; adică de folos, că nu mai depinzi de celălalt, oricine ar fi, cînd încerci tot ce știi sau afli că te-ar putea ajuta și nu prea reusești mare lucru; și cînd nu mai poți să-ți înnăbuși revolta față de viață – după ce ai terminat răfuiala cu tine însăți ( caz la genul feminin, acuzativ dacă nuse mai vrea nominativ, persoana a treia (a III-a), aparent, se cam suprapune puternic persoana a II-a…., singular, evident), îți repeți cu o obsesie patologică cuvintele cite sau auzite cîndva și nu mai știi cărui învătat sau     savant  îi aparțin: ”cu tine ai întotdeauna doi tovarăși: tot binele pe care l-ai făcut și tot răul ” și nu te întrebi cît bine ai făcut ori dacă ai reușit să faci, dar te întrebi mirat(ă) și revoltat(ă) ce rău ai făcut, pentru că nu crezi că merîți ceea ce ti se întîmplă;
ei bine, chiar în aceste situații apare, re-apare tocmai persoana care te-a pus cîndva pe picioare, de-adevăratelea și mai realizezi și că peste timp ai fost ingrată, oricît de simandicos de poliltico(a)s(ă) pretindeai că ești; de unde știa? Culmea! Da, asta este demn de mirare: îți citea aiureala sau aberația de blog chiar și departe de casă, iar la întoarcere, în primele zile a avut și curiozitatea și bunăvoința săă se intereseze ce (ți)se întîmplă; te miri că acum după două zile relaxarea se simte și că degetele tastează ceva-ceva mai bine, chiar dacă multe cuinte apar ciuntie? – este încă o lecție pe care ți-o dă javra aia prietenă cu tine și cu ăla care rotește un baston asemenea unui aristocrat, el cu jobenul ros și cu pantalonii cîrpiți, în cel mai fericit caz;
și tot în aceste zile, chiar dacă nu a(i) făcut ce și cum ai/ar fi trebuit, a(i) înțeles că timpul rămas este mult prea prețios pentru a fi irosit cu lucruri facile, unele chiar grotești prin repetiție, că deși urîțenia cotidiană – soră geamănă cu indiferența mai marilor lumii noastre mai mici și a celei mai mari- ne atinge dureros, mărindu-ne chinul pînă la disperare, refugiul il găsești/găsește/găsim tot în cutură;
și aici și acum, în aceată grabă ”particularizez” și, subiectivez, nu mai știu cum este corect, folosesc persoana I singular: eu îi sunt recunăscătoare și îi multumesc pentru răspunsul dat pe bijuteria de blog – a se căuta, pt că merittă acel blog care nu se află în lista mea; un anume film documentar dintr-o emisiune săptămînală pe care încerc să nu o pierd , chiar de-ar fi o schimbare de orice fel, acel film excelent lucrat, ca mai tot ce face realizatorul acelui documentar, chiar și cînd glumește înțepînd, umorul de calitate il percep și urzuzii ca mine, m-a trimis seara tîtrziu să caut cărțile unui mare scriitor și ale unui om exemplar…. și m-am pierdut o clipă, neștiind ce să aleg mai întîi: un roman, o povestire, o piesă de teatru au Jurnalul celui fără jurnal; am deschis a doua zi jurnalul absolut la întîmplare : și am recitit: ”a trebuit să invăț a face diferența dintre durere și suferință,. Durerea aparținee vieții inviduale – suferința aparține istoriei (….) noi nu suntem bolnavi, istoria e bolnavă, noi suntem doar celulele încă vii și dureroase ale unei sublime Ființe biciuite, crucificate, îngropate de vii.” I D SÂRBU
și amintindu-mi cît de frumos povestea regizorul de teatru, nu de film, Horațiu Apan, despre experiența sa la Teatrul din Petroșani, explicîndu-ne cît de adînci sunt prejudecățile privind acele locuri și oamenii de acolo [scuze Prințe, dar nu-ți fac ”publicitate, Alteța Voastră nu are nevoie de așa ceva, știm ! ] am renunțat să răsfoiesc din nou Sfidarea Mondială și să compar cele din carte cu cele vazute, citite,auzite în aceste zile , deși am și eu nedumeririle și speculațiile mele, în ceea ce priveste marile interese ale diverșilor aranjori ale ”jocului de domino”,
acuim prefer să uit și de bîlciul dîmbovițean (de cînd Dunărea s-a revărsat prin toată țara? –eu chiar iubesc Bucureștiul !!!) și pînă îmi ”oblojesc” toate rănile înghit polen cu miere și lămîie, care, cu o scriitură și un film bun dau un cocktail de calitate;
dar iar m-am rătăcit printre paranteze și am uitat să-i trimit un gînd bun, de recunoștiință celui care, prin acel filmulet, mi-a redescoperit sau m-a ajutat să redescopăr un ”univers” de care aproape uitasem….

și pentru că la aceeași emisiune, cu o săptămînă în urmă o mare actriță mărturisea că i s-a prrezis că va juca în comedie cu lacrimi,
tocmai pentru că imi este greu să zîmbesc privesc din nou spre una dintere cele mai formidabile –pt mine, desigur- fotografii zărite în ultima vreme.

(fotografie din rev DILEMATECA nr 57 – febr 2011 )

pare OK, nu-i așa ?

Jocul cu mărgele de sticlă

Oamenii mari sunt pentru tinerime  stafidele din cozonacul istoriei unuversale, ei formează, desigur substanţa-prpiu-zisă a acesteia, dar nicidecum atît de simplu şi de uşor cum se crede, să distingi pe cei cu adevărat  mari de cei doar aparent mari.

*

Pot să  vină vremuri de spaimă şi de cel mai profund dezastru.  Dacă în dezastru mai e posibilă vreo fericire, aceasta nu poate fi decît una spiritual, care să privească înapoi cu dorinţa  de a salva cultura vremurilor trecute, care să privească înainte cu hotărîrea de a reprezenta senin şi statornic spiritual într-o perioadă ce altminteri ar putea să cadă pe deplin   pradă materiei.

*

(…) Voi trataţi istoria unversală la fel cum matematicianul tratează matematica, în care există numai legi şi formule, dar nu realităţi, bine şi rău, în  care nu există timp, nici un ieri şi nici un mîine, ci doa prezent veşnic, neted, mathematic.

Hermann Hesse –  Jocul cu mărgele de sticlă, Editura  RAO 1994

Pasajele de mai sus le-am ales la întîmplare, dar aş vrea să pot şi să am curajul, ca luna viitoare, adică în anul care vine, în măsura în care Timpul va fi îngăduitor cu mine, să  revin asupra acestei cărţi minunate, fără de care marea literatură a acestei lumi ar fi, dac nu mai săracă, cel puţin, altfel.

Şi poate voi mai ‘scăpa’ de unele  restanţe .

[   două zile, cred, voi face doar vizite şi voi citi bloguri; voi reveni pentru cuvenitele urări de Sărbători; deocamdată,  am făcut un pact cu Cronos   – pare mai  înţelegător şi mai… ‘iman’ decît  credeam    🙂 ]