Pe Anton l-am găsit la masa unde stătea de obicei, de data aceasta singur, cu o ceașcă mare lîngă ziarul pe care mi s-a părut că îl răsfoiește distrat. După primirea bucuroasă a trebuit să îi explic pe scurt deși convingător de ce nu am fost ieri acolo, la Cafenea, spunîndu-i că de dimineață a fost zi de șmotru, doamna care mă ajută neputînd să vină decît în acea dimineață, iar spre seară nervii mi-au fost întinși pînă la limita rezistenței de probleme tehnico-domestice, negăsind alt termen, chiar și Duminică după-amiaza resimțind stresul. Anton insistase să îmi ofere o cafea și o prăjitură, nu l-am refuzat, dar în clipa în care am recunoscut vocea lui Tudor, cerînd sau comandînd un cartuș de Kent și unul de Camel, o pungă de cafea Taylors și două table mari de ciocolată albă, am încercat să maschez tremurul mîănilor, căutînd în geantă bricheta, fără țigări, subconștientul aminindu-mi că la acea masă nu pot să fumez. Eu stăteam cu spatele la bar, observîndu-l doar cînd s-a apropiat de noi, la vobele lui Anton
– Zburător cu plete negre, pînă și dumneata m-ai abandonat ieri, m-am mulțumit cu prezența a doi colegi de btraslă, ca să zic așa. Cum îți mai merge? V-am văzut prin oraș, creste ți repede și frumos, îți seamănă mult, adăugă Anton, zîmbind.
– Da, creștem, suntem bine, dar dumneavoastră, pe cînd viitoarea carte?
– Cu puțin noroc, cam prin mai-iunie. Ce zici, tinere, rezistăm, adică reziști? dumneata, că eu, la vîrsta mea..,. cu sau fără haștag sau cum îi spuneți voi…
– Te rog și Vă rog, fără politică! aproape că am strigat eu
– Dar cine a pomenit de politică? Iar libertatea de opinie este consfințită prin lege, cît despre a-ți spune păsul și părerea, asta a devenit sport national.
– Nu spui chiar tu că cel mai sigur mod de a-ți compromite munca și imaginea este acela de a intra în politică?
– Și tu crezi tot ce spun și ce scriu eu?
– Bună, Ana! Ce mai faci, ești bine?
– Așa cum știi, amestecat
– Amestecate și de-a valma, completă, în glumă, Anton.
– OK! Ai grijă de tine și sănătate; pe mine vă rog să mă scuzați, dar chiar mă grăbesc. Mi-a părut bine; salutări tuturor! Și se îndreptă grăbit spre ieșire.
Abia după ce am auzit mașina demarînd mi-am îndreptat privirea spre ușa cafenelei, spunîndu-i lui Anton:
– Zilele trecute am găsit la anticariat o carte, o antologie de poeme ale unui poet necunoscut mie pînă acum; aseară, tîrziu, după ce m-am mai liniștit cu problemele casei, am început să citesc și recunosc – îmi place tare mult amestecul de misticism sau, mă rog, de sacru și senzualitate.
– Cine este autorul?
– Dan Laurențiu
– Nu pot să cred că abia acum!…
– Știu și recunosc, dezamăgesc ușor și des, sorry, dar…….. știi, nu am vrut neapărat, dar ceva mi-a rămas în minte, fără să încerc napărat să rețin
aș vrea să mă decurc
într-un text pe care l-am uitat
aș vrea să îmi aduc aminte de tine
o pagină pe care am părăsit-o
ca pe un nor care trece pe cer
pielea ideală a acestui trup
albastru aș vrea să mi-o aduc aminte
– Un mare talent și un om deosebit; Tomas cred că ar pute să îți povestească mai multe și mai bine; chiar, oare pe unde o fi?
Tocmai voiam să-i răspund lui Anton còă ultimele semnale de la el le primisem din nordul Africii, dar de masa noastră se apropia o pereche de chipuri frumoase ș cu o veselie debordantă în glasuri- era Elvira, însoțită de bărbatul pe care îl cunoscusem în urmă cu vreo două săptămîni într-o altă cafenea. Familiaritatea care părea sinceră m-a făcut să zîmbesc. Am scos mobilul și i–am răspuns lui Dan ”da, sunt aici, dacă vrei, vino și tu”
Se anunța o după amiază și o seară interesante.
M-am dus la plasma de o calitate indiscutabilă și am fixat din telecomandă pe canalul unde se transmitea înregistrarea Galei de Patinaj Artistic de la Jocurile Olimpice.
