nu puteam să las Noiembrie să treacă

nu a fost o lună a răsfățurilor,

nu a fost și nu va mai fi o vară indiană,

pe lângă arborii înțepeniți și negri, doar glasul lui Machado

din cartea lăsată în scaunul-balansoar din balcon, se-aude tânguind încet : ce cauți, poete, în amurg?

eu n-am niciun răspuns , dar solarul și-atât de dragul tău Poet atinge tâlcul ce tu știi oricând atâtor lucruri să-mprumuți; când am primit fotografia de la prietenul meu din copilărie, Călin –Alin cel lin, făcută și trimisă anume în Noiembrie, am știut și am și înțeles că trebuie să te las pe tine să „brodezi” cuvintele acolo și așa cum  trebuie – de fiecare dată ai reușit mai bine și mereu ți-au plăcut fotografiile sale;

 

te rog, însă și acum ceva: cred că e răcoare și acolo, la tine, învelește-te bine în haina aia întunecat-înstelată și astfel ne vom asigura că vraja basmului mereu va arde

semnele unui anotimp pierdut

           

 

sursa L’Associazione Italia Liberty

                   Este ultima zi din ceea ce ar fi trebuit să fie, nu doar calendaristic, primul anotimp din fiecare an, Primăvara; după ce la jumătatea lui Martie am fost nevoită să mă obișnuiesc cu parfumul florilor din ghivecele de pe pervaz, a urmat un neobișnuit de întunecat April din care chiar nu vreau să țin minte ceva, cînd ieșeam din casă, atmosfera, mai degrabă pietrificată, ne reamintea refrenul unui cîntec fredonat in ultimii ani ai copilăriei și primii ani ai adolescenței (pe atunci se întîmpla să descoperim poezia prin muzică sau pe ambele în același fel…) „primăvară care-ai fost, nu veni, n-ai niciun rost” , iar ceea ce a urmat părea mai degrabă semăna cu brumărel, decît cu florar

despre ceea ce și cum a fost, nu vreau să îmi amintesc

repet ceea ce am mai scris in altă parte: eu cred că s-a mers prea departe cu ocultele, cu teoriile despre  conspirații, cu frustrările justificate pînă la o anumită limită, cu parodierea unor situații sau fapte care nu meritau așa ceva

și poate tocmai de aceea, dincolo de voința sau refuzul unora dinte noi, cei mulți și tăcuți, rămîn cîteva semne ale acestei perioade și care vor fi destul de greu de ignorat sau de înlăturat de către unii(sau „alții”): am descoperit gestul firesc de ajutor acolo unde ne așteptam mai puțin, am regăsit acea   nevoie de împărțim liniștea singurătății cu cineva, am înțeles să nu mai respingem agasați un semnal de pe telefon, am încercat și uneori chiar am reușit să îmblînzi știrile alarmiste și spaima strecurată dibaci, cu o carte, o lectură online, un film, o melodie și peste toate rămîne cu noi și prin noi acel sentiment, acea stare, acel CEVA definitoriu pentru noi – conștientizarea intr-un mod mai puțin dorit, al dreptului la libertate;

iar eu cred că tocmai pentru și în numele acestui drept, nu trebui să cedăm agresivității și radicalismului periculos al celor care propovăduiesc ocultismul și alte inepții; in aceste săptămîni unii am reascultat, alții au aflat acum puterea mesajului unor cîntece din toate genurile si în multe limbi, prin adaptarea unor cîntece mai vechi sau mai noi la dramatismul situației de pandemie; cînd auzeam o variantă updated, mă surprindeam repetînd refrenul din Final Countdown, cînd, intr-una din zilele trecute mi s-a replicat „eu am rămas cantonat sau carantinat în muzica clasică, dar tu, ca fan Beatles, mai bine ti-ai aminti ce spunea John Lennon ‘count your age by friend not by years,count your life by smiles not tears'”

prieteni, zîmbete, viață – nu era nevoie de asemenea nenorocită încercare, manifestată, desfășurată la limita absurdului, pentru a le regăsi adevărul pe care îl cuprind; depinde de noi să nu le uităm din nou prea repede, deși…

mâine este prima zi de vară și este una dinte cele mai frumoase zile de sărbătoare din an

                                                La Mulți Ani, Copilărie! La Mulți Ani, Viață!

                                                                       sursa Clip  ART

reazem imanent

Ups! Prea multe bucăți luate deodată, noroc că eram aproape de perete, altfel, cred că talpa papucului ar fi indoit una sau două coperți și chiar ar fi fost păcat; vara s-a prelins, așa cum s-a putut, așa cum i s–a permis de către fiecare, printre mașini și avioane, plaje și serpentine, ori printre spaliere, parcuri, mingi, reviste și muzee, iar dacă nu a fost o vară sau vara promisă, nu va rămîne ca vara uitată, urma sa prelingîndu-se printre și peste rafturi, cutii și saci ce nu și-au găsit, încă, locul potrivit; gândului meu schimnicia să-i razimi – de cîteva zile încerc și nu reușesc să îmi amintec de unde au apărut într-o dimineață în caimacul cafelei din ceașca din bucătăria mea; nu gîndul meu este cel care are nevoie de sprijin, astfel că aproape zîmbind, pun cu grijă teancul din brațe pe unul dintre rafturile libere și așezîndu-mă pe taburetele lăsat dintr-o inspirată neglijență acolo, mă întreb dacă Vlad nu avea intr–o după-amiază dreptate cînd, tachinîndu-mă, îmi propunea să le așez fără să țin seama prea mult de genuri, autori sau alte așa–pretinse criterii, ci pur și simplu să le asortez după coperți, scăpînd astfel, de obsesia rîndului doi de pe raftul al doilea din cel de-al doilea corp al mobilei; da, ar fi o soluție și chiar nu aș ști și nici nu m-ar mai interesa pe moment ce sau care anume a ajuns în cutiile din debara și pentru prima dată cred că m-am întrebat de ce nu mi-am închis și eu balconul, în clipa următoare auzindu-se o îngrijorare pe mai multe voci: ‘cum?? să ne lași în frig? !’

acolo, pe un alt balcon, nu v-ar fi atins nici ploaia, nici vîntul, nici furtunile, ci, mai frumos ca int-o poezie de-a lui Minulescu v-ar fi insoțit și răsăritul și apusul și visele și nopțile, în timp ce aici, ne sprijinim reciproc neîmplinirile și tăcerea; după două înghițituri de ceai am stricat reflexia luminii de afară pe coperta lucioasă a unui volum de poezii pe care l-am pus pe raftul al doilea, unde oricum, va ajunge, argumentîndu-i cu voce potolita, calmă, fră nici o altă vibrație: „nu în fiecare zi este Septmbrie, iar acum, aici, afară, este unul minunat!”

credeam că inchisesem mobilul, dar cum era pe silențios, am observat lumina ecranului și cu o șovăire l-am luat în mînă- era Tomas:

– Salut, Anya! Te deranjez?

– Nicidecum! Tu, niciodată, știi bine, de unde vorbești? Unde ești,Tomas?

– Rămîn două săptămîni în oraș pentru ultimele formalități, acum vorbesc de pe terasa nouă a Cafenelei, suntem vreo patru și mă gîndeam că poate vii și tu

– În seara asta? Putem amîna pentru mîine?

– Desigur, cum vrei și cum te simți tu….așteaptă o clipă să înțeleg ce vrea să spună Vlad… a, da, spune că el crede că te-ai bucura să afli că zilele astea trebuie să apară și Sergiu, care caută odihnă după luni de lucrat de-a lungul vestului american, iar eu îți sun că Virgil, Ducele, a promis că aduce boabe din recolta în acest an… ce spui?

– Grozav, dar cred că vin abia mâine. Mulțumesc frumos și te sun eu mîine dimineață. Seară plăcută!

– Asemenea și ție și pe foarte curînd!

așadar, ca în anii de școală, ne reîntîlnim la începutul toamnei și reincepem jocul… sau începem un altul, unul nou? cine poate ști? Jocul între prieteni totdeauna este frumos, surprinzător și binevenit; fără să mă uit bine unnde și cum așez telefonul, am simțit pe încheietura mîinii înțeptura unei bucăți de piele roasă, aproape tăiată- era un volum vechi de Vladimir Streinu și am deschis la întîmplare, iar după primul vers, nu am tresărit de mirare, ci am copiat ultima strofă, lipind-o de o ușă interioară, lîngă un poster cu Osvaldo Laport

Orice alintare pe trup se abate,

Doruri pun umbre pe suflet – departe;

Ducem, alăturaţi, înspre moarte

Singuri singurătăţi ferecate.

                                                ( Vladimirr Streinu – ritm imanent)

 

întîlniri ”ca într-un text pe care l-am uitat”

Pe Anton l-am găsit la masa unde stătea de obicei, de data aceasta singur, cu o ceașcă mare lîngă ziarul pe care mi s-a părut că îl răsfoiește distrat. După primirea bucuroasă a trebuit să îi explic pe scurt deși convingător de ce nu am fost ieri acolo, la Cafenea, spunîndu-i că de dimineață a fost zi de șmotru, doamna care mă ajută neputînd să vină decît în acea dimineață, iar spre seară nervii mi-au fost întinși pînă la limita rezistenței de probleme tehnico-domestice, negăsind alt termen, chiar și Duminică după-amiaza resimțind stresul. Anton insistase să îmi ofere o cafea și o prăjitură, nu l-am refuzat, dar în clipa în care am recunoscut vocea lui Tudor, cerînd sau comandînd un cartuș de Kent și unul de Camel, o pungă de cafea Taylors și două table mari de ciocolată albă, am încercat să maschez tremurul mîănilor, căutînd în geantă bricheta, fără țigări, subconștientul aminindu-mi că la acea masă nu pot să fumez. Eu stăteam cu spatele la bar, observîndu-l doar cînd s-a apropiat de noi, la vobele lui Anton

– Zburător cu plete negre, pînă și dumneata m-ai abandonat ieri, m-am mulțumit cu prezența a doi colegi de btraslă, ca să zic așa. Cum îți mai merge? V-am văzut prin oraș, cresteți repede și frumos, îți seamănă mult, adăugă Anton, zîmbind.

– Da, creștem, suntem bine, dar dumneavoastră, pe cînd viitoarea carte?

– Cu puțin noroc, cam prin mai-iunie. Ce zici, tinere, rezistăm, adică reziști? dumneata, că eu, la vîrsta mea..,. cu sau fără haștag sau cum îi spuneți voi…

– Te rog și Vă rog, fără politică! aproape că am strigat eu

– Dar cine a pomenit de politică? Iar libertatea de opinie este consfințită prin lege, cît despre a-ți spune păsul și părerea, asta a devenit sport national.

– Nu spui chiar tu că cel mai sigur mod de a-ți compromite munca și imaginea este acela de a intra în politică?

– Și tu crezi tot ce spun și ce scriu eu?

– Bună, Ana! Ce mai faci, ești bine?

– Așa cum știi, amestecat

– Amestecate și de-a valma, completă, în glumă, Anton.

– OK! Ai grijă de tine și sănătate; pe mine vă rog să mă scuzați, dar chiar mă grăbesc. Mi-a părut bine; salutări tuturor! Și se îndreptă grăbit spre ieșire.

Abia după ce am auzit mașina demarînd mi-am îndreptat privirea spre ușa cafenelei, spunîndu-i lui Anton:

– Zilele trecute am găsit la anticariat o carte, o antologie de poeme ale unui poet necunoscut mie pînă acum; aseară, tîrziu, după ce m-am mai liniștit cu problemele casei, am început să citesc și recunosc – îmi place tare mult amestecul de misticism sau, mă rog, de sacru și senzualitate.

– Cine este autorul?

– Dan Laurențiu

– Nu pot să cred că abia acum!…

– Știu și recunosc, dezamăgesc ușor și des, sorry, dar…….. știi, nu am vrut neapărat, dar ceva mi-a rămas în minte, fără să încerc napărat să rețin

aș vrea să mă decurc

într-un text pe care l-am uitat

aș vrea să îmi aduc aminte de tine

o pagină pe care am părăsit-o

ca pe un nor care trece pe cer

pielea ideală a acestui trup

albastru aș vrea să mi-o aduc aminte

– Un mare talent și un om deosebit; Tomas cred că ar pute să îți povestească mai multe și mai bine; chiar, oare pe unde o fi?

Tocmai voiam să-i răspund lui Anton còă ultimele semnale de la el le primisem din nordul Africii, dar de masa noastră se apropia o pereche de chipuri frumoase ș cu o veselie debordantă în glasuri- era Elvira, însoțită de bărbatul pe care îl cunoscusem în urmă cu vreo două săptămîni într-o altă cafenea. Familiaritatea care părea sinceră m-a făcut să zîmbesc. Am scos mobilul și i–am răspuns lui Dan ”da, sunt aici, dacă vrei, vino și tu”

Se anunța o după amiază și o seară interesante.

M-am dus la plasma de o calitate indiscutabilă și am fixat din telecomandă pe canalul unde se transmitea înregistrarea Galei de Patinaj Artistic de la Jocurile Olimpice.

în loc de colind

Pentru ce-am plecat,

unde mă îndrept?

s-au întunecat

sensurile-n piept,

dar o flacără

mă cheamă acolo

sub straturi de nea

și vreau să treacă

Liniştea mea.

Nicolae Labiș –Dor

mereu voi crede că acel Decembrie, la o distanță de 33 de ani, nu a fost întîmplător