Ups! Prea multe bucăți luate deodată, noroc că eram aproape de perete, altfel, cred că talpa papucului ar fi indoit una sau două coperți și chiar ar fi fost păcat; vara s-a prelins, așa cum s-a putut, așa cum i s–a permis de către fiecare, printre mașini și avioane, plaje și serpentine, ori printre spaliere, parcuri, mingi, reviste și muzee, iar dacă nu a fost o vară sau vara promisă, nu va rămîne ca vara uitată, urma sa prelingîndu-se printre și peste rafturi, cutii și saci ce nu și-au găsit, încă, locul potrivit; gândului meu schimnicia să-i razimi – de cîteva zile încerc și nu reușesc să îmi amintec de unde au apărut într-o dimineață în caimacul cafelei din ceașca din bucătăria mea; nu gîndul meu este cel care are nevoie de sprijin, astfel că aproape zîmbind, pun cu grijă teancul din brațe pe unul dintre rafturile libere și așezîndu-mă pe taburetele lăsat dintr-o inspirată neglijență acolo, mă întreb dacă Vlad nu avea intr–o după-amiază dreptate cînd, tachinîndu-mă, îmi propunea să le așez fără să țin seama prea mult de genuri, autori sau alte așa–pretinse criterii, ci pur și simplu să le asortez după coperți, scăpînd astfel, de obsesia rîndului doi de pe raftul al doilea din cel de-al doilea corp al mobilei; da, ar fi o soluție și chiar nu aș ști și nici nu m-ar mai interesa pe moment ce sau care anume a ajuns în cutiile din debara și pentru prima dată cred că m-am întrebat de ce nu mi-am închis și eu balconul, în clipa următoare auzindu-se o îngrijorare pe mai multe voci: ‘cum?? să ne lași în frig? !’
acolo, pe un alt balcon, nu v-ar fi atins nici ploaia, nici vîntul, nici furtunile, ci, mai frumos ca int-o poezie de-a lui Minulescu v-ar fi insoțit și răsăritul și apusul și visele și nopțile, în timp ce aici, ne sprijinim reciproc neîmplinirile și tăcerea; după două înghițituri de ceai am stricat reflexia luminii de afară pe coperta lucioasă a unui volum de poezii pe care l-am pus pe raftul al doilea, unde oricum, va ajunge, argumentîndu-i cu voce potolita, calmă, fră nici o altă vibrație: „nu în fiecare zi este Septmbrie, iar acum, aici, afară, este unul minunat!”
credeam că inchisesem mobilul, dar cum era pe silențios, am observat lumina ecranului și cu o șovăire l-am luat în mînă- era Tomas:
– Salut, Anya! Te deranjez?
– Nicidecum! Tu, niciodată, știi bine, de unde vorbești? Unde ești,Tomas?
– Rămîn două săptămîni în oraș pentru ultimele formalități, acum vorbesc de pe terasa nouă a Cafenelei, suntem vreo patru și mă gîndeam că poate vii și tu
– În seara asta? Putem amîna pentru mîine?
– Desigur, cum vrei și cum te simți tu….așteaptă o clipă să înțeleg ce vrea să spună Vlad… a, da, spune că el crede că te-ai bucura să afli că zilele astea trebuie să apară și Sergiu, care caută odihnă după luni de lucrat de-a lungul vestului american, iar eu îți sun că Virgil, Ducele, a promis că aduce boabe din recolta în acest an… ce spui?
– Grozav, dar cred că vin abia mâine. Mulțumesc frumos și te sun eu mîine dimineață. Seară plăcută!
– Asemenea și ție și pe foarte curînd!
așadar, ca în anii de școală, ne reîntîlnim la începutul toamnei și reincepem jocul… sau începem un altul, unul nou? cine poate ști? Jocul între prieteni totdeauna este frumos, surprinzător și binevenit; fără să mă uit bine unnde și cum așez telefonul, am simțit pe încheietura mîinii înțeptura unei bucăți de piele roasă, aproape tăiată- era un volum vechi de Vladimir Streinu și am deschis la întîmplare, iar după primul vers, nu am tresărit de mirare, ci am copiat ultima strofă, lipind-o de o ușă interioară, lîngă un poster cu Osvaldo Laport
Orice alintare pe trup se abate,
Doruri pun umbre pe suflet – departe;
Ducem, alăturaţi, înspre moarte
Singuri singurătăţi ferecate.
( Vladimirr Streinu – ritm imanent)
