semnele unui anotimp pierdut

           

 

sursa L’Associazione Italia Liberty

                   Este ultima zi din ceea ce ar fi trebuit să fie, nu doar calendaristic, primul anotimp din fiecare an, Primăvara; după ce la jumătatea lui Martie am fost nevoită să mă obișnuiesc cu parfumul florilor din ghivecele de pe pervaz, a urmat un neobișnuit de întunecat April din care chiar nu vreau să țin minte ceva, cînd ieșeam din casă, atmosfera, mai degrabă pietrificată, ne reamintea refrenul unui cîntec fredonat in ultimii ani ai copilăriei și primii ani ai adolescenței (pe atunci se întîmpla să descoperim poezia prin muzică sau pe ambele în același fel…) „primăvară care-ai fost, nu veni, n-ai niciun rost” , iar ceea ce a urmat părea mai degrabă semăna cu brumărel, decît cu florar

despre ceea ce și cum a fost, nu vreau să îmi amintesc

repet ceea ce am mai scris in altă parte: eu cred că s-a mers prea departe cu ocultele, cu teoriile despre  conspirații, cu frustrările justificate pînă la o anumită limită, cu parodierea unor situații sau fapte care nu meritau așa ceva

și poate tocmai de aceea, dincolo de voința sau refuzul unora dinte noi, cei mulți și tăcuți, rămîn cîteva semne ale acestei perioade și care vor fi destul de greu de ignorat sau de înlăturat de către unii(sau „alții”): am descoperit gestul firesc de ajutor acolo unde ne așteptam mai puțin, am regăsit acea   nevoie de împărțim liniștea singurătății cu cineva, am înțeles să nu mai respingem agasați un semnal de pe telefon, am încercat și uneori chiar am reușit să îmblînzi știrile alarmiste și spaima strecurată dibaci, cu o carte, o lectură online, un film, o melodie și peste toate rămîne cu noi și prin noi acel sentiment, acea stare, acel CEVA definitoriu pentru noi – conștientizarea intr-un mod mai puțin dorit, al dreptului la libertate;

iar eu cred că tocmai pentru și în numele acestui drept, nu trebui să cedăm agresivității și radicalismului periculos al celor care propovăduiesc ocultismul și alte inepții; in aceste săptămîni unii am reascultat, alții au aflat acum puterea mesajului unor cîntece din toate genurile si în multe limbi, prin adaptarea unor cîntece mai vechi sau mai noi la dramatismul situației de pandemie; cînd auzeam o variantă updated, mă surprindeam repetînd refrenul din Final Countdown, cînd, intr-una din zilele trecute mi s-a replicat „eu am rămas cantonat sau carantinat în muzica clasică, dar tu, ca fan Beatles, mai bine ti-ai aminti ce spunea John Lennon ‘count your age by friend not by years,count your life by smiles not tears'”

prieteni, zîmbete, viață – nu era nevoie de asemenea nenorocită încercare, manifestată, desfășurată la limita absurdului, pentru a le regăsi adevărul pe care îl cuprind; depinde de noi să nu le uităm din nou prea repede, deși…

mâine este prima zi de vară și este una dinte cele mai frumoase zile de sărbătoare din an

                                                La Mulți Ani, Copilărie! La Mulți Ani, Viață!

                                                                       sursa Clip  ART

reazem imanent

Ups! Prea multe bucăți luate deodată, noroc că eram aproape de perete, altfel, cred că talpa papucului ar fi indoit una sau două coperți și chiar ar fi fost păcat; vara s-a prelins, așa cum s-a putut, așa cum i s–a permis de către fiecare, printre mașini și avioane, plaje și serpentine, ori printre spaliere, parcuri, mingi, reviste și muzee, iar dacă nu a fost o vară sau vara promisă, nu va rămîne ca vara uitată, urma sa prelingîndu-se printre și peste rafturi, cutii și saci ce nu și-au găsit, încă, locul potrivit; gândului meu schimnicia să-i razimi – de cîteva zile încerc și nu reușesc să îmi amintec de unde au apărut într-o dimineață în caimacul cafelei din ceașca din bucătăria mea; nu gîndul meu este cel care are nevoie de sprijin, astfel că aproape zîmbind, pun cu grijă teancul din brațe pe unul dintre rafturile libere și așezîndu-mă pe taburetele lăsat dintr-o inspirată neglijență acolo, mă întreb dacă Vlad nu avea intr–o după-amiază dreptate cînd, tachinîndu-mă, îmi propunea să le așez fără să țin seama prea mult de genuri, autori sau alte așa–pretinse criterii, ci pur și simplu să le asortez după coperți, scăpînd astfel, de obsesia rîndului doi de pe raftul al doilea din cel de-al doilea corp al mobilei; da, ar fi o soluție și chiar nu aș ști și nici nu m-ar mai interesa pe moment ce sau care anume a ajuns în cutiile din debara și pentru prima dată cred că m-am întrebat de ce nu mi-am închis și eu balconul, în clipa următoare auzindu-se o îngrijorare pe mai multe voci: ‘cum?? să ne lași în frig? !’

acolo, pe un alt balcon, nu v-ar fi atins nici ploaia, nici vîntul, nici furtunile, ci, mai frumos ca int-o poezie de-a lui Minulescu v-ar fi insoțit și răsăritul și apusul și visele și nopțile, în timp ce aici, ne sprijinim reciproc neîmplinirile și tăcerea; după două înghițituri de ceai am stricat reflexia luminii de afară pe coperta lucioasă a unui volum de poezii pe care l-am pus pe raftul al doilea, unde oricum, va ajunge, argumentîndu-i cu voce potolita, calmă, fră nici o altă vibrație: „nu în fiecare zi este Septmbrie, iar acum, aici, afară, este unul minunat!”

credeam că inchisesem mobilul, dar cum era pe silențios, am observat lumina ecranului și cu o șovăire l-am luat în mînă- era Tomas:

– Salut, Anya! Te deranjez?

– Nicidecum! Tu, niciodată, știi bine, de unde vorbești? Unde ești,Tomas?

– Rămîn două săptămîni în oraș pentru ultimele formalități, acum vorbesc de pe terasa nouă a Cafenelei, suntem vreo patru și mă gîndeam că poate vii și tu

– În seara asta? Putem amîna pentru mîine?

– Desigur, cum vrei și cum te simți tu….așteaptă o clipă să înțeleg ce vrea să spună Vlad… a, da, spune că el crede că te-ai bucura să afli că zilele astea trebuie să apară și Sergiu, care caută odihnă după luni de lucrat de-a lungul vestului american, iar eu îți sun că Virgil, Ducele, a promis că aduce boabe din recolta în acest an… ce spui?

– Grozav, dar cred că vin abia mâine. Mulțumesc frumos și te sun eu mîine dimineață. Seară plăcută!

– Asemenea și ție și pe foarte curînd!

așadar, ca în anii de școală, ne reîntîlnim la începutul toamnei și reincepem jocul… sau începem un altul, unul nou? cine poate ști? Jocul între prieteni totdeauna este frumos, surprinzător și binevenit; fără să mă uit bine unnde și cum așez telefonul, am simțit pe încheietura mîinii înțeptura unei bucăți de piele roasă, aproape tăiată- era un volum vechi de Vladimir Streinu și am deschis la întîmplare, iar după primul vers, nu am tresărit de mirare, ci am copiat ultima strofă, lipind-o de o ușă interioară, lîngă un poster cu Osvaldo Laport

Orice alintare pe trup se abate,

Doruri pun umbre pe suflet – departe;

Ducem, alăturaţi, înspre moarte

Singuri singurătăţi ferecate.

                                                ( Vladimirr Streinu – ritm imanent)

 

întîlniri ”ca într-un text pe care l-am uitat”

Pe Anton l-am găsit la masa unde stătea de obicei, de data aceasta singur, cu o ceașcă mare lîngă ziarul pe care mi s-a părut că îl răsfoiește distrat. După primirea bucuroasă a trebuit să îi explic pe scurt deși convingător de ce nu am fost ieri acolo, la Cafenea, spunîndu-i că de dimineață a fost zi de șmotru, doamna care mă ajută neputînd să vină decît în acea dimineață, iar spre seară nervii mi-au fost întinși pînă la limita rezistenței de probleme tehnico-domestice, negăsind alt termen, chiar și Duminică după-amiaza resimțind stresul. Anton insistase să îmi ofere o cafea și o prăjitură, nu l-am refuzat, dar în clipa în care am recunoscut vocea lui Tudor, cerînd sau comandînd un cartuș de Kent și unul de Camel, o pungă de cafea Taylors și două table mari de ciocolată albă, am încercat să maschez tremurul mîănilor, căutînd în geantă bricheta, fără țigări, subconștientul aminindu-mi că la acea masă nu pot să fumez. Eu stăteam cu spatele la bar, observîndu-l doar cînd s-a apropiat de noi, la vobele lui Anton

– Zburător cu plete negre, pînă și dumneata m-ai abandonat ieri, m-am mulțumit cu prezența a doi colegi de btraslă, ca să zic așa. Cum îți mai merge? V-am văzut prin oraș, cresteți repede și frumos, îți seamănă mult, adăugă Anton, zîmbind.

– Da, creștem, suntem bine, dar dumneavoastră, pe cînd viitoarea carte?

– Cu puțin noroc, cam prin mai-iunie. Ce zici, tinere, rezistăm, adică reziști? dumneata, că eu, la vîrsta mea..,. cu sau fără haștag sau cum îi spuneți voi…

– Te rog și Vă rog, fără politică! aproape că am strigat eu

– Dar cine a pomenit de politică? Iar libertatea de opinie este consfințită prin lege, cît despre a-ți spune păsul și părerea, asta a devenit sport national.

– Nu spui chiar tu că cel mai sigur mod de a-ți compromite munca și imaginea este acela de a intra în politică?

– Și tu crezi tot ce spun și ce scriu eu?

– Bună, Ana! Ce mai faci, ești bine?

– Așa cum știi, amestecat

– Amestecate și de-a valma, completă, în glumă, Anton.

– OK! Ai grijă de tine și sănătate; pe mine vă rog să mă scuzați, dar chiar mă grăbesc. Mi-a părut bine; salutări tuturor! Și se îndreptă grăbit spre ieșire.

Abia după ce am auzit mașina demarînd mi-am îndreptat privirea spre ușa cafenelei, spunîndu-i lui Anton:

– Zilele trecute am găsit la anticariat o carte, o antologie de poeme ale unui poet necunoscut mie pînă acum; aseară, tîrziu, după ce m-am mai liniștit cu problemele casei, am început să citesc și recunosc – îmi place tare mult amestecul de misticism sau, mă rog, de sacru și senzualitate.

– Cine este autorul?

– Dan Laurențiu

– Nu pot să cred că abia acum!…

– Știu și recunosc, dezamăgesc ușor și des, sorry, dar…….. știi, nu am vrut neapărat, dar ceva mi-a rămas în minte, fără să încerc napărat să rețin

aș vrea să mă decurc

într-un text pe care l-am uitat

aș vrea să îmi aduc aminte de tine

o pagină pe care am părăsit-o

ca pe un nor care trece pe cer

pielea ideală a acestui trup

albastru aș vrea să mi-o aduc aminte

– Un mare talent și un om deosebit; Tomas cred că ar pute să îți povestească mai multe și mai bine; chiar, oare pe unde o fi?

Tocmai voiam să-i răspund lui Anton còă ultimele semnale de la el le primisem din nordul Africii, dar de masa noastră se apropia o pereche de chipuri frumoase ș cu o veselie debordantă în glasuri- era Elvira, însoțită de bărbatul pe care îl cunoscusem în urmă cu vreo două săptămîni într-o altă cafenea. Familiaritatea care părea sinceră m-a făcut să zîmbesc. Am scos mobilul și i–am răspuns lui Dan ”da, sunt aici, dacă vrei, vino și tu”

Se anunța o după amiază și o seară interesante.

M-am dus la plasma de o calitate indiscutabilă și am fixat din telecomandă pe canalul unde se transmitea înregistrarea Galei de Patinaj Artistic de la Jocurile Olimpice.

în loc de colind

Pentru ce-am plecat,

unde mă îndrept?

s-au întunecat

sensurile-n piept,

dar o flacără

mă cheamă acolo

sub straturi de nea

și vreau să treacă

Liniştea mea.

Nicolae Labiș –Dor

mereu voi crede că acel Decembrie, la o distanță de 33 de ani, nu a fost întîmplător

chemare la drum

Hai cu mine până la capătul lumii,

Poate lumea are totuşi un capăt.

Acolo vom găsi grâu de aur,

Fiecare fir va avea o mie de spice,

Fiecare spic va avea o mie de boabe.

Hai cu mine până la capătul lumii,

Poate lumea are totuşi un capăt.

Acolo vom găsi struguri albaştri,

Fiecare butaş va avea o mie de struguri,

Fiecare strugure o mie de boabe,

Fiecare bob o mie de butii de must.

Hai cu mine până la capătul lumii,

Poate lumea are totuşi un capăt.

Acolo vom găsi păduri uriaşe,

Păduri de plopi cu creştetu-n cer,

Păduri de stajar cu rădăcinile

Înfipte adânc până la miezul planetei.

Acolo vom găsi trista mea dragoste,

Pătimaşa mea dragoste o vom găsi

Culcată în iarba coaptă de soare

Ori poate culcată pe un nor alburiu,

Pe un nor de argint alburiu…

Hai cu mine până la capătul lumii,

Poate lumea are totuşi un capăt.

Din volumul Zaharia Stancu – Poezii, Editura Minerva, Bucureşti, 1987

de data aceasta voi merge singură, totuși; de ce? –  pentru că așa trebuie

[ dacă mi se va reproșa, într-un fel sau altul -s’a mai întîmplat- de ce am adus poeți și scriitori controversați pe blog, voi răspunde la întoarcere cu argumentul Poeziei]

 

 

Hasta Siempre!

( preludiul meu va rămâne mereu intre sacru și profan

de aceea acum, eu îl aleg pe acesta )

mi preludio estará siempre entre lo sagrado y lo profano; por eso ahora, elijo esta

fotogragrafie  realizata de Kasia Derwinska (Spania)

Madurarán su aroma las pomas otoñales,

la mirra y el incienso salmodiarán su olor;

exhalarán su fresco perfume los rosales,

bajo la paz en sombra del tibio huerto en flor.

y la palabra blanca se elevará al altar.

_Antonio Machado – Preludio

plicul din bagaj

Îți scriu acum pentru că

1. mi-am amintit ceva important mai mult pentru mine

2. am făcut prostii/ răutăți și tocmai astfel, mi-am amintit că trebuie să știi și să cauți, de vrei și ai chef, ceva anume

nu te întreb nici unde ești, nici ce faci, nici cum ești, ci întreb simplu- cînd te întorci?

Caută în buzunarul mijlociu al valizei, și cred că vei găsi un plic doar cu adresa pe care o cunoști foarte bine, fără adresa destinatralui, ar fi fost… ; înlăuntrul plicului sunt foi cu fascinantele și miistuitoarele închipuiri ale aceluiași destinatarar; am preferat să e ai îîn acest fe cu tine pentru că de data asta nu vreau să le imparți cu altcineva. Era vară, ne știam deja de un an, cînd ți-am dat un volum cumpărat pe pile, sub alte cărți librăria de lîngă Simeza, iar foarte surprinsă am fost eu cînd mi-ai spus că îți este puțin cunoscut Vasile Voiculescu. Cu timpul și în timp, ai ajuns să știi toate sonetele, precum și povestirile Iubirii Magice; și tot în timp ai pprins obiceiul de a impresiona, găsind ușor la momentul oportun versul potrivit, tachinîndu-mă cum că tu știi mai bine poezia sa (asta să nu o crezi nici acum!)

 

și aproape uitasem, dar-am dat în stambă, cum se spune, pe FaceBook, (a)părînd și chiar fiind iritată de tot felul de grupuri ci pagini cu citate celebre, puse pe slide-uri mai mult sau mai puțin inspirate. Cînd mi-am amintit de plicul făcut în grabă și pus pe ascuns în bagaj, am vrut să corectez ceva, cumva, dar s-a schimbat programul. O voi face în alta zi. Săptămâna asta mica și vioaia mea prietenă asteaptă o poveste promisă

și încă ceva foarte important: atunci cînd am creat antetul blogului m-am gîndit pur și simplu la … Blogul meu.

Și totuși, cînd vii acasă ?