St Patrick’s – the second part

     Din cauza glazurii de la prăjituri aveam nevoie de un șervețel de hîrtie și cum în acel colț „destinat” muzicii nu era de găsit așa ceva, mi-am dat seama că îmi lipsește geanta, de fapt, poșeta tip plic și m-am ridicat să merg la bufet, de unde eram sigură că o recuperez, dar în clipa următoare m-am așezat din nou, cu un icnet de durere abia stăpînit; vecinii mei de masă au întrebat amîndoi, deodată:

– Ce sa întîmplat?

– Nimic grav, un junghi în glezna stîngă, vreau să merg să îmi caut geanta, cred că am lăsat-o la bufet

– Stai cuminte pe scaun , merg eu să o aduc, dar cum arată? a întrebat Dan

– Este una maro deschis, din piele, tip plic, are o montură mică cu numele meu gravat pe plăcuță. Mulțumesc!

– Am înțeles, mă întorc victorios peste cîteva clipe, privindu-mă scurt și zîmbind ciudat (acea poșetă era un dar primit în urmă cu ceva timp de la el)

– Ana, te rog scuză-mă, nu m-am oferit eu,  pentru că vreau să îți dau asta și nu cred că mai aveam ocazia pînă plec și nu am reușit nici de mărțișor și nici cu alte prilejuri, deschide, palma, te rog; într-un pătrat de hîrtie, incredibil de subțire, aproape transparentă, dar în care se obsevau culorile alb și orange, era un trifoi cu patru foi, natural.Untitled

– Tudor, e minunat, dar eu îl am și pe cel de acum trei ani, de la Veneția, de la Carnaval. Două poată și mai mult noroc și i-am zîmbit, avînd grijă să acopăr pachețelul cu palma stîngă pe margina mesei, chiar dacă, în felul acesta, cotul și antebrațul erau într-o poziție cam nepoliticoasă; nu mă simțeam în stare să-i susțin privirea, așa că, uitîndu-mă spre partea mai luminată și gălăcioasă a Cafenelei, l-am zărit pe Dan vorbind cu Aura, una dintre puținele persoane pe care le agrea, de aici și în general.

– Unde plecați de Sărbători? a întrebat Tudor, iar eu nu am avut curajul să-i spun adevărul, în cazul în care nu aflase, încă, agățîndu-mă de salutul cald al lui Anton, căruia i-am făcut un semn cu mîna dreaptă, simțindu-mi spatele mai relaxat în clipa în care Dan mi-a întins poșeta, adăugînd cu un glas calm și neutru că nu așteaptă recompensă.

– Dar un pahar cu apă cît mă costă?

– Mai vedem, negociem după; ai vreo preferință pentru o marcă anume?

– Nu, mulțumesc, doar să nu fie foarte rece; în timp ce se îndepărta, eu am strecurat Trifoiul cu patru foi în poșetă. De puține ori am băut apa din pahar cu atîta poftă și nevoie ca atunci.

– Pentru mine a venit timpul să plec, am promis acasă! și s-a îndreptat spre ieșire, în drum, oprindu-l Elvira pentru a-i înmîna un pachețel (aveam să aflu că erau dulciuri și DVD-uri cu povești și jocuri pentru Iris, din partea lui Tomas).

Pe neașteptate, simt un sărut timid pe un obra,z apoi un altul, mai hotărît, pe celălalt obraz și un salut pe două voci, deodată:

– Sărut mîna! Bună seara, Domniilor Voasre! – erau Vlad Zărnescu și Șerban Banciu, un operator de film cu frumoase realizări în țară, dar stabilit în Los Angeles, după participarea la un festival internațional și care, acum, avea o reputație de invidiat ca cineast independent. Am trecut repede peste prezăntări, întrebările și răspunsurile despre timpul scurs de la utima întîlnire, în urmă cu cîțiva ani și am stabilit să ne revedem și să discutăm pe îndelete în zilele următoare. cei doi au plecat să-i salute pe alții, Dan m-a întrebat dacă a mai cedat durerea din picior și abia apucasem să-i spun că se resimte și în umăr, cînd mi-am auzit numele strigat peste mese, de Liviu, un poet în generația lui Anton:

– Ana, tu ai mai pomenit pe aici petrecere fără muzică, fără poezie, fără… ceva din… și a dat a necaz din mînă. Deh, organizare de erudit specializat în toate și în nimic, unde e literatura? Eruditul ăsta fără nație n-a auzit de Swifft, de Yeats, de O B Shaw, de Joyce și nu a mai reușit să continue că l-au potolit comesenii săi. Am mai apucat să îl aud pe Anton, spunînd destul de tare: Ana, lasă, că tu știi ce spune preferatul tău, Beckett-’We are all born mad, some remain so’; aveam replica pe buze, dar au apărut Aura și Elvira, prima întrebîndu-mă dacă vreau să plec împreună cu ea acasă, comandase, deja un taxi, iar Dan, după ce încuvințase în locul meu, se întreba, alintîndu-se, dacă va găsi și el o mașină, dar Elvira ia retezat-o neașteptat:

– Frumosul meu drag, îmi ești dator din adolescență cu o noapte de dezmăț, așa că, hai să dansăm. Înainte de a coborî scările spre ieșire, am întors capul spre sală și privindu-i pe cei doi de pe ringul de dans, improvizat ad-hoc, am zîmbit cu admirație, dar și cu tristețe ’ce păcat! ciudate jocuri face viața cu destinele unora…’

Acasă, după plecarea Aurei, m-am pregătit de culcare, nu înainte de a verifica mesajele de pe tableta pe care, de obicei, nu o luam cu mine decît în deplasările mai lungi și am găsit un clip de la Tomas, era un poem superb, recitat de către însuși Beckett

Credeam că am nevoie de o noapte liniștită, iar eu am început să plîng din ce în ce mai tare, în lacrimile mele amestecîndu-se mai multe chipuri și neputînd să alung din minte, din urechi, din pieptul scuturat de plîns, din suflet: ‘Te-am părăsit vreodată? – Nu. M-ai lăsat să plec. ‘ , nemaiștiind cine era Vladimir și cine Estragon.

Ezitări și sentințe de cinci stele

             Seara aceea a de/curs sau s-a desfășurat, totuși, fără surprize, după ritualul serilor obișnuite, cînd nu se organizau evenimente deosebite și nici nu se sărbătorea ceva anume, aceasta aveam să aflu a doua zi de la Elvira, dezamăgită că puținii care venisreră dintre obișnuiții ”casei” nu reușiseră să asigure atmosfera pe care i-o promisese și de care îl asigurase pe însoțitorul său.Cînd Elvira făcu prezăntările, am înțeles că Anton încă nu-l cunoscuse încă pe Vlad Zărnescu, iar cînd acesta mi s-a adresat cu zîmbetul cald, ca unei vechi cunoștinte, spunîndu-mi pe nume, înainte de a-i întinde eu întîi mîna, nu m-am mirat, doar o cunoșteam pe Elvira. Abia ne așezarăm din nou pe scaune, proaspeții veniți consultînd meniul, întrebîndu-ne apoi pe mine și pe Anton, ce dorim sau dacă avem vreo preferință, cînd mobilul meu se auzea din geantă; m-am scuzat și cred că bucuria a fost vizibilă pentru cei din jur cînd am zărit numele pe ecran Tanti Leonora, care tocmai sosise în gara, venise din capitala de județ, unde o lăsase pe aeroportul modest, avionul ce aterizase, fără escală, de la Roma.I-am spus că în zece minute sunt în gara aflată în renovare, apoi, pînă să se ridice unul dintre cei doi bărați să mă însoțească, am alergat neglijent spre ieșire, dar după ce mi-am luat de la garderobă haina, m-am întors ca să o rog pe Elvira să-i spună lui Dan, în cazul în care apare, că Tanti Leonora este la mine.; am intuit întrebarea nerostită din privirea ei mirată și am încuvințat din cap, părăsind localul, fără să fiu sigură că am salutat așa cum s-ar fi cuvenit.

Cu toată nerăbdarea de o îmbrățișa, am izbucnit în rîs cînd am zărit-o așteptînd în holul gării, lîngă cele douuă valijoare de voiaj, – avea ceva din neverosibilul eroinei lui Sebastian, în armosfera de sfărșit de iarnă care accentua și mai mult aerul cenușiu de provincie, în acea după amiază de Duminică umedă și rece. Severitatea din ținuta și atitudinea sa în orice el de împrejurare, ea pretindea că sunt urmele educației de la Școala de Maici din orășelul ”celor șapte coline”, unde învățase în primii ani după război, făcînd parte din ultima promoție care a mai prins cursurile acelei forme de învățămînt, în locul căreia, uneori, Tanti Leonora regreta că nu a putut să aleagă o alta, i-ar fi plăcut să fie învățătoare… Trecuse frumos și demn prin și peste vreme șivemuri; nu am încercat să aflu ce vîrstă are, de ani buni, nu chiar puțini, de cînd am cunoscut-o, eu am asemănat-o mereu cu Deborah Kerr, cea de după acel Bonjour Tristesse; Dan îi moștenise finețea trăsăturilor, distincția și semeția ținutei, dar ce minunat ar fi fost să-i semene mai mult, aproape intrutotul, dacă ar fi fost posibil….

last judegement - L Maitani

                          Last Judgement, Lorenzo Maitani

 Ajunse acasă, după o inspecție discretă a apartamentului, a remarcat, puțin surprinsă, că nu s-a schimbat aproape nimic, astfel încît cadoului adus din Italia, i-a găsit loc în sufragerie și a trecut direct în bucătărie, întorcîndu-se în camera de zi cu ceștile pline de cafea, un platou mic cu ceva pateuri care arătau a fi, indubitabil din peninsulă, o sticlă cu un design ciudat și două ziare din aceeși zi – La Stampa și L’Osservatore Romano, iar dupa felul in care s-a așezat și după expresia feței, am știu că pot să mă joc în voie cu rotocoloalele de fum de la țigări, urmărind-i acoladele si parantezele pe care reușea de fiecare dată să le închidă potrivit; eu nu am drept de vot, deși am proprietate acolo, în Lombardia, dar, oricum nu aveam cu cine să votez, rezonabil pare Renzi, dar stînga se cam prăbusește peste tot, deveniți siniștri, într-adevăr și e păcat pentru democrație, în general, nici centru deapta nu stă mai bine, dar avem sau ajungem deseară să fim valoroși de cinci stele, alături de alți pricopsiți, vai de noi, așa că am cumpărat din aeroport un coniac de 5 stele, ca să nu mi se reproșeze ceva; despre situația de aici nu te întreb pentru că o să văd eu de mâine, nu am lipsit decît două luni; ‘ of! Telefoanele astea! Scuză-mă, te rog! E nepotul meu- da, Dan, am venit de curînd și da, vreau să te văd, înțeleg, grăbit, ca de obicei, bine, cobor în zece minute, dacă ești cu mașina, ne vedem, pa!Ana, mergem?’ ‘nu, eu nu vin, te aștept cu un ceai cald și vreau să-mi spui cîte ceva despre darul minunat pe care l-ai adus’ – în sufragerie era așezată o reproducere aproape impecabilă, dacă există așa ceva, după Ultima Judecată, sculptată de către Lorenzo Maitani la Catedrala Orvieto; am ezitat o clipă să îl caut pe Tomas pe Facebook, apoi am renunțat; el ar fi putut să îmi explice așezarea blestemaților în dreapta, iar a celor mîntuiți în stînga; mi-am pus coniac într-un pahar și ascultînd știrile la radio, în timp ce priveam figurile închipuite de către unul dintre maeștrii Clasicismului timpuriu, m-am pomenit zicînd ’ cumpătați sau exaltați, nebuni sau normali, autoînobilați cu cinci stele sau refugiați pe/ la marginea drumului, ca pe o dungă a unui orizont ce nu există, toți ajungem acolo’

întîlniri ”ca într-un text pe care l-am uitat”

Pe Anton l-am găsit la masa unde stătea de obicei, de data aceasta singur, cu o ceașcă mare lîngă ziarul pe care mi s-a părut că îl răsfoiește distrat. După primirea bucuroasă a trebuit să îi explic pe scurt deși convingător de ce nu am fost ieri acolo, la Cafenea, spunîndu-i că de dimineață a fost zi de șmotru, doamna care mă ajută neputînd să vină decît în acea dimineață, iar spre seară nervii mi-au fost întinși pînă la limita rezistenței de probleme tehnico-domestice, negăsind alt termen, chiar și Duminică după-amiaza resimțind stresul. Anton insistase să îmi ofere o cafea și o prăjitură, nu l-am refuzat, dar în clipa în care am recunoscut vocea lui Tudor, cerînd sau comandînd un cartuș de Kent și unul de Camel, o pungă de cafea Taylors și două table mari de ciocolată albă, am încercat să maschez tremurul mîănilor, căutînd în geantă bricheta, fără țigări, subconștientul aminindu-mi că la acea masă nu pot să fumez. Eu stăteam cu spatele la bar, observîndu-l doar cînd s-a apropiat de noi, la vobele lui Anton

my_five_tigers_book sculpture by wetcanvas

– Zburător cu plete negre, pînă și dumneata m-ai abandonat ieri, m-am mulțumit cu prezența a doi colegi de btraslă, ca să zic așa. Cum îți mai merge? V-am văzut prin oraș, cresteți repede și frumos, îți seamănă mult, adăugă Anton, zîmbind.

– Da, creștem, suntem bine, dar dumneavoastră, pe cînd viitoarea carte?

Cu puțin noroc, cam prin mai-iunie. Ce zici, tinere, rezistăm, adică reziști? dumneata, că eu, la vîrsta mea..,. cu sau fără haștag sau cum îi spuneți voi…

Te rog și Vă rog, fără politică! aproape că am strigat eu

– Dar cine a pomenit de politică? Iar libertatea de opinie este consfințită prin lege, cît despre a-ți spune păsul și părerea, asta a devenit sport national.

– Nu spui chiar tu că cel mai sigur mod de a-ți compromite munca și imaginea este acela de a intra în politică?

– Și tu crezi tot ce spun și ce scriu eu?

– Bună, Ana! Ce mai faci, ești bine?

– Așa cum știi, amestecat

– Amestecate și de-a valma, completă, în glumă, Anton.

OK! Ai grijă de tine și sănătate; pe mine vă rog să mă scuzați, dar chiar mă grăbesc. Mi-a părut bine; salutări tuturor! Și se îndreptă grăbit spre ieșire.

Abia după ce am auzit mașina demarînd mi-am îndreptat privirea spre ușa cafenelei, spunîndu-i lui Anton:

Zilele trecute am găsit la anticariat o carte, o antologie de poeme ale unui poet necunoscut mie pînă acum; aseară, tîrziu, după ce m-am mai liniștit cu problemele casei, am început să citesc și recunosc – îmi place tare mult amestecul de misticism sau, mă rog, de sacru și senzualitate.

– Cine este autorul?

– Dan Laurențiu

– Nu pot să cred că abia acum!…

– Știu și recunosc, dezamăgesc ușor și des, sorry, dar…….. știi, nu am vrut neapărat, dar ceva mi-a rămas în minte, fără să încerc napărat să rețin

aș vrea să mă decurc

într-un text pe care l-am uitat

aș vrea să îmi aduc aminte de tine

o pagină pe care am părăsit-o

ca pe un nor care trece pe cer

pielea ideală a acestui trup

albastru aș vrea să mi-o aduc aminte

– Un mare talent și un om deosebit; Tomas cred că ar pute să îți povestească mai multe și mai bine; chiar, oare pe unde o fi?

Tocmai voiam să-i răspund lui Anton còă ultimele semnale de la el le primisem din nordul Africii, dar de masa noastră se apropia o pereche de chipuri frumoase ș cu o veselie debordantă în glasuri- era Elvira, însoțită de bărbatul pe care îl cunoscusem în urmă cu vreo două săptămîni într-o altă cafenea. Familiaritatea care părea sinceră m-a făcut să zîmbesc. Am scos mobilul și iam răspuns lui Dan ”da, sunt aici, dacă vrei, vino și tu”

Se anunța o după amiază și o seară interesante.

M-am dus la plasma de o calitate indiscutabilă și am fixat din telecomandă pe canalul unde se transmitea înregistrarea Galei de Patinaj Artistic de la Jocurile Olimpice.

ratările iernii

De dimineță a trecut Elvira pe la mine ca să îmi lase cartea cu Sonetele lui Shakesspeare, traduse d Violeta Popa, carte pe care voia să o ia cu sine miercuri seara la reuniunea bisăptămînală de la club sau de la cafenea, mai exact. Cum eu băusem, deja, cafea, s-a descurcat mai bine singură, în bucătărie, în timp ce eu încercam să fac loc pentru ceașca ei cu cafea și scrumieră, adunînd hîrtiile risipite peste tot, ca de obicei. După ce i-am repetat motivele pentru care nu am însoțit-o miercuri seara – frigul, problemele mele cervicale și teama de viroze, mi-a făcutt un fel de raport a ceea ce s-a întîmplat la reuniunea din acea seară, amintindu-i pe cei cîțiva absenți și spunînd că au apărut cîteva figuri noi, pe care eu, care nu mai fusesem pe acolo de aproape un an, nu le cunoșteam; la muzică s-au cam înțeles, s-a ascultat ceva muzică preclasică, dar ea, nefiind familiarizată cu acest ”gen”, nu a știut să spună compoztorul; s-a recitat și s-a citit, după talentul fiecăruia mai mult din clasici și simboliști englezi, francezi și americani, irlandezi nefiind sigură dacă au fost amintiți, precizînd ca în trecăt, dar fixîndu-mă cu privirea ochilor săi negri, impecabil rimelați; discuțiile și problemele au apărut la alegera filmului, hotărîndu-se să fie tot ceva clasic, sau ceva mai vechi. Și cum fiecare avea o preferință, într-un moment mai calm, Anton, scriitorul prolific și de succes, a pus pe masă un DVD cu Love Story, ecranizarea lui Arthur Hiller după povestea lui Erich Segal; ‘Ana îi spune filmul majorității tăcute’ a adăugat Anton; fără entuziasm sau curiozitate, dar din respect pentru Anton, s-a urmărit filmul, fără pop-corn sau alune, dar cu cîte o bucățică de ciocolată; i-am amintit Elvirei că expresia aceea eu o găsisem în tăieturi rămase de la ai mei din presa vremii, cea de la începutul anilor’70 și chiar nu aveam dispoziție de contraargumente sau de schimburi de opinii mai simple, așa/ astfel încît la întrebarea ei cam nervoasă dacă cei care protestau atunci în diverse forme, nu erau și ei foarte mulți, m-am mulțumit să-i răspund că trebuie să se țină comt de îmtregul și complicatul context de atunci; ‘acum e mai bine? și la ei, dar și la noi? Lămurește-mă tu, cea care citești presa, urmărești știrile și dacă ai stat acasă, poate îmi spui și mie cum au fost cele două conferințe de presă care au inflamat și mai tare spiritele și datul cu părerea ?’ a spus Elvira ‘mu știu prea bine pentru că m-am uitat la patinaj artistic, proba de perechi, de la Pyeongchang și m-am săturat să-i tot întîllnesc zilnic pe Euclid, BolYai și Lobabcevski în același puct de inflexiune și cum a fost?’ ‘sincer, pentru mine, sub așteptări, pînă acum, perechi și simplu băieți’, dar am văzut cîteva dintre nominalizările pentru Oscar, la categoria filmul străin, iar la tv am revăzut ”Night train to Lisbon”, care mi-a plăcut și mai mult acum’ ‘ nu e ok, pe la televiziuni se vorbește mai abitir decît în mahala, iar ei îi arde de călătorii cu trenul și de poezie sau ce-o fi găsit pe acolo; mai ai poezia aceea a ta, Spirala morții, dacă tot este sezonul?’ ‘da, dar este și pe blog, deși… nimic …, da, este’. După plecarea Elvirei mi-am amintit că am pierdut o emisiune la radio, dar cîte nu am pierdut chiar și în ultimele săptămîni- Carnavalul de la Veneția, Festivalul San Remo, unele evenimente interesante din oraș; ”dorință fantomatică și nostalgică”, am auzit-citit în filmul german Trenul de noapte spre Lisabona și amintintindu-mi de O poveste din Lisabona, mi-am spus cu voce tare, imperativ: anul acesta trebuie să văd Lisabona!