un fel de… intermezzo

sau timpul meu irosit -scuze!-  petrecut pe FaceBook…
” e imposibil sã retranscrii integralitatea realitãții, cuiva care n-a trãit-o, in fața acestei imposibilitãți… ,cei rãi fac jurnalism, cei buni scriu povești. iar geniile… fac teatru;se ia realitatea și se face din ea ceva: poveste’
inca după primele două sezoane ale serialului caut un cuvînt (parte de vorbire sau de propoziție) care să definească cît mai ‘fidel’ tot ceea ce este cuprins aici, în acest film și nu reușesc; aseară, tîrziu, la cîteva minute după genericul final al episodului cu nr-ul … din ultima serie, m-am auzit spunînd eu însămi ”colosal”; și totuși, ceea ce memoria mea a reușit să rețină (sper) din indatorata rememorare a celor 4 Maquis, nu este îndeajuns pentru ceea ce ESTE acest film serial (l-am desoperit intîmplător și tîrziu, recunosc)

Claude et les Maquis

   pGKvvasvybQLAvJAqOkNDovvqzd    un village fra -les tous...

Reclame

bla, bla, bla la Cafenea

In prima clipă am să îmi las jacheta în colțul pe care noi îl improvizasem ca un fel de garderobă, cu rafturi, bare, umerașe, dar am renunțat pentru că mi-am dat seama că în cele zece zile în care eu am coborît doar pînă la magazinul de la parterul blocului, se instalase acea perioadă în care temperatura de afară era mai caldă, mai plăcută decît cea din interior, iar cafeneaua era dotată cu aer condiționat. Abia urcasem cele cîteva trepte, că m-a întimpinat cu veselia și cu privirea caldă, inconfundabilă, Vlad Zărnescu: ’Iat-o, înviată și tămăduită’, iar eu i-am răspuns cu un zîmbet slab ’Oarecum…’, cineva a completat mai mult ca o întrebare a cărei nuanță nu am reușit să o disting ‘și mai luminată, cu siguranță sau așa sperăm’, dar am recunoscut vocea lui Marius, un inginer specializat în automobile, coleg cu Tudor. Apropiindu-mă mai mult de cei adunați la patru mese, am constatat că erau mai mult de zece persoane, unele destul de puțin cunoscute mie, ceea ce era destul de neobișnuit pentru acea oră, într-o zi însorită de aprilie, dar atmosfera era destul de animată; l-am întrebat pe Vlad de Elvira și mi-a răspuns că va veni mai tîrziu. Liviu, poetul generației ’80 și Ionel, un coleg de școală, dar și de ”breaslă” cu Dan , au ținut să mă avertizeze că am nimerit în plină dezbatere a evenimentelor din ultimele zile, iar dacă nu eram la curent cu ce se întîmplă la noi și în lume, voi înțelege din discuțiile lor. ‘Credeți voi! Este, poate mai informată decît unii de la aceste mese, pe lîngă mine a trecut destul de aproape bolovanul lui Sisif ‘ a zîmbit îngăduitor Anton; ‘regret, dar nu am putut să mă abțin la un replay’, deși, sincer, nu eram sigură care dintre cele două nickname-uri la care am dat replică, pe forumuri diferite era al său. – Tu, care spui că ești de stînga, măritată cu unul de dreapta, ce părere ai despre atacurile din Siria și vei participa la marele miting pentru familia traditională?

Sunt de stînga, dar de ani buni, adică de foarte mulți ani nu mă regăsesc în ceva care să semene aici, la noi, cu stînga adevărată, cîndva am sperat că pot să apară germenii unei mișcări, ai unui partid în care noi, generația care îl ridiculiza pe Marcuse, să se revendice în demersurile sale de la acel nou empirism al lui Deleuze, dar ce pretenții sa am de la tinerii care habar nu au de iddeologie, în general, darmite să-i cunoască , să-i citească pe Foucault sau pe Derrida, pînă de curînd intelectualii din partidul cu titulatura de stînga nu erau ironizati.

– ok! Văd că ești nervoasă, așa că te întreb dacă mergi la marele miting anunțat sa sustii familia tradiționala, m-a întrebat cineva, un tînăr de la o masă, a cărui figură îmi era aproape necunoscută

– Familia tradițională o susțin, dar nu sunt segregationită și de cînd social-democrația…, dar mai bine tac, gata!

– Crezi că va fi un al treilea război mondial?

– Eu sper că nu, chiar dacă lumea a incăput pe mîna unor…, dar eu am venit să beau o cafea, clar?

Anton a continuat cu vocea lui calmă:

– Începusem să discut cu Titi despre dosarele revoluției, dar a trebuit să plece, chiar sunt curios

I-am simțit mîna lui Titi pe umăr și glasul precipitat, ca de fiecare dată cînd era preocupat de un subiect

– Salut, ești mai bine? Despre mine era vorba? Cu ce ocazie?

-Tu ar fi bine să te abții, să îți păstezi opiniile pentru tine, deocamdată, i-am răspuns. În cazul tău ar putea fi probe clare și de netăgăduit că ai instigat lumea să iasă pe stradă, norocul tău este că aici nu s-a tras, iar dintre cei care te-au eliberat în 21 Decembrie’89 din sediul Miliției nu știu cîți mai trăiesc și cîți mai sunt prin țară și îți imaginezi că, la o adică, dacă acum faci apologia capitalimului deșănțat vei fi ocolit? Merg să îmi comand o cafea. V-am pupat!

– Te însoțesc, dacă îmi permiți, a spus Vlad

-Mulțumesc, i-am zîmbit eu cam anemic

– Un Davidoff simplu sau cu frișcă? m-a întrebat Vlad cînd am ajuns la bar.

– Da, simplu și un pahar cu apă.

– Ana, eu și Elvira vrem să venim să discutăm cu tine, se poate în această seară sau mîine?

Desigur, cu plăcere.

– Iar mie îmi promiți că mîncăm o înghhețată, undeva, pe o terasa, de acord?

– Foarte!

Da, dar cu frișcă sau parfé, altfel dă telefon că nu știe de ce nu se simte bine și nu mai are în casă

nu a mai continuat pentru că i-am strîns încheietura mîinii lui Dan, urîndu-i Bun-venit.

– Cînd te-ai întors? Putem să întrebăm pe unde ai fost?

– Am lăsat pe servantă niște tablete și cîteva poze. Și trei cutii mari cu Davidoff, un pachet de tutun pentru Gabi, le vei găsi, oricum.

– Mulțumescc! Ești cu mașina? Dacă mai rămîi un sfert de oră, mă lași și pe mine la piață?

– În regulă, dar nu bea toată cafeaua, pentru că ești deja agitată, fi-v-ar politica să vă fie!

După zece minute, în timp ce mă îndreptam alături de Dan spre ieșire, aud întrebarea:

– Ana, ce părere ai despre mutarea ambasadei la Ierualim?

Am răsucit degetul la tîmplă,spunînd fără să întorc capul

– Mîine vă aduc o poză cu Isaac Rabin și o copie printată a Acordurilor de la Camp Davis.

I Rabin

– Știi bine că la Camp Davis a fost Beghin alaturi de Carter și Sadat, nu Rabin; sper să nu pui și asta pe blog, dacă vrei să îți fie bine și să mai ai blog și acces la toate cele, m-a avertizat Dan, impingînd ușa ca să ieșim mai repede.

întîlniri ”ca într-un text pe care l-am uitat”

Pe Anton l-am găsit la masa unde stătea de obicei, de data aceasta singur, cu o ceașcă mare lîngă ziarul pe care mi s-a părut că îl răsfoiește distrat. După primirea bucuroasă a trebuit să îi explic pe scurt deși convingător de ce nu am fost ieri acolo, la Cafenea, spunîndu-i că de dimineață a fost zi de șmotru, doamna care mă ajută neputînd să vină decît în acea dimineață, iar spre seară nervii mi-au fost întinși pînă la limita rezistenței de probleme tehnico-domestice, negăsind alt termen, chiar și Duminică după-amiaza resimțind stresul. Anton insistase să îmi ofere o cafea și o prăjitură, nu l-am refuzat, dar în clipa în care am recunoscut vocea lui Tudor, cerînd sau comandînd un cartuș de Kent și unul de Camel, o pungă de cafea Taylors și două table mari de ciocolată albă, am încercat să maschez tremurul mîănilor, căutînd în geantă bricheta, fără țigări, subconștientul aminindu-mi că la acea masă nu pot să fumez. Eu stăteam cu spatele la bar, observîndu-l doar cînd s-a apropiat de noi, la vobele lui Anton

my_five_tigers_book sculpture by wetcanvas

– Zburător cu plete negre, pînă și dumneata m-ai abandonat ieri, m-am mulțumit cu prezența a doi colegi de btraslă, ca să zic așa. Cum îți mai merge? V-am văzut prin oraș, creste ți repede și frumos, îți seamănă mult, adăugă Anton, zîmbind.

– Da, creștem, suntem bine, dar dumneavoastră, pe cînd viitoarea carte?

Cu puțin noroc, cam prin mai-iunie. Ce zici, tinere, rezistăm, adică reziști? dumneata, că eu, la vîrsta mea..,. cu sau fără haștag sau cum îi spuneți voi…

Te rog și Vă rog, fără politică! aproape că am strigat eu

– Dar cine a pomenit de politică? Iar libertatea de opinie este consfințită prin lege, cît despre a-ți spune păsul și părerea, asta a devenit sport national.

– Nu spui chiar tu că cel mai sigur mod de a-ți compromite munca și imaginea este acela de a intra în politică?

– Și tu crezi tot ce spun și ce scriu eu?

– Bună, Ana! Ce mai faci, ești bine?

– Așa cum știi, amestecat

– Amestecate și de-a valma, completă, în glumă, Anton.

OK! Ai grijă de tine și sănătate; pe mine vă rog să mă scuzați, dar chiar mă grăbesc. Mi-a părut bine; salutări tuturor! Și se îndreptă grăbit spre ieșire.

Abia după ce am auzit mașina demarînd mi-am îndreptat privirea spre ușa cafenelei, spunîndu-i lui Anton:

Zilele trecute am găsit la anticariat o carte, o antologie de poeme ale unui poet necunoscut mie pînă acum; aseară, tîrziu, după ce m-am mai liniștit cu problemele casei, am început să citesc și recunosc – îmi place tare mult amestecul de misticism sau, mă rog, de sacru și senzualitate.

– Cine este autorul?

– Dan Laurențiu

– Nu pot să cred că abia acum!…

– Știu și recunosc, dezamăgesc ușor și des, sorry, dar…….. știi, nu am vrut neapărat, dar ceva mi-a rămas în minte, fără să încerc napărat să rețin

aș vrea să mă decurc

într-un text pe care l-am uitat

aș vrea să îmi aduc aminte de tine

o pagină pe care am părăsit-o

ca pe un nor care trece pe cer

pielea ideală a acestui trup

albastru aș vrea să mi-o aduc aminte

– Un mare talent și un om deosebit; Tomas cred că ar pute să îți povestească mai multe și mai bine; chiar, oare pe unde o fi?

Tocmai voiam să-i răspund lui Anton còă ultimele semnale de la el le primisem din nordul Africii, dar de masa noastră se apropia o pereche de chipuri frumoase ș cu o veselie debordantă în glasuri- era Elvira, însoțită de bărbatul pe care îl cunoscusem în urmă cu vreo două săptămîni într-o altă cafenea. Familiaritatea care părea sinceră m-a făcut să zîmbesc. Am scos mobilul și iam răspuns lui Dan ”da, sunt aici, dacă vrei, vino și tu”

Se anunța o după amiază și o seară interesante.

M-am dus la plasma de o calitate indiscutabilă și am fixat din telecomandă pe canalul unde se transmitea înregistrarea Galei de Patinaj Artistic de la Jocurile Olimpice.