ceaiul, berea și cafeaua

[oltima trăzmaie  făcută pe FB; GATA! – m-am potolit]

cafeaua și berea închinară (se atinseseră ușor, adică) cu un oftat:

”ne așteaptă vremuri grele!..”

ceaiul nu se putuse abține:

– asta sună ca în finalul primului volum ”Copiii din Arbat”

– ce Arbat, care arbat, ce-i aia arbat?

– un cartier din Moscova

– acolo să mergeți cu toții, aștia care votați orbește,

– este cartierul lui Bulat Okudyava

– vezi? O spune pe față, e cu rușii, e clar!

– dar Okudyava este un mare artist, nu se lăsase intimidat ceaiul

– țara, statul de drept, democrația sunt în pericol, iar lui și alor săi le arde de poezie, pe deasupra și bolșevică!

– dar nu e deloc așa cum credeți

– ia mai lasă-ne cu prostiile tale, hai, cară-te, ia-i pe toți ai tăi și oprițivă-n Siberia

– cînd vă veți liniști și veți asculta baladele sale veți înțelege altfel

– hai, gata! pleacă!

– în democrație poezia și muzica sunt libere; pînă la vot și după aceea, noi toți să fim sănătoși

blogosfera crede în lacrimi ?

in această seara/ adică seara care tocmai trecut ar fi trebuit – așa îmi propusesem – să explic  nu pe blog (!) de ce mi-a plăcut ecranizarea romanului Copiii din Arbat scris de Anatoli Rîbakov mai mult decît cartea;

    fereastra browserului mi-a ”semnalat” că pe unul dintre cele cîteva bloguri pe care le urmăresc cînd  și cum reușesc… , a apărut o nouă postare

 am dat click grăbit, hotărîtă să citesc mai tîrziu, eventual a doua zi, dar ceva mă nedumirea, era ceva ce parcă mai citisem la Flavius, și uitîndu-mă la dată, am înțeles : era o postare mai veche, am recitit-o și ca și ieri, pe un alt blog la care țin nu am rezistat ispitei jocului cu un ”dar involuntar”, astfel încît m-am pomenit că tastez ceea ce am lăsat acolo, pe Genunchiul Lumii, năpădită și copleșită de amintiri

        și nu, nu mă rușinez să recunosc că șși de data aceasta am lăsat comm-ul meu necorectat, dar de data aceasta din cauza lacrimilor

        bucuria  și tristețea unor amintiri dureroase – nu au rămas acolo pentru că, de fapt, le aveam și le am cu mine și în mine, doar că nu voiam să le … exprim… mai ”deschis”

           cum eram și eu și prietenii mei de atunci, în acele vremuri, nu mai repet aici

            dar pe atunci eu aveam o poftă și o nevoie de a scrie care mă ajutau să uit de problemele cotidiene care macină încet și sigur,  în orice caz, treceam mai ușor peste și pe lîngă ele

               pe atunci răspundeam politicos rîndurilor lăsate de căătre alții, citeam mai multe      bloguri și îmi plăceau lepșele,

                   pe atunci nu existau LIKE-urile care să te ajute să lași nu doar semn  de trecere pe unde se ajunge sau trebuie să se ajungă

                  pe atunci nu îmi neglijam prietenii reali ajunși în virtual și viceversa

                   pe atunci nu era nevoie să răspund la commentarii care fac timitere la alte bloguri decît al meu, ceea ce mărturiseswc că nu îmi place (răspunsul promis despre Simone de Beauvoir va veni curînd, nu e nevoie de timp pt gîndire, în parte deja am raspuns…, ci de locul și momentul potrivit)

                     pe atunci  mă ”ciocneam” spontan și frumos cu Paul Gabor pe care îl toooot strig – și știu că mă aude!- cînd se întîmplă să nimeresc pe cîte un blog de pe care plec cu nevoia acută de a căuta unul dintre cele cîteva preferate de mine ( nu Vă mirați că le citesc nelogată…)

                      pe atunci îmi plăceau multe de prin blogolumea blogosferei, acum îmi displac din ce în ce mai multe

                        pe atunci nu mă irita și nici nu mă îndispunea o anume familiaritate, dar niciodată nu  mi-a plăcut acel apelativ ”draga mea”, scăpat cu o superioritate prostească din vîrful buzelor

                și totuși, îmi păstrez blogurile, chiar dacă am înțeles de pe un blog înțelept beneficiile comentariilor închise

                 scriam cîndva, undeva pe aici despre nevoia de  virtual

                   iar eu nu cred că voi reuși să ignor  ușor chemarea, ademenirea sa

                   iar acum va trebui să mă întorc în Arbat, iar de acolo mai departe, tare departe, dar și acolo ca și aici , în blogolumea cu care ne-a obișnuit Flavius, se simte și se scrie despre viață și dragoste, despre veselie și tristețe, despre adevăr și minciună, despre demnitate și umilință, despre jocurile puterii și capriciile destinului

   aici, acum nu deschid romanul, ci aleg cîteva versuri ale lui Bulat Okudjava

ai tăi trecători au  o viață mărunță

au treburi, aleargă şi tropăie-n drum.

Arbat! Ah, Arbat, tu credinţa mea sfîntă

sub mine aşterne-ţi al tău caldarîm.

              -Cîntec despre ARBAT-