un fel de… intermezzo

sau timpul meu irosit -scuze!-  petrecut pe FaceBook…
” e imposibil sã retranscrii integralitatea realitãții, cuiva care n-a trãit-o, in fața acestei imposibilitãți… ,cei rãi fac jurnalism, cei buni scriu povești. iar geniile… fac teatru;se ia realitatea și se face din ea ceva: poveste’
inca după primele două sezoane ale serialului caut un cuvînt (parte de vorbire sau de propoziție) care să definească cît mai ‘fidel’ tot ceea ce este cuprins aici, în acest film și nu reușesc; aseară, tîrziu, la cîteva minute după genericul final al episodului cu nr-ul … din ultima serie, m-am auzit spunînd eu însămi ”colosal”; și totuși, ceea ce memoria mea a reușit să rețină (sper) din indatorata rememorare a celor 4 Maquis, nu este îndeajuns pentru ceea ce ESTE acest film serial (l-am desoperit intîmplător și tîrziu, recunosc)

Claude et les Maquis

   pGKvvasvybQLAvJAqOkNDovvqzd    un village fra -les tous...

un fel de refugiu

mă încăpățînez să cred în cuvintele lui Albert Camus, cel(e prin) care ne asigura că arta ni s-a dat pentru a înțelege și pentru a învinge o soartă dificilă
nu este nici motto, nici citat cuprins între ghilimele , iar ideea găsită cu muuuuult timp în urmă în Notele de la Tipassa este redată aici cu aproximație … lejeră;
am înceut blogul jucîndu—mă și semnînd ca Sisif_ratat și am explicat atunci de ce; acum mă joc, mai puțin pe aici, de-a bolovanulluiSisif, pe care îl port între mîini, de fapt, pe brațe pentru că am cam obosit; adevărul este că degetele au slăbit nu din finețea mișcărilor, ci, mai degrabă din putere, si-au pierdut forța, le este cam greu să țină creionul mai mult timp în mînă, dar se desprind și mai greu de tentația/ chemarea de a atinge tastatura
iar în momentele grele, ingrate caut refugiul în ceea ce ne-am obișnuit a numi artă, ori pe acea cale a lecturilor pe care ne amăgim că formează/ sunt o punte între noi și Divinitate, chiar dacă în cele mai multe cazuri chiar sunt de ajutor, alteori, tot mai rar, din păcate, eu mai cred că starea de bine o pot găsi și în ecuația care duce spre o elipsă ori în suprafața unei secțiuni dintr-o prismă cu bază neregulată;

gîndul este liber și ajunge oriunde și oricum; chiar oricum? o fi bine ? îmi amintesc ”instantaneu, brusc și dintr-o dată” că am citit într-un dialog primit pe mail de la o prietenăsuper și ultra ”orientată” și mereu updated, dintre Dalai Lama și un teolog brazilian, Leonardo Boff, un promotor de la Théologie de la Liberté (temă care merită
aaplecare mai alicată…), îmi amintesc, care va-să-zică, de atenționarea sau de îndemnul înțeleptului tibetan, cum că trebuie să avem grijă ale noastre gînduricare sunt purtate de cuvinte, care devin acțiuni și obiceiuri, îndeletniciri de care trebuie să se țină atent seama tocmai pentru că acestea formează caracterul care va stabili/ contura destinul care, de fapt, este însăși Viața (traducere f liberă și personală din franceză)
apoi urmează o frază care poate să surprindă în mai multe feluri: ”nu există religie mai are decît Adevărul”,
dar în Sfânta Scriptură creștină Logosul suprem : Iisus Hristos – Calea, Adevărul și Viața

poate că altă frază este mai surprinzătoare, șocantă prin duritatea greu de recunoscut și de acceptat : ” ei (oamenii) trăiesc ca și cînd nu vor miuar mă uri vreodată și mor ca și cum (nu ) ar fi trăit niciodată”
…… cît de ușor și de firesc privirea-mi caută cartea Credința, nădejdea și iubirea în viața și opera lui Andrei Tarkovski…..
(încă nu i-am găsit locul potrivit, deocamdată stă pe măsuță alături de Cartea Neliniștirii a lui Pessoa…)

în zilele în care nu pot să scriu îmi caut refugiul în lectura unor bloguri familiare sau mai noi, astăzi, am găsit o fotografie superbă, cu un pod peste un rîu, știu și podul știu și rîul, dar am făcut imprudența de a lăsa două versuri dintr-un poem al unui oet care le iubește (și dincolo de moarte) infinit mai , poetul care a auzit și a scris Cîntecul esențial

mă refugiez în reviste tiărite sau online, am revelații ale unor tineri critici și eseiști cum sunt unii care scriu în laPunKt.ro
găsesc cîte o frază cum este cea care încheie cronica semnată de Daniel Cristea-Enache în Observatorul Cultural : ”Romanul, remarcabil, este dintre cele care se pot şi citi.”, un îndemn care chiar îmi schimbă starea de spirit și îmi intește că am ferestre luminate de soarele primăverii, am cărți, filme, înghețatolă și ciocolată
nu aleg nici Mozart, nici Mendelssohn- Bartholdy, ci Sonata 111 de Beethoven, care a salvat un muzician sud-americanîntr-o temniță și despre care Sonată, Radu Cosașu scrie ”nu aș putea să-i mai spun altceva”

și îmi hrănesc și îmi întrețin cu drag propria-mi singurătate, e care nu o regret și pe care nu vreau să o schimb decît dacă as putea să cad la învoială cu destinul

filme? aș vrea să văd filmele nominalizate la Oscar, categoria cel mai bun film străin, ca să pot să înțeleg de ce și cu ce au fost mai bune decît bijuteria lui Călin Peter Netzer, Poziția Copilului
și ajunsă aici, cu mîna obosită, nimeni, altcineva, doar eu știu de ce se pliază finalul cronicii acestui film, cronică scrisă de Angelo  Mitchievici, pe rîndurile tastate acum și aici

 

este vară și e frig

este rece, prea rece după  o primăvară capricioasă, iar în prima lună de vară, după ce canicula a încins minți și spirite de toate mărimile ca suprafață de cuprindere a ideilor și fapte, după toate resursele materiale, intelectuale și de bun simț

a venit acum zile care aduc nu răcoarea binefăcătoare, ci un val/aer /vînt rece și dătător de fiori – este frigul grijii de mîine și frigul fricii.

de cine sau pentru ce Vă temeți, DOMNILOR care ne ‘îndrumați’, ne guvernați și ne hotărîți temporar destinele ?

de așa ceva ?

sau de așa ceva ?

ori încercați să preveniți așa ceva…

eu  cred că Dumneavoastră încercați  să depășiți imposibilul, astfel încît o aemenra  alăturare  imagini să nu mai fie posibilă.

(fotografie primită)

–––––––––––––-

în urmă cu  cîțiva ani aveam  alt imbold de a screie și alta cadență (un fragment este rătăcit și aici pe blog);

eu încă mai cred în Statul de Drept, cred că trăăiesc în democrație, fie ea și originală, după chipul și asemănarea noastră, doar  noi am  votat, fiecare cum a… crezut…, cred că nu dăm acele timpului înapoi și nici nu ne mutăm pe un alt continent.

și repet :

EU CRED ÎN PUTEREA CUVÎNTULUI ȘI ÎN FORȚA ARGUMENTULUI

și cred în cel mai frumos cuvînt-argument L I B E R T A T E

asul de treflă

Le jeu, c’est une lutte  corp-à-corps avec le Destin –   Anatole France

Era seara mea norocoasă :

aveam   doi Ași (cel de verde și cel de pică) și doi șeptari (de Carro și de treflă)

miza era mare și nu era în bani de arginți sau de aur;

era o înțelegere, nici ”tîrg”sau ”învoială” nu era;

am cerut o carte și am primit un al treilea șeptar, cel de verde;

am privit expresia partenerului de joc; era cea a jucătorului experimentat, nu trăda sau nu lăsa să se înțețeagă ceva

am pus cu satisfacție full-ul meu pe masă;

partenerul m-a privit atent și mai lung decît mă așteptam, apoi, după o  ezitare, a răsfirat cărtile sale :careu de Ași

încercam să înțeleg și nu reușeam – de unde patru Ași? pe cel de treflă îl purtam tot timpul în mînecă;

în clipa în care m-a întrebat dacă respect înțelegerea, am înțeles:  era cel care avea mereu toate cărțile.

Asul de treflă era doar o amăgire.

iar miza era chiar acea carte de joc.

Bun găsit blogosferă, bun găsit blogolume, bun găsit blog

 

     Bun găsit tuturor!

  Bun venit an  2010 ! – ești proapăt, arăți fumos ca înfățisare (hmmm, aproape în  sistem binar…). Fratele tău sau ce fel de rudă îți este și care tocmai a plecat m-a lăsat spre sfîrșit să mă plimb, să hoinăresc nițel, dar la despărțire, ca semn de rămas-bun, mi-a dat o tăviță plină de pastile și prafuri pentru răceală  – de la tine vreau mai mult decît orice, sănătate. Ne-am înțeles, așadar!

    Deocamdată, tăvița se golește și se completează la loc, iar acea stare de bună dispoziție de care știam cîndva, se cam lasă  așteptată.  Iar eu, printre ceștile cu ceaiuri calde, pastilele, batiste de hîrtie și altele care mă șicanează, încerc să uit să pun termometrul sau să fac deja plan-program pentru săptămîna viitoare.

    și cum Moșul a fost destul de bun cu mine (sîc!),am ce să citesc, am ce asculta, am cu ce să scriu,doar că nu prea am acea stare necesară; ceva-ceva tot a uitat Moșul, dar îți spun mai tîrziu.

               Dintre cărțile primite, aleg una pe care  de cîteva luni vreau  să o citesc și cum nici timp nu prea am avut am așteptat să o găsesc printre cele lăsate de Moș, așa cum mi s-a promis.

        Iau în mînă Supleantul de Petru  Popescu; subiectul cărții îl știu/știam, am   auzit si citit păreri și opinii mai mult sau mai puțin avizate, oricît de greu ar fi de crezut, m-a interesat mai puțin cît de adevărată   ar fi putut să fie pasiunea unui tînăr scriitor considerat și rămas pînă astăzi, (îndrăznesc să cred!…)  figura sau semnătura  emblematică, „simbolul” generației sale, îmi era dor și eram curioasă de  scrisul său de acum. Atunci cînd ai citit tot ce a apărut scris de el în românește, chiar și cele cîteva traduse, iar peste  ani și peste atîtea lecturi și întîmplări cel puțin bulversante,  la stupid de banala întrebare, dar care, vai!, te dezgolește pardon!, te ”arată” atît de bine -”ce cărți sau ce carte ai lua…?”- răspund fără să mă gîndesc mai mult decît o miime de secundă, de fiecare  dată : PRINS. Cartea citită acum, am comparat-o în gînd, pentru mine cu celelalte șui mi-a plăcut mai  puțin decît cele scrise înaainte de a pleca și mai mult decît cele scrise dincolo, departe; iar atunci, nu cred că a părăsit România cu adevărat niciodată. Inegală ca stil, cu unele inadecvente conjucturale (???), incitantă pentru unii, poate prin personajele sale, mie cartea mi-a lăsat o stare care a copleșit pentru o zi senzația sau starea de boală– am zîmbit cu adevărat pe alocuri, sau  amar de cele mai multe ori, am lăcrimat cînd adevărul sau, mă rog, veridicitatea amintirii a ceea ce  este pritenia sinceră a durut tocmai prin neputința de a o păstra.; mi-a plăcut povestea de dragoste din carte și rămîn curioasă nu dacă ”fiica puterii” a fost îndrăgostită de tînărul scriitor, ci mă întreb și acum oare cine este  acea femeie al cărei nume se regăsește în cea mai frumoasă  dedicație citită de mine și de ce a schimbat dedicația la reeditarea cărții după anul 1990….

 Mai frumos decît a scris cineva pe un blog drag  mie, eu nu o pot  face….

Sună telefonul ; un prieten,Vlad, mă întreabă  dacă am primit colecția cu filmele lui Tarkovski, ei, bine, tocmai pe accea nu o primisem din ceea ce așteptam…… poate l.a anu’…   ”eu am primit o muzică grozavă! Cobori pînă la noi? Doar travesezi; merită, crede-mă!” Am explicat că sunt răcită și după ce am închis, mi-am amintit ca am o carte  împrumutată de la ei :   De vorbă cu Marina Tarkovskaia, sora regizorului Andrei Tarkovski de Elena Dulgheru. Am luat cartea cu oarecare ciudă, dar hotărîtă să o citesc,  nu mă simt bine, o răsfoiesc ușor cu gîndul să o reiau serios seara;  citesc : Tarkovski – Cel Întăi Chemat al artei a şaptea .    .. bine, bine. E mare, e genial, e copleșitor, dar nu cred că este singurul ”chemat”, chiar dacă sora sa spune că ” povestea Călăuzei este povestea lui Hristos”….   Doamne și cum s-a mai interpretat   acdeastă minunăție de film, cîte simboluri mistice sau profane, chiar politice i s-au găsit… și poate poentru că este început de an, îmi amintesc cu aproximație ceva din rugăciunea Călăuzei ; ” Fă, Doamne, ca tot ce-au sperat să devină realitate…”

 și o alunecare ciudată a gîndului, pe care nu îl las să apropie scriitorul si profesorul din Zonă de scriitorul mai tînăr și o femeie matematician care încearcă să evadeze în singurul refugiu pe care crede ca și-l poate permite….

   nu vreau să greșesc, dar Călăuza  lui Tarkovski, spune cam așa: ” ce-i mai important, să creadă in ei însiși  …. slăbiciunea e o minune, tăria e un nimic… ”

    pe ultima pagină a cărții lui Petru Popescu citesc ; ” unește-ți ritmul pasului cu ritmul unduirii punții și-ți vei găsi ritmul firesc…”

 

         Acea matematică a lacrimii din Nostalgia o    las acum deooparte;

iar eu mă gîndesc la doi oameni hărăziți, două talente [nu, nu le compar  !!!] care nu s-au mai regăsit pe sine cu adevărat departe  de casă.

și aud rîsul fetiței din biserica din Andrei Rubliov și asta poate pentru că

am primit un colaj unde am citit :

Să vă aducă anul 2010 mai mult timp să rîdeți …. pentru că …rîsul este

muzica sufletului