între două povești

 

                              rămîne magia visului

 

                                   

 

                          de-o clipă doar

                         e prea subțire gheața pentru noi, nu vrei să bagi de seamă

acel cuvînt

Fetal by Pnina Evental

e prea devreme? ori iar e prea tîrziu?

”pentru noi niciodată nu va fi momentul potrivit”

acum! ––– sinapsele sunt fixate perfect

primul pas, prima întindere a mîinii – armonioasă coordonare și nu voi obosi auzind strivitor-obsedant

mișcare, mișcare, mișcare

iar ritmul vieții’n pas de dans îl voi deprinde lesne, oricum ar fi: ușor sau complicat; știi bine, doar c-am învățat, deja, ”mersul pe valuri în picioare”

vălul să nu-l înlături vreodată, căci sufletu-mi ți-e taina

spirala morții

Azi mi-ai oprit plutirea cu-o simplă îmbrățișare

sună a vers? – nicînd; n-aș fi în stare

tu ești magicianul :

și foc și gheață și apă și văzduh

tăișul din privire, răceala-ți nefirească

cereau un ultim suflu, un ultim duh

și m-am prelins pe trupul lung, nemaidorit

lăsîndu-mi capul s-ajungă pe propriile-ți picioare

șoptind cu mîinile-nstrînsoare, o ultimă rugare

hai să jucam cu-adevărat finalul

tu vrei să strici magia? fie; și ce dacă ?

o singură și scurtă rotire pe călcîie

tu schimbi mîna, eu piciorul, nimic nu mai poate opri caruselul

aștept să-mi lași ca-ntr-o scăpare brațul

nici amețeală, nici durerenu pare a voi să fie

ci doar dorința de-a se rupe lațul

să m-adîncesc în lespedea  ce va să-mi fie gheața

iar tu să faci ce știi maai bine: dansează-ți viața

–––––––––-

ți-am spus că nu sunt pricepută-n versuri

și nici nu mă descurc printre eresuri

și totuși azi pe lama rimei tale m-am jucat

ba chiar m-ai aplaudat 

și nimeni n-o să știe, niciodată

doar locul acesta, unde nu vei mai apărea vreodată

[ah, nu e nimic serios] 

blog de împrumut

Domnul Jourdain, consecvent cu sine și cu ambițiile sale a dorit să cunoască spațiul virtual. Iar pentru a accede în High-life-ul blogosferei, pentru a se famiariza mai bine  cu blogolumea s-a hotărît să își creeze un blog, apelînd la Maestrul său de filozofie.

Domnul Jourdain:- Da, o să fie ceva foarte galant!

Maestrul de filozofie:- Nu  mai încape vorbă. Doriți să scrieți în versuri ?

–        nu, nu, fără versuri…

–        nu vreți decît proză.

–        Nn vreau nici proză, nici versuri.

–        Nu, dar trebuie să fie ori una, ori alta.

–        Da’de ce ?

–        Fiindcă, domnule, ca să ne exprimăm, există doar proza și versul.

–        Nu există decît proza a și versul?

–        Desigur. Tot ce nu e proză e vers și invers.

–        și cum vorbește omul, ce e ?

–        proză

–        Pe legea mea, de patruzeci de ani spun proză, fără să știu! Îți sunt îndatorat!

(…) dar vorbele astea le-aș dori mai galante, mai bine întoarse.

–        Trebuie spuse mai pe larg lucrurile.

–        Ți-am spus nu!nu vreau decît cuvintele astea, dar întoarse după modă, așezate cum trebuie. Te rog să-mi spui feluritele chipuri în care le-am putea turna.

 

(Moliėre – Burghezul gentilom, editura ESPLA)

Celui inițiat în Logică și dicție, în morală și în fizică, chiare dacă sunt, oarecum, întortocheate, cel care a învățat că în muzică aria trebuie potrivită cu textul, celui care a plătit lecțiile de dans și de scrimă, i s-a părut destul de ușor să se miște prin lumea asta încă nouă pentru el, să se strecoare   printre bloguri și să își amintească de seratele ori de recepțiile care  se organizează miercurea sau joia, respectînd noile cerințe

respectîndu-și (re)numele, de care nu era foarte sigur dacă îl cîștigase/ obținuse pe deplin, voia să facă și să aibe un blog altfel, deosebit de cele pe care le văzuse cam superficial, aspect care nu avea importanță din moment ce și el intrase în rîndul lumii: nu voia povești în proză, nu voia lirisme sentimentale, nu voia nicidecum să-si însemneze zilele într-un soi de jurnal, așa, în văzul tuturor, deși știa că asta l-ar fi ajutat, iar Maestrul de filozofie i-a explicat că blogul este    tot un fel de jurnal.

Bine, bine, dar dacă nu e nici proză, nici versuri, ce mai rămîne?

Maestrul de filozofie a pomenit de ceva ce s-ar numi retorică și că de aici pînă politică este mai puțin decît o jumătate de pas; la  nu prea l-a interesat asta pînă acum, dar –se pare- că în chestiunea aceasta toată lumea își dă cu părerea și dacă îi este de folos, de ce nu ?

acum, că are un ecran ultramodoern, pe care și prin care poate să vadă și să observe totul în 3D, cum a auzit că se spune, este superformidabil.

trebuie să înceapă la modul serios, cum le face pe toate celelalte, treaba asta cu bloggeritul; cum se descurcă alții, el de ce nu ar reuși ?

–––––––––––––

așadar, un nou blogger , cu un blog ce pare a fi inedit.

nu sunt convinsă că merită, dar, cînd și cît voi putea, îl voi urmări și pe acesta, doar aparține unui gentilom…!…

și –cine știe?- poate îl voi împumuta.

numai  de nu s-ar auzi  prea des ”dara, dara, bastonnara”

Chemare peste timp(uri)

Călătoream imaginar prin New York, cînd am găsit într-o mapă cu felurite decupaje, pliante si pagini întregi, o fotografie cu un cuplu foarte frumos;  am privit-o, am pus-o la loc, am luat-o din nou în mînă, după ce, aproape fără să vreau, am scos cu grijă dintre coperta groasă  și învelișul de subțire al unui LP un fel de scrisoare-poem.  Am încercat și de data aceasta, fără să reușesc, să înțeleg de ce (în) mintea mea i-a(m)  apropiat, mai mult decît i-am asociat,  împreună, și nu doar ca pe un cvartet fruumos și celebru, ci chiar mai mult decît prieteni peste timp/uri.

Nu doar farmecul lor irezistibil, nici talentul lor răvășitor, iar dincolo de pasiunea mistuitoare și de patima niciodată ostoită, am auzit un zvon inefabil de aripi ori pași pe un ritm baladesc de chitară, ca o chemare strigată pe dorul de către zări (ei nu știu ce-i zarea, ei caută zările)

Hai, dă-mi ghitara. Vreau pe coarda groasă

Să cânt despre viaţa-mi furtunoasă.

 

La această femeie am căutat fericire

Şi aflat negura, pieire.

Nu ştiam că dragostea e molimă, huidumă,

Nu ştiam că dragostea e ciumă.

A venit spre mine, a privit

Şi m-a înnebunit.

Cântă prietene, să-mi aduc aminte,

De viaţa dusă mai înainte.

Las-o să o sărute cine-o vrea,

E târfă şi e draga mea.

Mai stai! Mai stai! N-o înjur, o chem,

Şi n-o blestem.

 

῭῭῭

De ce îmi oferiți ceea ce eu iubesc

Doar pe credit, în rate, ce se-npotmolesc  tot mai tare….

 

Această noapte e pentru mine în afara legii

Încă din zori îmi fugăresc somnul,

de nu, de-adorm o să visez o madonă

Semănînd cu o anume persoană anume

 

*

Cu toții-și vor pune hainle de sărbătoare

Iubita mea spune-mi, de ce oare ?

Ea-mi răspunde :”fă-te și tu fercheș

mi-e rușine cu tine

uită-te cum te clatini,

ca un tren fără șine”

 

 

*

 

Sunt, totuși, un om simplu

și mă întorc la tine, fregată legendară,

cu versurile de odinioară, pitite-n amintire

 

au fost și au rămas răzvrătiți și și nesupuși [ și fragila făptură hăituită prin pădure știe doar legile acesteia, sfîrșind ca victimă a ignoranței și a răutății], au avut visuri, idealuri, dezamăgiri, au fost admirați, iubiți, iar apoi renegați, au protestat, s-au revoltat, fiecare în felul său, prin arta sa, au sfidat prejudecăți și legi care le îngrădeau zborul liber, chiar dacă prețul avea să fie mare, cel mai mare posibil

dansul pasional, aproape drăcesc al unei eșarfe poartă răspunsul unei chemări către o alta:

În această viaţă, a muri nu e noutate;

 

Nici să trăieşti, ar fi mai nou decât atât.

 

 

        și, zăcînd pe glod bătătorit

        urlu, din răsputeri, prin difuzoare paradite:

”oameni, ascultați la mine! Sunt viu! Trăiesc!”

––––––––––––––

(în noaptea unei păduri patru perechi de brațe se rotesc înlănțuite în jurul unei chitare

cînd mă voi înălța în fața Domnului Celatotputernic,

mă va justifica doar virtutea cîntecului meu )

[versuri de Serghei Esenin și Vladimir  Vîșoțki traduse de Zaharia Stancu, Ioanichie Olteanu,Silvia Kerim, Matilda Banu]