firul care unește două povești

eu evit înmormîntările (cel cu care am împărțit mai mult decît copilăria, colacul-covrig din Piața Romană sau suta de lei a avut grijă să nu suport tragismul acelor clipe, durerea, oricum, nu se…..) și ocolesc cimiterele

ziua de Sâmbătă, 13 august, o zi în care am ales să aflu din alte surse decît de pe net ce întîmplă mai aproape sau mai departe de mine, iar ziua ar fi trecut aproape ”domestic”, dar seara am revăzut după treisprezece ani un înteviu cu amprenta inconfundabilă a profesionalismului Eugeniei Vodă, un dialog ce va rămîne peste timp un reper despre virtuțile adevăratei nobleți aristocratice (nu, nu cred că este un pleonasm)

sunt și rămîn, așa cum am recunoscut, un om cu opțini de stînga, un republican convins, am crescut într-o familie unde se întîlneau adeseori la aceeași masă ilegaliști comuniști autentici și monarhiști care au crezut pînă în utima clipă a vieții lor în sistemul monarhiei constituționale

și mi-au rămas în minte, în mod deeosebit, două fraze spuse de către cea care, dincolo de controversele celor care ciuruiesc istoria, rămîne, prin distincție și dezarmantă naturalețe, Regina ANA

întotdeauna trebuie să oferi dragoste, daca poți

a plînge la moartea cuiva ar fi prea simplu

azi dimineață, căutînd, nu chiar întîmplător, o carte a unui scriitor sud american, am deschis la o pagină pe care am citit :

că moartea este altă poveste, delicată și profetică, unică și personală, subtilă și profundă ne-a demonstrat ieri prin singurătatea imensă pe care balerina a reușit să o creeze în jurul ei: o galaxie de durere și de pustiire.

ceea ce ar putea uni, într-un anume fel – și nu cred că forțat…- cele două posibile povești de viață ar fi acel element inexorabil pe care nici istoria nu-l poate anula și nici măcar nu-l mai poate îmblînzi: exilul.

Anunțuri

pentru că acum doare

(nu puteam să o las pe FaceBook)

Elegie
a Marianei Marin
mă grăbesc înspre moarte fără un înţeles anume
fără rochie de mireasă fără zestrea de aur
fără mine. mă grăbesc senină şi amară
de-a latul patriei. parcă ar fi fost mîine.
–––––––––
am citit-o pentru prima dată în anii cînd cunoscusem, deja, una dintre măștile morții (sau, poate una dintre fețele sale neascunse), începusem să îmi ”asum” vina pentru greșelile mele și pentru ale altora, dar prețul îl resimt cu adevărat și il plătesc înzecit abia acum, în ultimul timp; zilele acestea mi-am amintit-o chiar și în clipele cînd concentrarea ar fi trebuit să fie mai bună, nu neapărat ”maximă”, repetam versurile și echilibrul interior îi devenea suveran celui exterior; dacă aș schimba ceva ca să mi se potrivească … perfect? poate doar patria cu orașul și -eventual- mîine cu azi, dacă mă conving pe mine însămi să aștept primăvara (aici, acum nu mai am poze… )

obsesia de sub stele a acelui Semn

mai întîi am citit cîteva fragmente în engleză, primite într-o revistă la care am abonament; apoi a apărut cartea tradusă, chiar neasteptat de bine, la o editură care este tot mai plăcut surprinzătoare; filmul l-am tot amînat pentru o dispoziție su pentru o perioadă cu o stare mai ”potrivită”

pînă de curînd, cînd, într-o noapte întunecată și rece de decembrie am încercat să uit de griji și să amorțesc durerea

și astfel, într-o poveste despre viață și durere, despre boală și curaj, despre dragoste și alunecarea în abis, despre povestea a doi adolescenți frumoși, inteligenți, și cu o sensibilitate care te atinge și te contaminează fără să vrei, la care poți să plîngi ori să lăcrimezi pe ascuns, dar poți și să privești din ce în ce mai atent, simțind cum suferința stăpînită cu încrederea sincer împărtășită te întărește și te întoarce într-un fel anume spre tăcerea demnă din tine însuți,

din această poveste derulată într-o succesiune de cadre care surprind case cu încăperi obișnuite acestor timpuri, saloane de spital sau farmecul unui Amsterdam, orașul ”cunoscut pentru viciile și depravarea sa ” , cadre care surprind curățenia, culoarea și frumusețea străzilor, a podurilor și a clădirilor, dar care pătrund cu respect în casa Annei Frank, de imagini care surprind mai ales chipurile senine care par să sfideze resemnarea timpurie și nedreaaptă, nedrept de timpurie, ale unor adolescenți care citesc cărți pe care le ”disecă” profund, voind să-i afle ultima posibilă taină, tineri care se mișcă cu aceeași dezinvoltură conducînd mașini, purtînd mereu cu ei accesorii medicale, la întîlniri de grup ori în localuri de lux; aceeași tineri care se uită amuzați sau plictisiți la emisiuni tv și comunică în plină zi sau la ore din noaapte prin sms-uri;

farmecul și naturalețea actorilor, coloana sonoră cu OneRepublic, Ed Sheeran, Lykke Li, (poate că ar fi mers chiar și o piesă cu Peter Gabriel, draga mea Hazel…), inspirația regizorului de a salva unele secvențe de a deveni melodramatice, fidelitatea, uneori pînă la cuvînt, a scenariului față de textul cărții lui J Green, totul a rămas pentru o vreme alături de mine sau eu mă voi întoarce adeseori la această poveste care mi-a reamintit într-o perioadă în care, realmente, aveam nevoie de așa ceva:

știu cã iubirea e doar „un strigãt în abis” și cã „uitarea e inevitabilã” și suntem toți condamnați și într-o zi toate nãscocirile noastre vor deveni praf și Soarele va înghiți singurul

Pãmânt pe care îl vom avea vreodatã

cã lumea nu e o fabricã de dorințe

am înțeles ca înmormântãrile nu sunt pentru cei morți, ci pentru cei vii

încercarea ta de a mã ține la distanțã nu va schimba ce simt pentru tine

că trebuie să-i mulțumwesc (și eu) lui Hazel pentru adevărul cuvinttelor : mi-ai oferit o eternitate… într-o perioadã de zile numãrate și pentru asta îți sunt… îți voi fi întotdeauna recunoscãtoare

fără suferinţă, cum am putea şti ce e bucuria? îşi vor aminti oamenii de mine? ce sens are viaţa mea? ce vreau să las în urmă?

O, Doamne, din nou întîlnesc acel Semn! Dar poate că se află și în alegerile noastre, iar dacă este așa, atunci:

nu poți alege dacã vei fi rãnit sau nu în aceastã lume…, dar poți alege cine te rãnește și îmi place alegerea mea; sper cã și ea e mulțumitã

de alegerile ei. Okay, Hazel Grace?

Okay.

și cum altfel? cum ALT fel ?….

cartea lui John Green are chiar la început, înainte de nota autorului și de primul capitol un fragment din cartea din carte, cartea pe care o citește obsedant Hazel și care se dovedește mai mult decît ceea ce pare a fi :

Olandezul-cu-lalele s-a întors cu faţa spre ocean, contemplând mareea care se ridica:

Unifică, provoacă, otrăveşte, ascunde, revelează. Priveşte-o cum se ridică şi coboară,

luând totul cu ea.

Ce e? am întrebat eu.

Apă, mi-a răspuns Olandezul. Ei bine, şi timp.

PETER VAN HOUTEN, O durere supremă

personal, cred că aș fi preferat ca personajele să nu fie bolnave de cancer; să fie ”puse la încercare” în alt mod, dar, știu, uneori, în viață…

nu este un film de OSCAR, dar este un film care face bine minții și sufletului, iar cartea, da!, merită timp -Timp- pentru a fi citită

(John Green pare a fi unul dintre cei norocoși care au atins acel Semn…)

Chemare peste timp(uri)

Călătoream imaginar prin New York, cînd am găsit într-o mapă cu felurite decupaje, pliante si pagini întregi, o fotografie cu un cuplu foarte frumos;  am privit-o, am pus-o la loc, am luat-o din nou în mînă, după ce, aproape fără să vreau, am scos cu grijă dintre coperta groasă  și învelișul de subțire al unui LP un fel de scrisoare-poem.  Am încercat și de data aceasta, fără să reușesc, să înțeleg de ce (în) mintea mea i-a(m)  apropiat, mai mult decît i-am asociat,  împreună, și nu doar ca pe un cvartet fruumos și celebru, ci chiar mai mult decît prieteni peste timp/uri.

Nu doar farmecul lor irezistibil, nici talentul lor răvășitor, iar dincolo de pasiunea mistuitoare și de patima niciodată ostoită, am auzit un zvon inefabil de aripi ori pași pe un ritm baladesc de chitară, ca o chemare strigată pe dorul de către zări (ei nu știu ce-i zarea, ei caută zările)

isadora duncan

Hai, dă-mi ghitara. Vreau pe coarda groasă

Să cânt despre viaţa-mi furtunoasă.

 

La această femeie am căutat fericire

Şi aflat negura, pieire.

Nu ştiam că dragostea e molimă, huidumă,

Nu ştiam că dragostea e ciumă.

A venit spre mine, a privit

Şi m-a înnebunit.

Cântă prietene, să-mi aduc aminte,

De viaţa dusă mai înainte.S Esenin - 1922

Las-o să o sărute cine-o vrea,

E târfă şi e draga mea.

Mai stai! Mai stai! N-o înjur, o chem,

Şi n-o blestem.

 

῭῭῭

Vladimir-Vasotki

De ce îmi oferiți ceea ce eu iubesc

Doar pe credit, în rate, ce se-npotmolesc  tot mai tare….

 

Această noapte e pentru mine în afara legii

Încă din zori îmi fugăresc somnul,

de nu, de-adorm o să visez o madonă

Semănînd cu o anume persoană anume

 

*

Cu toții-și vor pune hainle de sărbătoare

Iubita mea spune-mi, de ce oare ?

Ea-mi răspunde :”fă-te și tu fercheș

mi-e rușine cu tine

uită-te cum te clatini,

ca un tren fără șine”

 

 

*

 

Sunt, totuși, un om simplu

și mă întorc la tine, fregată legendară,

cu versurile de odinioară, pitite-n amintire

 Marina Vlady

au fost și au rămas răzvrătiți și și nesupuși [ și fragila făptură hăituită prin pădure știe doar legile acesteia, sfîrșind ca victimă a ignoranței și a răutății], au avut visuri, idealuri, dezamăgiri, au fost admirați, iubiți, iar apoi renegați, au protestat, s-au revoltat, fiecare în felul său, prin arta sa, au sfidat prejudecăți și legi care le îngrădeau zborul liber, chiar dacă prețul avea să fie mare, cel mai mare posibil

dansul pasional, aproape drăcesc al unei eșarfe poartă răspunsul unei chemări către o alta:

În această viaţă, a muri nu e noutate;

 

Nici să trăieşti, ar fi mai nou decât atât.

 

 

        și, zăcînd pe glod bătătorit

        urlu, din răsputeri, prin difuzoare paradite:

”oameni, ascultați la mine! Sunt viu! Trăiesc!”

––––––––––––––

(în noaptea unei păduri patru perechi de brațe se rotesc înlănțuite în jurul unei chitare

cînd mă voi înălța în fața Domnului Celatotputernic,

mă va justifica doar virtutea cîntecului meu )

[versuri de Serghei Esenin și Vladimir  Vîșoțki traduse de Zaharia Stancu, Ioanichie Olteanu,Silvia Kerim, Matilda Banu]

 

morala internetului

(sau șase reguli de etică găsite pe net)

six ethics of life

(imagine de pe net)

cînd le-am zărit nu am avut vreo senzație și nici o reacție anume

le-am  citit  de două ori, nu ca pe niște reguli de însușit (sunt destul de cunoscute)

și cum eram – și încă sunt- într-o perioadă cînd totul trece pe lîngă mine fără a reuși să

”prind”  miezul, le-am citit invers, adică de la a șasea la prima :

trăiește și simte din plin încercarea, sforțarea înainte de a abandona gîndul așternut

ca pe o victorie asupra timpului scurs în van

ascultă șoapta, vorba ca pe o respirare a rugăciunii – și atunci vei crede

apoi poți să mori

(dacă mai crezi în moarte)

[floarea de pe blogul meu mic se pare că le-a înțeles mai bine decît mine]

21 aprilie 2011 Joia Mare

încă nu am înțeles eu prea bine algoritmul după care sau prin care anul acesta Sărbătoarea izbînzii Vieții asupra morții este bucurie pentru toți creștinii în aceeași zi [ceea ce mi se pare firesc ]

astăzi este Joia Mare, Joia Cinei de taină, ziua prieteniei și  a încreederii puse la încercare, este seara meditației și a rugăciunii cea mai presus de fire în Grădina Ghetsimani

și privind, din obișnuință, spre calendar constat o coincidență pentru care, de data aceasta nu mă gîndesc nici la calendevechi și noi, nici la jocul întîmplării ori al hazardului, ci pur și simplu îmi spun mie însămi :”ce frumos s-a(u)  potrivit”;

în 21 aprilie anul 753 îe.n., potrivit Legendei, dar și scrierilor vechi, precum Eneida lui Virgil, Romulus devine protectorul Romei și a instituțiilor sale.

dacă  secole la rînd, gladiatorii defilau prn fața Colosseumului și se luptau în arenele din înteriorul acestuia, și mîine, în Vinerea Mare, cum se obisnuiește de multă, multă vreme și vremuri zbuciumate, creștinii catolici refac Drumul Crucii; mulți dintre ortodocși îl parcurg, uneori  în Joia Mare prin Jerusalimși prin alte locuri, ( eu nu înțeleg nici această diferență sau diferențiere între zile pentru același ritual, așa cum ultima …. ”ipoteză”  conform căreia Cina cea de Taină ar fi avut loc miercurea imi pare un fel de cod ”marca” D Brown)

printre îndoieli, amărăciunea dezamăgirii din partea celor pentru care va face totul, atins, o clipă și de teama omenescului din fiiința Sa, EL,  EI accepta de buna voie moartea si chinurile ce vor veni  a doua zi.

și poate că tot la fel de frumos s-a nimerit să văd pe calendar chipul lui J Racine, cel de la c\are am învățat același lucru – să înțeleg că suntem, mai mult sau mai puțin conștienți că ne aflăm mereu sub semnul sublim al conflictului dintre om şi soartă, pe care trebyuie  să ni-l asumăm în deplină cunoștiință și cu toată convingera, alttfel…., mai bine nu o facem deloc.

 

la întrebarea întîlnită la Racine, este credinta fara actiune, o credinta sincera ?,

mi-aș dori să pot răspunde asemeni Phedrei : Lumina nu-i mai pură decât cugetul meu

dar știu – iar in această săptămînă, în aceste zile pentru mine  s-a risipit orice înddoială în această… ”privință”- că aceste vorbe nu le voi putea rosti vreodată

și mîine este Vinerea  Mare