Călătoream imaginar prin New York, cînd am găsit într-o mapă cu felurite decupaje, pliante si pagini întregi, o fotografie cu un cuplu foarte frumos; am privit-o, am pus-o la loc, am luat-o din nou în mînă, după ce, aproape fără să vreau, am scos cu grijă dintre coperta groasă și învelișul de subțire al unui LP un fel de scrisoare-poem. Am încercat și de data aceasta, fără să reușesc, să înțeleg de ce (în) mintea mea i-a(m) apropiat, mai mult decît i-am asociat, împreună, și nu doar ca pe un cvartet fruumos și celebru, ci chiar mai mult decît prieteni peste timp/uri.
Nu doar farmecul lor irezistibil, nici talentul lor răvășitor, iar dincolo de pasiunea mistuitoare și de patima niciodată ostoită, am auzit un zvon inefabil de aripi ori pași pe un ritm baladesc de chitară, ca o chemare strigată pe dorul de către zări (ei nu știu ce-i zarea, ei caută zările)

Hai, dă-mi ghitara. Vreau pe coarda groasă
Să cânt despre viaţa-mi furtunoasă.
La această femeie am căutat fericire
Şi aflat negura, pieire.
Nu ştiam că dragostea e molimă, huidumă,
Nu ştiam că dragostea e ciumă.
A venit spre mine, a privit
Şi m-a înnebunit.
Cântă prietene, să-mi aduc aminte,
De viaţa dusă mai înainte.
Las-o să o sărute cine-o vrea,
E târfă şi e draga mea.
Mai stai! Mai stai! N-o înjur, o chem,
Şi n-o blestem.
῭῭῭

De ce îmi oferiți ceea ce eu iubesc
Doar pe credit, în rate, ce se-npotmolesc tot mai tare….
Această noapte e pentru mine în afara legii
Încă din zori îmi fugăresc somnul,
de nu, de-adorm o să visez o madonă
Semănînd cu o anume persoană anume
*
Cu toții-și vor pune hainle de sărbătoare
Iubita mea spune-mi, de ce oare ?
Ea-mi răspunde :”fă-te și tu fercheș
mi-e rușine cu tine
uită-te cum te clatini,
ca un tren fără șine”
*
Sunt, totuși, un om simplu
și mă întorc la tine, fregată legendară,
cu versurile de odinioară, pitite-n amintire

au fost și au rămas răzvrătiți și și nesupuși [ și fragila făptură hăituită prin pădure știe doar legile acesteia, sfîrșind ca victimă a ignoranței și a răutății], au avut visuri, idealuri, dezamăgiri, au fost admirați, iubiți, iar apoi renegați, au protestat, s-au revoltat, fiecare în felul său, prin arta sa, au sfidat prejudecăți și legi care le îngrădeau zborul liber, chiar dacă prețul avea să fie mare, cel mai mare posibil
dansul pasional, aproape drăcesc al unei eșarfe poartă răspunsul unei chemări către o alta:
În această viaţă, a muri nu e noutate;
Nici să trăieşti, ar fi mai nou decât atât.
și, zăcînd pe glod bătătorit
urlu, din răsputeri, prin difuzoare paradite:
”oameni, ascultați la mine! Sunt viu! Trăiesc!”
––––––––––––––
(în noaptea unei păduri patru perechi de brațe se rotesc înlănțuite în jurul unei chitare
cînd mă voi înălța în fața Domnului Celatotputernic,
mă va justifica doar virtutea cîntecului meu )
[versuri de Serghei Esenin și Vladimir Vîșoțki traduse de Zaharia Stancu, Ioanichie Olteanu,Silvia Kerim, Matilda Banu]