blog de împrumut

Domnul Jourdain, consecvent cu sine și cu ambițiile sale a dorit să cunoască spațiul virtual. Iar pentru a accede în High-life-ul blogosferei, pentru a se famiariza mai bine  cu blogolumea s-a hotărît să își creeze un blog, apelînd la Maestrul său de filozofie.

Domnul Jourdain:- Da, o să fie ceva foarte galant!

Maestrul de filozofie:- Nu  mai încape vorbă. Doriți să scrieți în versuri ?

–        nu, nu, fără versuri…

–        nu vreți decît proză.

–        Nn vreau nici proză, nici versuri.

–        Nu, dar trebuie să fie ori una, ori alta.

–        Da’de ce ?

–        Fiindcă, domnule, ca să ne exprimăm, există doar proza și versul.

–        Nu există decît proza a și versul?

–        Desigur. Tot ce nu e proză e vers și invers.

–        și cum vorbește omul, ce e ?

–        proză

–        Pe legea mea, de patruzeci de ani spun proză, fără să știu! Îți sunt îndatorat!

(…) dar vorbele astea le-aș dori mai galante, mai bine întoarse.

–        Trebuie spuse mai pe larg lucrurile.

–        Ți-am spus nu!nu vreau decît cuvintele astea, dar întoarse după modă, așezate cum trebuie. Te rog să-mi spui feluritele chipuri în care le-am putea turna.

 

(Moliėre – Burghezul gentilom, editura ESPLA)

Celui inițiat în Logică și dicție, în morală și în fizică, chiare dacă sunt, oarecum, întortocheate, cel care a învățat că în muzică aria trebuie potrivită cu textul, celui care a plătit lecțiile de dans și de scrimă, i s-a părut destul de ușor să se miște prin lumea asta încă nouă pentru el, să se strecoare   printre bloguri și să își amintească de seratele ori de recepțiile care  se organizează miercurea sau joia, respectînd noile cerințe

respectîndu-și (re)numele, de care nu era foarte sigur dacă îl cîștigase/ obținuse pe deplin, voia să facă și să aibe un blog altfel, deosebit de cele pe care le văzuse cam superficial, aspect care nu avea importanță din moment ce și el intrase în rîndul lumii: nu voia povești în proză, nu voia lirisme sentimentale, nu voia nicidecum să-si însemneze zilele într-un soi de jurnal, așa, în văzul tuturor, deși știa că asta l-ar fi ajutat, iar Maestrul de filozofie i-a explicat că blogul este    tot un fel de jurnal.

Bine, bine, dar dacă nu e nici proză, nici versuri, ce mai rămîne?

Maestrul de filozofie a pomenit de ceva ce s-ar numi retorică și că de aici pînă politică este mai puțin decît o jumătate de pas; la  nu prea l-a interesat asta pînă acum, dar –se pare- că în chestiunea aceasta toată lumea își dă cu părerea și dacă îi este de folos, de ce nu ?

acum, că are un ecran ultramodoern, pe care și prin care poate să vadă și să observe totul în 3D, cum a auzit că se spune, este superformidabil.

trebuie să înceapă la modul serios, cum le face pe toate celelalte, treaba asta cu bloggeritul; cum se descurcă alții, el de ce nu ar reuși ?

–––––––––––––

așadar, un nou blogger , cu un blog ce pare a fi inedit.

nu sunt convinsă că merită, dar, cînd și cît voi putea, îl voi urmări și pe acesta, doar aparține unui gentilom…!…

și –cine știe?- poate îl voi împumuta.

numai  de nu s-ar auzi  prea des ”dara, dara, bastonnara”

orice asemanare este …

Infruntarea dintre civilizatia Urbei si barbarie s-a produs, asadar, cu mult inainte ca barbarii sa fi ridicat ochii din padurile tenebroase ale Europei spre Cetatea eterna. Inainte de a avea loc in afara zidurilor Romei, ea s-a desfasurat timp de cateva secole inlauntrul acestor ziduri.Arhitectii si zidariii care ridicau casele Romei, juristii, poetii, constructorii de drumuri, cei care copiau manuscrise,, cei care predau filozofia, Cicero, Marc Aureliu, cei care taiau si ciopleau marmura, toti reprezentau Roma. De cealalta parte, erau Nero, Caligula, garda pretoriana care injunghia uneori pe cei care trebuia sa-i apere, senatorii care acceptau drept coleg un cal, arbitrii unei elegante putrede, cinicii si profitorii de tot felul, care nu mai credeau in Roma, in dreptul roman, in virtutea romana, in zeii romani, ci doar in graba de a trage foloasele personale din boala Urbei. Zidurile exterioare nu faceau decat sa ascunda o lupta care  a durat cateva secole si care s-a terminat prin caderea Romei inlauntrul ei, cand dreptul era calcat in picioare, jocurile s-au substituit cu totul filozofiei, iar pe soselele pietruite legiunilre treceau din ce in ce mai obosite, fiindca nu mai stiau penttru ce anume se luptau. Dincolo de ziduri, intimidati inca de mitul Romei, barbarii asteptau agonia ei. Ceea ce aveau sa cucereasca urma sa fie un cimitir de marmura.

(fragment dintr-un text publicat de catre Octavian Paler in revista Flacara, anul 1976)

o zi sub semnul religiei Shinto, al rațiunii carteziene și al mirac olului creștin

Cu 660 ani înainte de Hristos, după înfrângerea regatului Yamato, prinţul Jimmu Tenno a urcat pe tronul Japoniei şi a fondat imperiul japonez. Conform legendei, Jimmu Tenno esteun descendent al zeiţei soarelui Amaterasu Omikami, divinitatea religiei predominante în Japonia. religia Shinto. Zeita soarelui este ‚onorată’ într-un altar celebru aflat  în  Ise, între Osaka şi Tokyo. Acesta se află în centrul religiei Shinto, religia tradiţională a Japoniei. Shinto este un cuvânt chinez care provine de la Shen (spirit) şi Tao (cale). Traducerea sa japoneză este Kami-no-Michi, sau Calea Spiritului.

Shinto(ismul)  `încorporează` practici spirituale provenite de la mai multe tradiții preistorice locale şi regionale: dacă Shinto(ismul)  apare ca o ”instituție” centralizat religioasă, în care se recunosc elemente și practici din Budhism, Taoism, sau Confucianism, atunci, cred că ar trebui să se analizeze conceptul de ”sincretism”, ceea ce eu aici nu îmi propun, pentru că nu dețin suficiente cunoștiințe despre acesta.

Shinto este o religie, în cazul în care practica (acţiunile) şi ritualul au mai mare importanţă decât cuvintele. De aceea, cred, Kami, termenul care defineşte divinul,  este asociat unor fenomene și unor  elemente naturale; astfel că  se   recunoaşte prezenţa spirituială, divină în elemente ale naturii (lac, roci, pesteri, paduri ,…);  în templele şintoiste, ritualul include pregătire fizică şi spirituală, purificare, ofrande şi mulţumiri exprimate prin dans și muzică.

   Ca o curiozitate, am citit recent într-o revistă  că împăratul Akihito (care a urcat pe tron în 1989) ar fi  descendent direct al  lui Jimmu Tenno.

                                                                          *

 

Filosof, matematician si fizician francez, René Descartes este considerat parintele filosofiei moderne, dar și fondatorul sau inițiatorul geometriei analitice.

        (acum e iarnă urîtă, dar spre vară sper  cei mai tineri să poată vedea ochelarii cu care deslușeam eu și colegii de clasă geometria analitică 🙂  )

Despre personalitatea și opera complexă a lui Descartes s-a scris și – desigur- se va mai scrie, mult;  găsind reproducera  copertei de la Discurs asupra Metodei, opera sa fundamentală, de altfel, mă opresc acum asupra ei, atît cît pot și cît am înțeles eu citind-o în școală și nu numai…

      ceea ce m-a atras de la început la Descartes este .. Îndoiala și concepția sa conform căruia adevărul este unic (ha! … 🙂  ) ;căutind să afle care este adevărul evident, clar și distinct, asupra caruia nu poti avea nici o îndoială,el găsește un răspuns seducător: ”dubito ergo cogito, cogito ergo sum”; iar acest cogito catezian, cu implicații dualiste explică sau este începutul unui demers pentru diferențierea existenței spirituale față de existența materială, care urmează actului de deducere; am înțeles de la Descartes că în lume există două ,substanțe’ : substanță-spirit –gîndirea– și substanță-corp – întinderea, iar îndependența dintre ele, filozoful o explică prin neputința unui corp, oricît de mare i-ar fi întinderea, de a influența gîndurile. Sau Gîndul. și m-am bucurat cînd am descoperit identificarea celor două ”chei”  ale rațiunii: Gîndul și Gîndul în gînd. În încercarea sa de a elabora o ‘metodă universală’, Descartes voia șă introducă elementul sau instrumentul matematic –recunosc: nu pot sau nu știu să aleg termenul- matematic în cunoaștere, în procesul studiului;  cunăscătorii avizați spun că nu ar fi reușit … oare din cauza acelui ‚prim impuls divin’ pin care se poate înțelege o separare forțtată între pshihologic și fiziologic? – personal, nu știu, nu am rteușitsă aflu. știu că opera sa a contribuit la deschiderea liberei cunoșteri în filozofie. În 11  februarie 1650 se stingea, în urma unei pneumonii la curtea Reginei Cristina, la Stockholm… aceeași regină îi scrie  într-o scrisoasre ” He will very likely judge that these stars have inhabitants, or even that the earths surrounding them are all filled with creatures more intelligent and better than he, certainly, he will lose the opinion that this infinite extent of the world is made for him or can serve him in any way.”

                                                                                *

    Unii cred în minuni sau în miracole, alții nu, chiar dacă se pretind a fi sau nu credincioși; pe mine m-a fascinat mereu cultul mai puternic al Bisericii Catolicer față de Sfînta Fecioară și dacăă aveam unele rețineri privind aparițiile sale printre cei simpli, Papa  PAUL  IOAN  al II-lea mi le-a înlăturat pecizez din nou : sunt și rămîn de rfelgie ortodoxă, din convingere.

    În  11 februarie 1858  se  petrece prima apariție a Sfintei Feciore la LOURDES, dindtr-o serie de 18 apariții.

   În acea zi, Bernadette Soubirous, împeună cu sora sa, Marie și cu o prietenă, Jeanne Abadie, culegeau de-a lungul Gave-ului, oase și lemne uscate;din cauza sănătății precare ea a ezitat să traverseze apa înghețată;  surprinsă de un zgomot a privit spre grota de la Massabielle: „Am văzut o femeie îmbrăcată în alb –  Ea  purta o rochie albă, din voal alb, de asemenea, o curea albastră şi trandafir galben pe fiecare picior. Bernadette recitat o rugăciune, iar Doamna dispare.”  Despre celelalte apariții ale Fecioarei, pînă în 16 iulie 1958, ca și despre viața închinată slujirii Bisericii, cînd va muri la 35 de ani, despre canonizarea sa  în 1933 și despre trupul său aflat intact în sicriu, ca și despre semnificația aparițiilor Sfintei Fecioare în alte  locuri, alții, cu siguranță, pot și știu să povestească  mai bine.

 *

dar și o zi în care interesele celor puternici au hotărît încă o dată destinul unor popoare și a milioane de vieți

   Treispezece luni mai tîrziu față de întîlnirea de la Teheran din anul 1943, în 11 febr 1945,  Conferinţa de la Yalta în timpul celui de-al doilea război mondial, între preşedintele Statelor Unite, Franklin Roosevelt, Prim-ministru al Regatului Unit Winston Churchill şi Iosiv V.  Stalin, liderul URSS.

   Ceea ce  a  urmat, se cunoaște….

    (rămîne, cred eu, totuși o întrebare: Franța de ce  nu a fost invitată? – Parisul  fusese deja eliberat, iar în locul lui  Pétain, se afla de Gaulle)