Cizmulița Gretei

Greta s-a întors de la joacă mai devreme decît de obicei. Cu obrajii roșii, cu mînuțele reci, cu mănușile   atîrnînd pe sub mînecile paltonașului, s-a dezbrăcat în grabă, a mîncat tot ce-i pregătise mama, a mai răsfoit cărțile colorate, s-a uitat cu un aer plictisit la desene, a mînuit cu îndemînare tableta, neterminînd nici  un joc, apoi, spre mirarea celor din jur, a  hotărît să doarmă somnul de amiază;   întrebată dacă se simte bine,  Greta i-a liniștit- voia ca ziua să treacă mai repede, să vadă cînd vine Moșu’.  Seara, ghetuțele pe care Greta le pregătise meticulos, cu ajutorul mamei, așteptau, deja, pe pervazul ferestrei. Dimineața, fetița cu ochii negri și veseli le va găsi pline, bucurîndu-se de darul Moșului.

 

cizmulite

 

Greta, nuielușa găsită alături nu este o dojană sau un „avertisment”  pentru tine, ci  o poți folosi pentru a îndruma căluții de la săniuța ta fermecată. Și să nu fi supărată dacă acum nu ai găsit schiurile și nici patinele pe care le doreai atît de mult – le vei primi, cu siguranță, iarna viitoare, cînd tu vei fi și mai frumoasă și mai înaltă și vei putea concura cu mama pe patinoar și cu tata pe pîrtia de schi.

 

Pînă atunci, bucură-te de darul primit, joacă-te cu fanteziile iernii.  Zîmbește mereu, copil fumos și vesel. Tonifiant și binefăcător este zîmbetul tău!    bucuria-darului

 

 

 

 

 

oglinda iernii noastre

oglindaiernii

 

fără sanie, fără schiuri, fără patine

fără amintiri, fără trecut, fără întrebări, fără prezent, fără viitor, lasă visul în tihnă

doar niște miere și scorțișoară

( pentru ceaiul și vinul din ceștile de pe pervaz)

altceva ? totul este aici

Noaptea de iarnă a unui Bătrîn Domn

În urmă cu cîțiva ani, într-o seară de început de Decembrie, cînd mă împăcasem deja cu gîndul, cu situația și cu starea că nu voi mai găsi în ghetuțe sau pe pervazul ferestrei darul așteptat de la Primul Moș, am primit pe mail cîteva povești minunat scrise, apoi au urmat altele cu un fel de scrisori cam ciudate, care erau adresate unui Bătrîn Domn; nu am primit nici un răspuns și nici vreo explicație la mulțumirile și întrebările mele;  mailurile erau semnate ca și ID-ul, misterios, MR. …. (era o singură literă); cum nu am insistat, le-am păstrat într-un fișier care s-a alipit, din nelijența mea, de unaltul, care  era la rîndul  său  prins într-un altul și tot așa; le-am regăsit și recitit zilele acsetea, cînd se face curățenie de Sărbători prin gospodării, iar eu îmi ”aranjez”(mai degrabă scotocesc) pe/prin cele două harduri… și mi-am amintit că le-am listat și le-am  pus în mapa albastră;  acum le-am recitit atent și nu caut să aflu identitatea expeditorului, nici cum  au ajuns în mailul meu

acum vreau să cred că nu te vei supăra Tinere (încă) Domn, dacă voi lăsa în fereastra virtuală una dintre scrisori

    Oi mai fi pe undeva, prin Universul ăsta, moşule?… „Bătrâne Domn”!… Ha! Mai ai vreun locşor în care să te mai lase cineva să stai? În străfundul sufletului vreunei babe ce se apropie inexorabil de moarte? În ochii sticloşi ai vreunui muribund, dincolo de tavanul scund, care îl împiedică să respire?

Reintră în lume în noaptea asta pe uşa casei mele, şezi la masa mea şi împarte cu mine o sticlă şi o scrumieră.
În noaptea asta am să te tratez, din nou, regeşte. Ai să fii iarăşi „Bătrânul Domn”, o să îţi vorbesc uitându-mă în ochii tăi albaştri ca cerul verii, la barba albă ca spuma mării, ca şi cum ai exista într-adevăr.
Şi o să bei cot la cot cu mine licoarea asta putredă şi o să fumezi cot la cot cu mine ţigările astea bolnave şi tu o să taci iar eu o să vorbesc.
O să îţi vorbesc a treia oară, ultima oară, despre ea. Despre pământul uscat ce s-a desprins de pe amintirile pe care nu credeam că le mai am, despre sângele negru ca neputinţa ce a ţâşnit din rănile vechi. Despre ură şi mai apoi despre moarte.

Bătrânul râde şi îşi aprinde o ţigară. El aşteaptă să îi vorbesc despre ziua aceea pe care eu aş fi numit-o „nefastă”, ziua în care, după mai bine de un an, am întâlnit-o, întâmplător, pe ea. El ştie deja ce am să-i spun şi mai ales cum am să i-o spun, dar aşteaptă în linişte, fumând, privind în gol şi zâmbind prosteşte.

Aşa cum stătea şi ea atunci, arătând, însă, mai bătrână decât Bătrânul meu Domn, pe terasa celui mai luxos hotel din oraş, machiată ostentativ şi în compania unui moş acrit, a cărui bunăstare financiară transpira prin fiecare cută de carne de sub bărbie sau de pe burtă.
Ea îl privea foarte rar, râzând când trebuia să râdă, răspunzând când nu avea încotro. În cea mai mare parte a timpului, însă, privirile îi rătăceau pe stradă, căutând aproape cu disperare cunoscuţi pe care să îi salute, care să o observe pe ea, stând pe terasa goală a celui mai luxos hotel din oraş.

Iar unul dintre cunoscuţii de care i s-a agăţat privirea am fost tocmai eu. Trecând, fără sens şi fără scop, exact prin acea zonă a oraşului, exact în acel interval de timp.
Să fi fost oare o intervenţie de-a ta, Bătrâne Domn? N-ai să-mi spui niciodată. Stând cuminte pe scaunul de nuiele, între un pahar aproape gol şi un chiştoc urât mirositor, pari aproape real.
Nu mă mai privi aşa, ia şi bea, să bem amândoi! Pentru uitare. Pentru moarte. Şi dacă o să mă asculţi până la capăt, dacă nu o să dispari din nou, aşa cum faci de obicei când am mai mare nevoie de tine, am să fiu atât de bun încât am să îţi spun pe nume.fotografie primită

Cel care sfidează nu doar tehnologia

(în urmă cu cîteva zile la nedumerirea mea de ce War Horse  ar fi un fenomen, Billy-Irina mi-a răspuns promt și sec : ”pentru că e Spielberg, de-aia!” )

nu îmi amintesc sigur dacă atunci era deja vreun cod colorat

acum răspunsul a venit din

altă parte, poate singurul rival adevărat al lui Spielberg

–––––––––––––––––––

Sunt culmi înfricoşate în sufletele noastre,

Dar nimeni nu le suie şi nimeni nu le-atinge,

Deasupra, peste neguri, furtună şi dezastre

Pe ele niciodată lumina nu se stinge …

 

Vasile Voiculescu

Sunt culmi înfricoşate

 

[poate ca va mai veni si primavara, iar grijile (mele) se vor topi linistit]

Cea mai frumoasă jucărie

l-am rugat pe un domn dintre vecinii de pe scară să mă însoțească în podul  blocului   pentru a căuta mai ușor și a găsi, atfel, mai repede, o carte veche, rămasă de la mama, eram sigură că trebuie să fie acolo;

ajunși acolo, pe lumina unei după-amieze geroase, fiecare dintre noi s-a îndreptat înspre un colț al… ”parcelei” rezervate mie;

după cîteva clipe aud spunîndu-mi-se: ‚uite, aici sunt lăzile și sacii cu cărți’

eu, privind pe gemulețul făcut între țiglele acoperișului, căutam deja altceva – o săniuță impletită, făcută de tata : a mea avea un desen roșu în mijloc, cea a vărului meu, unul albastru;

mi s-a părut că aud o voce cuoscută: ‚lasă că desfac eu, doar să îmi spui cum arată cartea și titlul ei, am reținut doar că este vorba despre film sau teatru, mai veche’

am încercat să ma fac văzută și auzită dintre ceea ce nu mai știam ce însemnau grămezile de lemn acoperit

este una subțire , cu coperți negre, cu fotografii rotunde și scris galben :Vedetele  

 filmului de odinioară”….’

 

am mai scotocit cu privirea și în clipa în care am înțeles, am spus cu vocea cam răgușită : ‘Vă mulțumesc frumos, dar dacă se poate poate venim sîmbătă dimineața, cînd nu va fi atît de frig și va fi mai multă lumină, acum se întunecă….’

înțelesesem că nu sw afla acolo săniuța mea și dintr-o privire precisă, pe un sac anume știam că nu voi urca să caut în zadar cartea frumoasă, cu oameni frumoși și din care am învățat multe despre povești și vise minunate;

în dreptul ușii mele, în loc de la revedere sau noapte bună, mi s-a spus pe un glas blajin, care voia, parcă să aline: mai ai puțină răbdare cu iarna asta, este nevoie și de zăpadă; mi s-a părut că  te-am auzit murmurînd ‚pe scări boboc de trandafir’…vine ea și primăvara, deocamdată bucură-te de zăpadă și ferește-te de ger ’

în spatele ușii am spus tare, stringînd bine pleopele: R O S E B U D

 

 

cîteva clipe mai tîrziu pe plasma de la desktop se derulau ultimele secvențe de pe un DVD adus din Viena     – simbolul unei copilării sacrificate,  închise sub un glob de cristal

săniuța mea nu a avut nume, copilăria mea a fost frumoasă, ca un basm, îmi era dragă, deși nu era printre preferatele mele, o căutam doar iarna, dar era a mea și ne bucuram împreună;

pe măsură ce trec anii și iernile îmi amintesc tot  mai des de ea și îmi lipsește;

în acea zi am urcat în acel loc care mă doare ca o rană ce a rămas și este, în căutarea unei cărți anume despre povești cu personaje frumoase și (sau doar) interesante, nu  chiar întîmplător….

două povestiri spuse fiecare într-un mod seducător și atît de diferit mi-au amintit că pentru cel care a încercat să ”povestească” în felul său magnific pentru privire și percepere, dar greu de cu-prins între cuvinte, filmul a rămas cea mai frumoasă jucărie care i s-a dat omului;

despre această miraculoasă jucărie, într-o postare viitoare [ tot fără ciornă voi căuta un șurub și un ritm de step]

O altă iarnă

ai fi putut să lași scris pe  o foaie cu caligrafia ta impecabilă

dar e mai comod să spui grăbit  pe banda robotului de la telefon

Vino, vom merge la Soveja în munţi.

 

și uită celălălalt vers care știu că-ți place

Acolo trecutul meu, ca-ntr-un cufăr vechi o haină albă.

Am ieșit afară, în aerul rece

și am auzit o voce, apoi două, păreau mai multe

care, parcă, se îmbiau, se îmbinau, completîndu-se, contopindu-se

am privit în(spre) zare și am înțeles

era chemarea ta de dincolo

iarnă, tu, soră invizibilă

când şoimul arată drumul viitor al vânătorului,

și buchetele strânse de pe câmp izbucnesc prin lacrimă,

mă voi prinde şi eu de roţile carului tău triumfal

dar aici, margherită, floare stelară

prin catifeaua liniştii pirogă

ai dăruit visului o vioară

sufletul s-a umplut de văzduh ca o orgă

 

vreau să rătăcesc dincolo de mâhniri.

aici, atât de trist, cântecul cheiului şi-al apei

 

râsul se lua la-ntrecere cu râul.

ce fu mai fraged? Unda sau cuvântul?

 

sau sus pe pisc cât soare mai există

și versu-acesta-i eu sau tu. Sau orice.

  

 fulgii-mi cădeau pe față

Numele tău pe buze… Numai vântul.

 

 

 

    [versuri culese din poezia lui Ilarie Voronca]

(de acolo, de unde  ești, ajută-mă, te rog, ca în  puținele orepe care le am la dispoziție pentru net să  le pot  folosi  fără tot felul de problerme neplăcute, mai ales tehnice)

eclipsă de lună peste un vis înghețat

am primit o carte cu poezii, frumoase, dar nu sunt scrise și nici cel puțin tălmăcite de către tine

Dar sunt frumoase; redeschid cartea și citesc la întîmplare (oare ?…):

Lumina a-ngheţat casele cele mai frumoase

Lumina a crăpat lemnul pietrele marea

E-o zdreanţă rufăria iubirii aurite

Las cartea pe caloriferul lung și alb care ”încălzește” neputincios – șemineul și soba din teracotă au rămas undeva departe, în casa părinților sau in cea a bunicilor, niciuna păstrată…- mă înfășor mai bine în șalul cu desene ciudat de frumoase și

atît de îndepărtate, precum anul în care am primit cașmirul, mă ridic și mă apropii mai bine de fereastră

(fotgrafie primită)

Privesc dincolo de … dincolo de tine și văd un  oraș înghețat, care, din alte pagini rămase lîngă locul unde  capul se odihnește, fac în felul lor anume, ca

Freamătul viselor s-aude

Atunci – si parcă le și vezi.

În rîndul marilor temeiuri,

Tu, precum aerul, te-asezi.

Noaptea asta se spune că va fi eclipsă de lună și nu știu, nu vreau să știu de va fi de bine sau de rău: sub pleoapele lăsate văd, aud și simt

Freamătul viselor s-aude

Atunci – si parcă le și vezi.

În rîndul marilor temeiuri,

Tu, precum aerul, te-așezi.

 

O voce ca un foșnet mă-mbie afară-n vis

Nămeți pe-acoperișuri, cum iernii îi stă bine!

Ies sa mai fac micșare și-n ușă dau de tine.

Esti fără pălărie si, Doamne, n-ai galoși!

Ai strâns în mâini zapada, framînți un cocoloș

Iți scapă bulgărele  dintre mîini căci e  greu

De adevăruri, cum răzbat.

Ca aerul îți e-nțelesul,

Ca el de dezinteresat.

 

Privirea-mi și dorința-mi strînse’n în gînd  cu anii

Se succed grămadă

Ca aceste vorbe

Scrise pe zăpadă…

Nu-ntreb cînd, cum și nici de ce au fost scrise  de vîntul  Saharei ori poate de cel al Siberiei pe omăt

în gînd în vis în amintire rămîn

dar știu că datorită lor

Ningea, ningea pe-ntreg pămîntul,

În toată zarea.

Ardea lumînarea pe masă,

Ardea lumînarea.

Așa cum știu că aici, în această noapte versul dragului tău Éluard

Focul nebunilor nu mai e bîntuit de stafii, e un biet foc

nu-și găsește loc

pentru că=ți repeți mereu, necontenit dorința :

Şi vei reveni la mine din negura depărtărilor

Caldă ca vântul,gingaşă ca sărutul zăpezii.

și ca fantasma unui vis de/din tinerețe nicînd neisprăvit, din troica ce-alunecă printre nămeți spre nicăieri se-aude o șansonetă cîntată pe o balalaică

nicăieri? niciunde?  Eu plec și vin, fără un punct final, spre  infinit,

aici, … … …, da, aici

[poezii de Boris Pasternak și Paul Eluard ]

Astăzi mă joc

   Aud din nou intrebarea

‘ oare asta corespunde gustului tau? ‘

Desigur, doar sunt preferatele mele in aceste zile

   Si in timp ce ma uit la felicitarea asta imi dau sema ca banutul aruncat in fintina aceea a dorintelor nu a fost irosit

  Din ilustrata a cazut o foaie pe care citesc :

sa stii ca am invatat si eu de la tine ceva important. Sau mai exact…mi-ai confirmat ceva ce incepusem sa facde ceva timp: sa fac ce-mi place, sa nu fac compromisuri si sa imi traiesc viata din plin! Asta m-ai invatat! Si m-ai mai invatat sa citesc printre randuri!

Si m-ai mai invatat sa iubesc suflete                                iar eu ma aud rostind cu glas scazut versurile

 Cu tot ce-am strâns din tine curat, ca Prometeu Am sa te-alcătui altfel, dar suflet iţi dau eu.

   Vreau sa fie vara, sa fie cald si sa iti spun :

      ‘astept un pas gresit sau o alunecar e                              eu mai stiu sa merg pe valuri in picioare’

 Dar trebuie sa am rabdare ; pina apar freziile,trebuie sa ma multumesc  si cu gthiocei

 Si in timp ce ascult un cintec primit, tot intr-o zi de iarna,   Modern Talking – Maria  , privesc pe fereastra si vad ca intr-un vis

o seară de iarnă

–          Peste  o jumătate de an, aici, la ora obişnuită, da ?

–          Dar dacă …

–          Nu, nu, nici  o indoială, bine ? fără ‘dar’ şi fără ‘dacă’ .

–          Nu ştiu, aş vrea să nu … vei fi atît de departe…

–           Iată cum facem:  tu aduni în tine toată căldura şi toate culorile astea, de acum, vei avea nevoie  de ele

–           Încerc…

Aşadar, ne-am înteles: mă aştepti aici, lîngă bancă, în picioare. Şi nu cred că vei avea timp să repeţi  pînă la capăt versurile care îţi plac:

zăpezi şi flăcări, vuiet în noi,

într-o îmbrăţişare nefirească –

amîndoi

în pădurea de sticlă, zeiască. [*]

–          Le ştiu de la tine.

–           Să te îmbraci bine; eu voi veni dinspre felinare, dar mă vei recunoaşte.

–           Cu siguranţă.

–           Voi veni cu sania  ta preferată. Să  fii cuminte şi să ai grijă de tine! Promiţi ?

– Da.

Am ajuns mai devreme de ora obişnuită. Nu era frig. Era zăpadă curată şi proaspătă. Ninsese toată ziua.

Am privit spre felinarele care  luminau liniştit.

În liniştea aceea am înţeles că nu pot merge pe urmele tocmai  lăsate de alţi paşi.

*Zăpezi şi flăcări – Radu Cârneci