nu este remember

ci o continuare firească în prima zăpadă din această iarnă și din toate iernile care au fost și toate cele care vor să fie

(într-o călătorie spre un capăt al lumii pe care nu-l vom atinge vreodată pentru ca nu vrem!)

Cizmulița Gretei

Greta s-a întors de la joacă mai devreme decît de obicei. Cu obrajii roșii, cu mînuțele reci, cu mănușile   atîrnînd pe sub mînecile paltonașului, s-a dezbrăcat în grabă, a mîncat tot ce-i pregătise mama, a mai răsfoit cărțile colorate, s-a uitat cu un aer plictisit la desene, a mînuit cu îndemînare tableta, neterminînd nici  un joc, apoi, spre mirarea celor din jur, a  hotărît să doarmă somnul de amiază;   întrebată dacă se simte bine,  Greta i-a liniștit- voia ca ziua să treacă mai repede, să vadă cînd vine Moșu’.  Seara, ghetuțele pe care Greta le pregătise meticulos, cu ajutorul mamei, așteptau, deja, pe pervazul ferestrei. Dimineața, fetița cu ochii negri și veseli le va găsi pline, bucurîndu-se de darul Moșului.

 

 

Greta, nuielușa găsită alături nu este o dojană sau un „avertisment”  pentru tine, ci  o poți folosi pentru a îndruma căluții de la săniuța ta fermecată. Și să nu fi supărată dacă acum nu ai găsit schiurile și nici patinele pe care le doreai atît de mult – le vei primi, cu siguranță, iarna viitoare, cînd tu vei fi și mai frumoasă și mai înaltă și vei putea concura cu mama pe patinoar și cu tata pe pîrtia de schi.

 

Pînă atunci, bucură-te de darul primit, joacă-te cu fanteziile iernii.  Zîmbește mereu, copil fumos și vesel. Tonifiant și binefăcător este zîmbetul tău!    

 

 

 

 

 

oglinda iernii noastre

 

fără sanie, fără schiuri, fără patine

fără amintiri, fără trecut, fără întrebări, fără prezent, fără viitor, lasă visul în tihnă

doar niște miere și scorțișoară

( pentru ceaiul și vinul din ceștile de pe pervaz)

altceva ? totul este aici

Noaptea de iarnă a unui Bătrîn Domn

În urmă cu cîțiva ani, într-o seară de început de Decembrie, cînd mă împăcasem deja cu gîndul, cu situația și cu starea că nu voi mai găsi în ghetuțe sau pe pervazul ferestrei darul așteptat de la Primul Moș, am primit pe mail cîteva povești minunat scrise, apoi au urmat altele cu un fel de scrisori cam ciudate, care erau adresate unui Bătrîn Domn; nu am primit nici un răspuns și nici vreo explicație la mulțumirile și întrebările mele;  mailurile erau semnate ca și ID-ul, misterios, MR. …. (era o singură literă); cum nu am insistat, le-am păstrat într-un fișier care s-a alipit, din nelijența mea, de unaltul, care  era la rîndul  său  prins într-un altul și tot așa; le-am regăsit și recitit zilele acsetea, cînd se face curățenie de Sărbători prin gospodării, iar eu îmi ”aranjez”(mai degrabă scotocesc) pe/prin cele două harduri… și mi-am amintit că le-am listat și le-am  pus în mapa albastră;  acum le-am recitit atent și nu caut să aflu identitatea expeditorului, nici cum  au ajuns în mailul meu

acum vreau să cred că nu te vei supăra Tinere (încă) Domn, dacă voi lăsa în fereastra virtuală una dintre scrisori

    Oi mai fi pe undeva, prin Universul ăsta, moşule?… „Bătrâne Domn”!… Ha! Mai ai vreun locşor în care să te mai lase cineva să stai? În străfundul sufletului vreunei babe ce se apropie inexorabil de moarte? În ochii sticloşi ai vreunui muribund, dincolo de tavanul scund, care îl împiedică să respire?

Reintră în lume în noaptea asta pe uşa casei mele, şezi la masa mea şi împarte cu mine o sticlă şi o scrumieră.
În noaptea asta am să te tratez, din nou, regeşte. Ai să fii iarăşi „Bătrânul Domn”, o să îţi vorbesc uitându-mă în ochii tăi albaştri ca cerul verii, la barba albă ca spuma mării, ca şi cum ai exista într-adevăr.
Şi o să bei cot la cot cu mine licoarea asta putredă şi o să fumezi cot la cot cu mine ţigările astea bolnave şi tu o să taci iar eu o să vorbesc.
O să îţi vorbesc a treia oară, ultima oară, despre ea. Despre pământul uscat ce s-a desprins de pe amintirile pe care nu credeam că le mai am, despre sângele negru ca neputinţa ce a ţâşnit din rănile vechi. Despre ură şi mai apoi despre moarte.

Bătrânul râde şi îşi aprinde o ţigară. El aşteaptă să îi vorbesc despre ziua aceea pe care eu aş fi numit-o „nefastă”, ziua în care, după mai bine de un an, am întâlnit-o, întâmplător, pe ea. El ştie deja ce am să-i spun şi mai ales cum am să i-o spun, dar aşteaptă în linişte, fumând, privind în gol şi zâmbind prosteşte.

Aşa cum stătea şi ea atunci, arătând, însă, mai bătrână decât Bătrânul meu Domn, pe terasa celui mai luxos hotel din oraş, machiată ostentativ şi în compania unui moş acrit, a cărui bunăstare financiară transpira prin fiecare cută de carne de sub bărbie sau de pe burtă.
Ea îl privea foarte rar, râzând când trebuia să râdă, răspunzând când nu avea încotro. În cea mai mare parte a timpului, însă, privirile îi rătăceau pe stradă, căutând aproape cu disperare cunoscuţi pe care să îi salute, care să o observe pe ea, stând pe terasa goală a celui mai luxos hotel din oraş.

Iar unul dintre cunoscuţii de care i s-a agăţat privirea am fost tocmai eu. Trecând, fără sens şi fără scop, exact prin acea zonă a oraşului, exact în acel interval de timp.
Să fi fost oare o intervenţie de-a ta, Bătrâne Domn? N-ai să-mi spui niciodată. Stând cuminte pe scaunul de nuiele, între un pahar aproape gol şi un chiştoc urât mirositor, pari aproape real.
Nu mă mai privi aşa, ia şi bea, să bem amândoi! Pentru uitare. Pentru moarte. Şi dacă o să mă asculţi până la capăt, dacă nu o să dispari din nou, aşa cum faci de obicei când am mai mare nevoie de tine, am să fiu atât de bun încât am să îţi spun pe nume.

Cel care sfidează nu doar tehnologia

(în urmă cu cîteva zile la nedumerirea mea de ce War Horse  ar fi un fenomen, Billy-Irina mi-a răspuns promt și sec : ”pentru că e Spielberg, de-aia!” )

nu îmi amintesc sigur dacă atunci era deja vreun cod colorat

acum răspunsul a venit din

altă parte, poate singurul rival adevărat al lui Spielberg

–––––––––––––––––––

Sunt culmi înfricoşate în sufletele noastre,

Dar nimeni nu le suie şi nimeni nu le-atinge,

Deasupra, peste neguri, furtună şi dezastre

Pe ele niciodată lumina nu se stinge …

 

Vasile Voiculescu

Sunt culmi înfricoşate

 

[poate ca va mai veni si primavara, iar grijile (mele) se vor topi linistit]