fantoma lui Prospero în Gaza

Păcat de toamna asta frumoasă și generoasă!…  Prostia, ignoranța, lăcomia,  răutatea și ura nu au vreun anotimp anume , iar odraslele sau rubedeniille lor precum teama, groaza, violența, umilirea, crima se întrepătrund tare încâlcit, iar forma cea mai hidoasa este, fără îndoială, războiul  La mijlocul acestei toamne în cel mai zbuciumat loc de pe planetă , într-o dimineață liniștea, care acolo seamănă mai mult a acalmie, a fost spulberată într-un mod barbar, greu de imaginat. Așadar infailibilul Mossad și impenetrabilul IFD s-au dovedit sau s-au lăsat descoperite (se va afla,  probabil, mai devreme de cincizeci de ani), replica s‐a vrut pe măsură, în çoșmarul care a urmat și care este greu de prevăzut când și cum se va termina, printre răni, agonie,  disperare  Atât cât mi-au permis timpul și problemele personale, în aceste zile am înțeles din mass-media de la noi că măi există,  totuși, ONU și OMS, că zona rămâne complicată și de mari interes(e), că se redefinesc alianțe și se  ñuanțează discursuri  așa că nu trebuie să mă mir de ce ĺa noi cei din taberele suveraniste, simpatizanți ai ĺui Trump pledează pentru cauza palestiniană (sîc!), iar cei care admiră acrobațiile diplomatice actuale de la Casa Alba uită în timpul cărei administrații a fost susținută „Primăvara arabă” , abandonată prea repede.  Într-o lume  bulversată, prinsă în vremuri ñebune, când am auzit diñ partea teroriștilor Hamas urarea de ‘bun venit în iad!’ , m‐am întrebat cu o  neliniște greu de „explicat” dacă acei indivizi chiar îi știu pe Prosperos, pe Ferdinand, eroii lui Shakespeare 
“Hell is empty and all the devils are here.” ― William Shakespeare, The Tempest, ActI

o rație cît un univers

   într-un Decembrie ca acesta, în care este atâta tristețe, boală și  moarte în jurul meu, eu mă încăpățânez să cred că  anumite înscripții din acel Decembrie nu ar fi trebuit să fie şterse vreodată

sursa – captura ecran din fimul documentar „De Crăciun ne-am luat rația de libertate „

    porția din acele zile și nopți a fost (tot mai) mare, cât o farfurie, cât  un platou, cât un continent, cât o planetă, cât un univers;

atunci și de atunci, am înțeles-o și am prețuit-o după putința și priceperea fiecăruia

    [OARE?!!??!?!?]

peste vreme, peste vremuri

 

 

 

 

La Mulți Ani, ROMÂNIA!

 

semnele unui anotimp pierdut

           

 

sursa L’Associazione Italia Liberty

                   Este ultima zi din ceea ce ar fi trebuit să fie, nu doar calendaristic, primul anotimp din fiecare an, Primăvara; după ce la jumătatea lui Martie am fost nevoită să mă obișnuiesc cu parfumul florilor din ghivecele de pe pervaz, a urmat un neobișnuit de întunecat April din care chiar nu vreau să țin minte ceva, cînd ieșeam din casă, atmosfera, mai degrabă pietrificată, ne reamintea refrenul unui cîntec fredonat in ultimii ani ai copilăriei și primii ani ai adolescenței (pe atunci se întîmpla să descoperim poezia prin muzică sau pe ambele în același fel…) „primăvară care-ai fost, nu veni, n-ai niciun rost” , iar ceea ce a urmat părea mai degrabă semăna cu brumărel, decît cu florar

despre ceea ce și cum a fost, nu vreau să îmi amintesc

repet ceea ce am mai scris in altă parte: eu cred că s-a mers prea departe cu ocultele, cu teoriile despre  conspirații, cu frustrările justificate pînă la o anumită limită, cu parodierea unor situații sau fapte care nu meritau așa ceva

și poate tocmai de aceea, dincolo de voința sau refuzul unora dinte noi, cei mulți și tăcuți, rămîn cîteva semne ale acestei perioade și care vor fi destul de greu de ignorat sau de înlăturat de către unii(sau „alții”): am descoperit gestul firesc de ajutor acolo unde ne așteptam mai puțin, am regăsit acea   nevoie de împărțim liniștea singurătății cu cineva, am înțeles să nu mai respingem agasați un semnal de pe telefon, am încercat și uneori chiar am reușit să îmblînzi știrile alarmiste și spaima strecurată dibaci, cu o carte, o lectură online, un film, o melodie și peste toate rămîne cu noi și prin noi acel sentiment, acea stare, acel CEVA definitoriu pentru noi – conștientizarea intr-un mod mai puțin dorit, al dreptului la libertate;

iar eu cred că tocmai pentru și în numele acestui drept, nu trebui să cedăm agresivității și radicalismului periculos al celor care propovăduiesc ocultismul și alte inepții; in aceste săptămîni unii am reascultat, alții au aflat acum puterea mesajului unor cîntece din toate genurile si în multe limbi, prin adaptarea unor cîntece mai vechi sau mai noi la dramatismul situației de pandemie; cînd auzeam o variantă updated, mă surprindeam repetînd refrenul din Final Countdown, cînd, intr-una din zilele trecute mi s-a replicat „eu am rămas cantonat sau carantinat în muzica clasică, dar tu, ca fan Beatles, mai bine ti-ai aminti ce spunea John Lennon ‘count your age by friend not by years,count your life by smiles not tears'”

prieteni, zîmbete, viață – nu era nevoie de asemenea nenorocită încercare, manifestată, desfășurată la limita absurdului, pentru a le regăsi adevărul pe care îl cuprind; depinde de noi să nu le uităm din nou prea repede, deși…

mâine este prima zi de vară și este una dinte cele mai frumoase zile de sărbătoare din an

                                                La Mulți Ani, Copilărie! La Mulți Ani, Viață!

                                                                       sursa Clip  ART

în fiecare ZI avem nevoie de ei

(nu doar astăzi, de ziua lor, a Scriitorilor)

pentru a putea sa rezistăm mai ușor intr-o lume care pare că își pierde coordonatele axiologice și nu numai …

Oricât de tristă ar fi lumea în care trăiește și indiferent cât de apropiată salvarea mai sus pomenită, unui scriitor nu-i rămâne decât o singură soluție: să scrie. Adică să salveze de la moarte câteva din infinitele fațete ale lumii în care trăim, în speranța că urmașii, la rândul lor, vor dezlega măcar o parte din misterul numit viață. Scrisul este, în ultimă instanță, o neîncetată tentativă de amânare a morții, o încleștare permanentă la hotarele necunoscutului și nespusului, o cursă solitară în care nu vei ști niciodată dacă ai câștigat sau ai pierdut. Iar în înfruntarea cu puținătatea cuvintelor cine se poate crede învingător? Dincolo de ele începe muzica, și când nici ea nu te mai ajută, ne rămâne, cum spunea Shakespeare, doar tăcerea. The rest is silence. Și ascultând-o, învățând să ne bucurăm de ea, trăind ceea ce cuvintele nici măcar nu pot să sugereze, ne eliberăm, fie și pentru o clipă, de mizeria lumii, de diletanții care ne terorizează cu ignoranța și agresivitatea lor, uităm de șobolanii ciumei camusiene care devastează cu consecvență un spațiu – al nostru, din păcate – ce cunoaște râsul, de orice și oricând, dar nu bucuria, liniștea și demnitatea.

                                                                                                                                        Augustin Buzura (august 2006)