despre povestit și povești

from   writer corner -  Уголок писателей

(from writer corner – Уголок писателей)

în zilele în care au trecut fără să citesc și cu atît mai puțin să ”scriu” povești, fără să încerc să îmi dau seama dacă ceea ce se întîmpla în jurul meu, ceea ce mi se întîmpla mie ori ceea ce simțeam era sau nu era poveste, din tot iureșul din care eu însămi nu am reușit să mă smulg, s-a desprins, deasupra a tot și a toate (deasupra tuturor, adică), o zicere – să-i spun ”ficțiune”?

Nu eram ironic, eram patetic, toţi prietenii îmi urlau că sunt prea patetic cu ea, idilic şi orb. „Fă ce vrei”, îmi declara, ”mă duc să citesc o carte… Cum, nu te interesează ce citesc? Ai discutat cu mine vreo carte? Crezi că n-am depăşit Ion Creangă? ” (îi şopteam: ”Creangă nu e depăşit, la el se rămâne, draga mea, dar cîţi ajung la el?”).

                Viața ficțiunii după o revoluție – Radu Cosașu

iar atunci cînd (m-)am aflat într-o clipă mai calmă, mi-am dat seama că este bine și chiar recomandabil să mă reîntorc la cei care au harul și darul de a spune povești

oare mai are importanță modul în care citim povești? este bine că se scriu și că încă mai avem acea nevoie de a (le) citi                                                                                                                                                                      

from Family History Library Digitization Project

from Family History Library Digitization Project

                                                                                               

Anunțuri

al treilea Gong – o nouă Poveste

m-am trezit cu un îndemn sau cu o dorință care nu-mi era străină, dar la acea oră matinală îmi era greu- și îmi este și acum! (o stare care nu cred că se va schimba)- să o definesc cu precizie și nu știam cum și de ce tocmai ace(e)a

La Moscova! La Moscova!”

dezmeticită de-a binelea, cum trebuie pentru ca așa trebuie să fiu eu în prima zi din săptămînă, rîvnitul ”relache” ar fi posibil pe la mijlocul șirului de șapte, am căutat cu privirea spre raftul al doillea, din stînga, dar, rîndul al doilea nu se zărea, iar timp pentru a ajunge la monoclul de pe una dintre coperți sau pagini, nu aveam suficient;

în clipa următoare zăresc pliantele primite – mai bine nu ajungeau pînă în tîrgul ăsta căruia cîțiva sufletiști luminați la minte se străduiesc să-i păstreze o urmă de medieval- [ răutatea este doar pentru mine!], de la locul unde aș fi vrut să fiu, acolo, la Palatul Dacia din București, unde aș fi putut să aflu cum se face un poem dadaist și pentru că nici o scuză nu este destul de solidă, degeaba simt neputința de a ajunge acolo, la Art Safari 2016 , ca pe o prăbușire între limitele mele tot mai îngustate dureros, pînă la strivire, pedeapsa o merit din plin pentru lipsa de voință dusă pînă la acel capăt unde aș fi  putut regăsi priceperea de a mă strecura printre piedici reale și ‘opreliști’ imaginare, prea mult invocate –– mai îndrăznesc să pretind că eram, nu că aș fi, obsedată de suprarealism ?!?…

și cu realismul cum rămîne? nicicum! realismul nu-i totuna cu realul, sau cel puțin…; și uite-așa îmi duc grijile cele multe și bucuriile puține printre sloganuri și postere electorale, scandaluri vechi cu refrenuri actualizate, updat e/at te, adică, prin ploile înghețate, care nu izbutesc, totuși, să răpună de tot mugurii ce vor să rodească, printre temerile șoaptelor și speranța rîsetului sincer, printre tragedie și comedie, în toată meloDrama asta îmi amintesc că cineva era întrebat de ce a scris, împăciutorist vodeviluri despre lucruri simple și firești; ´(de la cel care întreba eu am învățat că ”stinghereala conferă normalității un merit” -Radu Cosașu)

și astfel, am înțeles obsesia (cu) care m-a(m) trezit în această dimineață:

în această seară merg la teatru, într-un mod cum o fac de aproape un sfert de veac, nu la un bilet în plus, nu cu invitație, fără emoția acelui aevea, dar cu bucurie (uneori ne mulțumim cu atît de puțină amăgire…)

așadar, deseară, la un alt teatru, cu alte nume și chipuri decît cele cu care prea ne obișnuiserăm, dar cu același Pino, fără de care mie mi-ar fi greu să văd Gala UNITER ( și nici un alt Prinț ”în vremuri ce și-au ieșit din matcă”)

se-aude Gongul de trei ori

și vom asculta o nouă Poveste

uniter

uniter -Pino

reînvăț să număr

_details_Cehov_10221517

Cehov (+1904) la 2014

Strict nuvelist în secolul 21 – cu toate limitele ce decurg din această situaţie – te întreb,

alungînd chiar în numele dumitale orice vehemenţă:

Cum ai putut scrie PescăruşulLivada cu vişiniTrei surori,

cînd existau fraţii Karamazov, Katiuşa Maslova, Mîşkin, Bezuhov…?

Nu te-ai simţit vinovat de diversiune de la „problemele capitale“, fără de care…?

De evazionism? De laşitate în faţa întrebărilor decisive, fără de care…?

Nu te-a chinuit obiecţia lui Lev Nikolaevici la teatrul dumitale?

Lipsa unui punct de vedere…“, „lipsa unui punct de vedere…“.

Nu ţi-a tremurat pince-nez-ul, auzind o asemenea imputare, venită de la Preaputernicul?

Nu te-ai simţit superficial, frivol, cu unchiul Vania, cu Trigorin, cu Ivanov,

în faţa lui Stavroghin?

A lui Rodion Raskolnikov?

Draga de ea“ – la care Lev Nikolaevici a lăcrimat – a atins vreodată drama Marmeladovei?

O „doamnă cu căţelul“ va deţine vreodată Importanţa Nastasiei Filipovna?

Te-a măcinat „problema“ asta, a Importanţei?

Nu te-ai indignat niciodată,

nu ne-ai dat niciodată un indignat pe măsura lui Ivan Karamazov,

de ce nu te-ai revoltat pînă la Dumnezeu?

(Să fie ceea ce numesc toate dicţionarele „geniala economie a mijloacelor“ dumitale?)

Nu ai zguduit nici un tron al vreunui ţar.

Nu te-a excomunicat nici o Biserică.

Nu ai trăit niciodată o graţiere cu cinci minute

înainte de execuţie.

Nu ai fost adus în faţa unei instanţe judecătoreşti, pentru „atentat la bunele moravuri“.

Nu ai emis nici un strigăt sfîşietor (poate că ţi-ai menajat plămînii).

Ai produs – după propria mărturisire –

vodeviluri;

de vodeviluri avea nevoie Rusia?

De tînăr ţi-ai construit alibiul cu Tolstoi:

cît timp scrie Lev Nikolaevici, noi ne putem vedea de problemele noastre“.

Un Antoşa Cehonte – nicicum un Alioşa Karamazov – nu te-a părăsit niciodată.

Ţi se poate recunoaşte şi admira voluptatea în a descoperi

enigma unei banalităţi,

dar asta nu e suficient,

banalităţile nu vor salva lumea,

enigmele lor sînt mai nimic în faţa morţii lui Ivan Ilici,

nu ne-ai dat nimic monumental,

nimic grandios,

ai fost întotdeauna ambiguu în a denunţa adevărurile crude,

te-ai mulţumit să fii ironic cu fericiţii de peste două sute de ani

şi să treci prin disperările semenilor

îngîimînd: „pui, pui, pui“.

Politica? Politica fără de care…

Pînă şi în politică ne-ai lăsat o idee cu care nu avem ce face:

nu mă interesează politica, dar ştiu că ea se interesează de mine“.

Şi? Care a fost consecinţa? „Să muncim, unchiule Vania, să muncim“?

Fiodor Mihailovici, în exigenţele lui, te-ar fi scuipat din gură

ca pe un călduţ,

ocara devenită un stigmat pentru toţi cei care profesează surîsul oricît de trist,

în loc să se revolte în faţa eternelor nenorociri mondiale.

Anton Pavlovici, eşti un împăciuitorist!“,

te-ar putea acuza

cei doi procurori fără de care nu te putem judeca, azi, în 2014,

într-o epocă în care nu mai putem gîndi

decît ca acuzaţi şi, simultan, acuzatori,

perpetuu interogaţi,

incontinuu dubioşi,

permanent autori de rechizitorii.

În anchetarea dumitale a apărut, cu timpul,

o circumstanţă agravantă:

înalta apreciere acordată de I.V. Stalin literaturii dumitale.

Cel mai competent critic literar din Uniunea Sovietică,

cel mai vigilent ideolog, care simţea de departe ce este contrarevoluţionar în orice text,

cel care îşi acorda dreptul de a decide viaţa sau moartea oricărei cărţi şi oricărui autor,

te-a numit scriitorul său preferat, precizînd cu modestia sa exemplară:

Dacă aş fi un scriitor universal, aş vrea să scriu ca Shakespeare,

dacă aş fi scriitor sovietic, aş scrie ca Anton Pavlovici Cehov“.

E fără îndoială şi fără enigmă

de ce te-a luat ca model:

nu i-ai fost periculos,

nu ai primejduit ordinea şi disciplina bolşevică,

oricît a fost de subtil, nu te-a simţit subversiv

(chiar şi Salonul nr. 6 i-o fi sunat inofensiv).

O, Boje moi, ai avut un farmec în tot ceea ce-ai scris

(să fie farmecul decisiv în artă, mai presus de mesaj?),

încît ai îmblînzit şi ai omenit

inima lui de fiară – cum a numit-o Yudina, pianista incoruptibilă,

al cărei concert de Mozart i-a stat de veghe, pe patefon, în ultima lui comoţie cerebrală.

Gîndind în terorizantele standarde ale Impor­tanţei,

este de neînţeles cum, în orice bibliotecă, stai în primul rînd,

între Tolstoi şi Dosto,

deloc strivit de ei,

fără să fi scris un roman monumental, crucial, copleşitor etc. etc.

Ai vreo şase sute şi ceva de schiţe şi nuvele, plus şapte vodeviluri.

Doar pince-nez-ul dumitale îşi permite să se fixeze într-un pince-sans-rire.

Văd aici – euforic, dacă îmi permiţi – o biruinţă a ironiei dumitale,

capabilă să supună şi să deconstruiască moartea

(e un bombasticism al zilei, îngăduie-l),

pe care ai tratat-o cu concizia inflexibilă a ultimelor două cuvinte:

Ich sterbe“,

ca după aceea, într-o inspiraţie fulgerătoare

proprie uşurinţei cu care puteai face oricînd dintr-o scrumieră un subiect –,

să ataşezi, la trenul funebru cu care te întorceai în Rusia,

un vagon de marfă plin cu stridii.

Obiecţie finală:

îmi interzic să vorbesc cu blîndeţe de geniul dumitale,

de cînd am aflat că, de cîte ori cineva începea să te laude în faţă,

îl întrebai brusc dacă mai e marmeladă la magazinul din colţul străzii.

La 2014, inteligenţa ipocriziei, în plină dezvoltare,

nu-ţi mai suportă vodevilurile modestiei.

Demodatule!

text scris de Radu Cosașu în nr 745 oct 2014,  Observtorul Cultural

–––––––––––––––

dar se poartă

oricînd, peste tot și pentru toți Sonatina Cehov!

iar eu îmi iau pietroiul între mîini și reîncep să număr cu bucurie : 1002, 1003 (da, da așa vine corect după o pauză de o mie și una de…)

un fel de refugiu

mă încăpățînez să cred în cuvintele lui Albert Camus, cel(e prin) care ne asigura că arta ni s-a dat pentru a înțelege și pentru a învinge o soartă dificilă
nu este nici motto, nici citat cuprins între ghilimele , iar ideea găsită cu muuuuult timp în urmă în Notele de la Tipassa este redată aici cu aproximație … lejeră;
am înceut blogul jucîndu—mă și semnînd ca Sisif_ratat și am explicat atunci de ce; acum mă joc, mai puțin pe aici, de-a bolovanulluiSisif, pe care îl port între mîini, de fapt, pe brațe pentru că am cam obosit; adevărul este că degetele au slăbit nu din finețea mișcărilor, ci, mai degrabă din putere, si-au pierdut forța, le este cam greu să țină creionul mai mult timp în mînă, dar se desprind și mai greu de tentația/ chemarea de a atinge tastatura
iar în momentele grele, ingrate caut refugiul în ceea ce ne-am obișnuit a numi artă, ori pe acea cale a lecturilor pe care ne amăgim că formează/ sunt o punte între noi și Divinitate, chiar dacă în cele mai multe cazuri chiar sunt de ajutor, alteori, tot mai rar, din păcate, eu mai cred că starea de bine o pot găsi și în ecuația care duce spre o elipsă ori în suprafața unei secțiuni dintr-o prismă cu bază neregulată;

gîndul este liber și ajunge oriunde și oricum; chiar oricum? o fi bine ? îmi amintesc ”instantaneu, brusc și dintr-o dată” că am citit într-un dialog primit pe mail de la o prietenăsuper și ultra ”orientată” și mereu updated, dintre Dalai Lama și un teolog brazilian, Leonardo Boff, un promotor de la Théologie de la Liberté (temă care merită
aaplecare mai alicată…), îmi amintesc, care va-să-zică, de atenționarea sau de îndemnul înțeleptului tibetan, cum că trebuie să avem grijă ale noastre gînduricare sunt purtate de cuvinte, care devin acțiuni și obiceiuri, îndeletniciri de care trebuie să se țină atent seama tocmai pentru că acestea formează caracterul care va stabili/ contura destinul care, de fapt, este însăși Viața (traducere f liberă și personală din franceză)
apoi urmează o frază care poate să surprindă în mai multe feluri: ”nu există religie mai are decît Adevărul”,
dar în Sfânta Scriptură creștină Logosul suprem : Iisus Hristos – Calea, Adevărul și Viața

poate că altă frază este mai surprinzătoare, șocantă prin duritatea greu de recunoscut și de acceptat : ” ei (oamenii) trăiesc ca și cînd nu vor miuar mă uri vreodată și mor ca și cum (nu ) ar fi trăit niciodată”
…… cît de ușor și de firesc privirea-mi caută cartea Credința, nădejdea și iubirea în viața și opera lui Andrei Tarkovski…..
(încă nu i-am găsit locul potrivit, deocamdată stă pe măsuță alături de Cartea Neliniștirii a lui Pessoa…)

în zilele în care nu pot să scriu îmi caut refugiul în lectura unor bloguri familiare sau mai noi, astăzi, am găsit o fotografie superbă, cu un pod peste un rîu, știu și podul știu și rîul, dar am făcut imprudența de a lăsa două versuri dintr-un poem al unui oet care le iubește (și dincolo de moarte) infinit mai , poetul care a auzit și a scris Cîntecul esențial

mă refugiez în reviste tiărite sau online, am revelații ale unor tineri critici și eseiști cum sunt unii care scriu în laPunKt.ro
găsesc cîte o frază cum este cea care încheie cronica semnată de Daniel Cristea-Enache în Observatorul Cultural : ”Romanul, remarcabil, este dintre cele care se pot şi citi.”, un îndemn care chiar îmi schimbă starea de spirit și îmi intește că am ferestre luminate de soarele primăverii, am cărți, filme, înghețatolă și ciocolată
nu aleg nici Mozart, nici Mendelssohn- Bartholdy, ci Sonata 111 de Beethoven, care a salvat un muzician sud-americanîntr-o temniță și despre care Sonată, Radu Cosașu scrie ”nu aș putea să-i mai spun altceva”

și îmi hrănesc și îmi întrețin cu drag propria-mi singurătate, e care nu o regret și pe care nu vreau să o schimb decît dacă as putea să cad la învoială cu destinul

filme? aș vrea să văd filmele nominalizate la Oscar, categoria cel mai bun film străin, ca să pot să înțeleg de ce și cu ce au fost mai bune decît bijuteria lui Călin Peter Netzer, Poziția Copilului
și ajunsă aici, cu mîna obosită, nimeni, altcineva, doar eu știu de ce se pliază finalul cronicii acestui film, cronică scrisă de Angelo  Mitchievici, pe rîndurile tastate acum și aici

 

și din nou Vă mulțumesc, Domnule Radu Cosașu

Din motive reale și inutil de explicat, abia ieri seară am reușit să  citesc articolul scris de Radu Cosașu în revista Dilema Veche,  Notă de cinefil către Serviciile Multilateral Specializate.

Citesc primele fraze: ”La emisiunea de săptămîna trecută a lui Horia-Roman Patapievici, am tresărit ca scurtcircuitat cînd Silvia Kerim a amintit, evocînd creaţiile de vîrf ale lui Mircea Veroiu, de Să mori rănit din dragoste de viaţă, realizat înainte de 1989. HRP nu a cerut amănunte, a tăcut, s-a trecut mai departe, eu nu.”—dar eu am privit o clipă în altă parte și am mai citit încă o dată, pentru a mă convinge :  da, era amintit unul dintre filmele care mi-a plăcut foarte mult atunci, cînd l-am văzut de trei ori în două săptămini și care îmi revine obsedant în minte, mai ales cu imaginile/ cadrele  din finalul său, în ultimele  săptămîni trăite acum.

Articolul dlui Radu  Cosașu mi-a confirmat că este  greu de găsit și șanse mici de a-l revedea.

L-am rugat pe răbdătorul Aghiuță să caute pe net, sperînd să aibe mai mult noroc, iar el, smolitul, se pare că este în relații bune și cu net-ul: în mai puțin de un sfert de oră mi-a trimis link-ul pentru a-l descărca.

Cu riscul de a mi  se reproșa tacit sau nu că reproduc prea mult dintr-un articol care poate fi citit sau a și fost deja citit, voi  lăsa  cuvintele din fraza mereu curată, limpede și adevărată, cu un adevăr exprimat cu o naturalețe și cu o simplitate îngrijită care adesea atinnge mai adînc și mai precis decît vorbele grele sau decît expresiile chinuite ale diverșilor docți în ale scrisului și ale datului cu părerea.

”E unul dintre filmele cvasi-interzise după 1990, deşi ca frumuseţe cinematografică stă lîngă cele cîteva realizări valabile ale acelei vremi: o splendoare în alb-negru, un montaj ritmat desăvîrşit, un Gheorghe Visu de neuitat, aş spune că e „un film rănit din dragoste de cinema şi ucis de politică“. El are ca eroi un grup de utecişti care, în anii războiului antisovietic, organizează în munţi sabotarea transporturilor militare româno-germane.”

și totuși eu cred că filmul acesta trebuie văzut într-o sală de cinema, pentru a simți –da, a simți- imaginea alb-negru atinsă ușor  de galbenul mierii (operator, Doru Mitran…); oricît de bun ar fi ecranul laptop-ului sau plasma de la desktop, acestea nu pot reda lumina din pădurea prin care cei doi tinerei merg pe bicicletă,  ca într-o joacă, vorbind despre lucruri grave , nu doar serioase în orice regim, despre libertate, umilință, curaj, responsabilitate, amintindu-și chiar și despre dragostea nu abandonată, dar amînată pentru moment, dintre priorități.

Cred că eu am mai scris și pe acest blog ca pentru mine (sau în ”opinia mea”) Mircea Veroiu – acest „Visconti român”- reprezintă rafinamentul în cinematografia noastră; filmul are și un scenariu foarte articulat, aspect greu de nerecunoscut, dincolo de amănuntele care trebuiau să susțină prezența comuniștilor într-o proporție mai mare decit cea adevărată la și în anumite momente; dar filmul ‚vorbește’ mai degrabă despre lupta în ilegalitate dusă  într-o  lume aflată în vremuri grele, sub spectrul ascensiunii extremei  drepte;cît  despre bijuteriile care sunt personajele create și rămase din prestațiile unor actori pe care acum tot mai puțin îi  vedem, norocoși fiind cei care au posibilitatea de a mai merge încă la teatru, este și mai greu de scris/vorbit în sau la modul obișnuit;  scenariul estte scris si semnatde catre regretatul Anghel Mora;

și dacă Vă este dor de muzica lui Adrian Enescu merită să încercați să vedeți filmul…

domnul Radu Cosașu insistă în articolul Domniei Sale asupra unor subiecte

dificil de abordat într-o societate divizată, neinformată suficient și învrăjbită, așa cum este societatea romînească.

Sincer, așteptam ca un creion sau o tastatură cu talentul și puterea de convingere ale dlui Radu Cosașu  să le exprime direct, cu bun-simț și cu măsură, dar fără reținere dintr-o teamă de a fi taxat int-un mod stupid

Iar acest mereu Cap-limpede care iubeste sonatinele, scrie : Anticomunismul la zi interzice eroi antinazişti în filme excelente? Antihitlerismul nu era o cauză pentru care merita să mori din dragoste de viaţă? Vă propun – în cazul că posedaţi un studio cinematografic – să luaţi de la arhivă filmul lui Veroiu şi să vi-l proiectaţi fără angoase politice la zi. Suport să dau curs oricînd unei invitaţii din partea dvs., urmate eventual de o discuţie chiar în contradictoriu pe tema: se puteau face filme excelente în socialism?” (…)Nu e aici o inegalitate de tratament ideologic care compromite decisiv echivalarea celor două totalitarisme? Adică fascism = comunism, dar nu le urîm în egală măsură … (…)am fi cei îndreptăţiţi să explicăm cum şi cu ale cui idei extrema dreaptă cere la noi normalitate.”

NORMALITATE ?! – într-o societate, într-o  țară în care / unde nu este nevoie să deschizi radioul, televizorul sau ziarul ca să  afli despre durerea si strigătul neputinței în fața indolenței, a rapacității și a cinismului care se iluzionează că sunt omnipotente si vesnice;

Da! – aceasta sau acestea îmi amintesc obsedant de finalul filmului, cînd, Horațiu Cîmpeanu, băiatul cu minte iscusită, hăituit de polițiștii unui inspector zelos și , nemaiavînd vreo șansă de scăpare,îl așteptă la marginea unui viaduct sau așa ceva, pe acesta care agită satisfăcut cătușele, iar în momentul în clipa în care acesta îi pune o cătușe pe mînă, cealaltă  fiind pe a inspectorului, pentru o satisfacție și siguranță patologică, printr-o mișcare bruscă  și surprinzătoare, tînărul se răsuceste pe călcîie și alunecă în gol, împreună cu cel care i-a distrus nu doar familia, dar i-a nimicit orice sperantă. Cred că  este mai bine să mă abțin de a face ‚interpretări’ și analogii.

Am căutat pe net secvențe din film, iar eu, încă din mai multe motive, nu am reusit să ‚decupez’ cîteva… deocamdată..;

Articolul lui  Radu Cosașu  se încheie cu fraza : ” Vă mulţumesc dacă m-aţi citit fără să ridicaţi din umeri.”

Eu am citit fără a ridica din umeri, ci cu o senzație de a mă aduna  în ființa-mi

și Vă mulțumesc,  Domnule Radu Cosașu.

În numele bunului-simţ, mulţumim, Domnule Radu Cosaşu!

Abia aseară am citit articolul din Dilema Veche şi m-am simţit, parcă, mai puţin vinovată pentru toate abjecţiile de pe net sau din media, de toate felurile, ale unor fanatici înregimentaţi sau nu, coloraţi/ vopsiţi sau nu.

S-a mai strigat cîndva, nu foarte demult, ‘moarte intelectualilor’, iar atunci, unii au avut curajul să reacţioneze.

Acum, ca  şi atunci, ei, cei blamaţi de către semi-docţi (?!?) vor supravieţui.

Mai binre decît o scrie Radu Cosaşu  în rîndurile  transcrise/preluate mai jos,  eu, personal, cred că puţini o pot face

[     şi Da, cred că viaţa îsi continuă parcursul firesc pentru fiecare,  iar e voi reuşi să îmi recapăt mobilitatea tendoanelor de la mîna  care mă va ajuta să mînuiesc mouse-ul,  fie doar şi pentru a putea citi, deocamdată, blogurile care  îmi sunt dragi şi familiare]

Offf, că nu pot să mă abţin:

Cu gîndul prins într-o mare nedumerire fată de o  (altă) personalitate pentru scrisul căruia admiraţia mea rămine neştirbită, scriu: cînd cineva jigneşte, sperînd că umilînd pe cineva care îi este cu mult superior, există,încă, în democraţie şi opţiunea de a nu-l vota, prin neprezentare, pe cel care te loveşte ( ca o minimă  morală…)

Radu COSAŞU | din vieaţa unui extremist de centru

Natura talentului

Addenda la jurnalul lunii noiembrie 1989

Bun, de acord, e cum spune Sandburg, bătînd o ulucă în cosmica ogradă a poeziei:

„toţi vor să joace Hamlet!“

Mai toţi actorii, indiferenţi la cele întîmplate părinţilor,

vor să ia un craniu în mînă şi stînd într-un peş

să se întrebe: să dormi? să mori?

toţi ţin să dea sfaturi altor actori,

s-o alunge pe Ofelia – chit că în viaţa lor nu au refuzat nimic –

să se lăfăie între înţelepciunile lui Polonius şi Horaţiu,

toţi vor să joace Hamlet –

numai Mircea Diaconu, nu!

De cîte ori îl văd (ca duminică seară, el inginer agronom, contemplînd şi comentînd, acasă, un interviu al lui la tele – Viaţa satului, sărind în sus că i s-a redus din bogăţia de idei la hectar)

asta-mi vine în cap, umplîndu-mă de plăcere şi rîs:

„Toţi vor să joace Hamlet…“

Pe el un deget a scris mare cît toate zilele

că n-o să fie niciodată Hamlet sau Lear sau Macbeth şi din acest

„blestem“

Diaconu – apt şi mîine pentru un Kir Ianulea – abia că înfloreşte şi se dezvoltă

ca într-o binecuvîntare pogorîtă din însăşi interzicerea clişeului.

Nimic trudnic, umflat, gargarisit în talentul lui care se simte cel mai

bine printre cei mici, iuţi, tenaci şi naturali,

acei care asigură vigoarea şi tainicul scandal al firescului

sub soare şi stele.

Nici o încordare urîtă de venă,

nici o grefă artificială,

nici o îngroşare de glas.

Dacă există o monotonie în arta lui –

acea monotonie necesară care consacră importanţa unei creaţii –

ea provine din dezgustul de măsluire.

Şi atunci unde ar fi vicleşugul care dă sensul şi hazul oricărui

comediant, chiar cînd nu pare muncit de tragedii şi nicicum de inocenţă?

La Diaconu trebuie s-o luăm pe aici: pe orice pune mîna, ochiul, pasul,

pe un măr,

pe o tobă,

pe un telefon,

pe o căciulă,

pe un prieten pe care-l întreabă: „de ce faci pe nebunul?“,

pe un radio la care ascultă un meci, lucrînd pe o schelă,

pe un buletin de identitate,

pe o bară de troleibuz,

pe un păhărel de tulburel,

pe o vită,

pe o gînganie

sau pe o namilă –

pe absolut orice din jurul său,

pe tot ce mişcă, rîul, ramul, dramul, drumul, drama,

el produce şi insinuează, prin naturelul privirii şi vorbei,

cu acel elan al somaţiilor adolescentine,

aceiaşi întrebare angoasantă, anormală, (din ce în ce mai) nefirească,

dar şi cea mai „artistică“, pe măsura măreţei din veac:

îţi eşti sau nu-ţi eşti credincios?

De joacă în Hamlet sau nu, actorul cel bun tot acolo ajunge.

De „bătrîna sepie“ Shakespeare nu se scapă cu una cu două – şi nici nu ar

fi bine,

nu mai spun ce păcat.

Aceasta a fost forma iniţială a articolului despre Mircea Diaconu prin care sugeram în urmă cu 20 de ani, la 29 noiembrie 1989*, caracterul poetic al creaţiilor lui. Această formă nu a fost acceptată „de foruri“ fie că textul era prea lung (mică ipocrizie), fie că în acele zile de maximă vigilenţă ideologică era interzis şi devenise subversiv „să lauzi şi să cînţi“ pe altcineva decît pe Marele Cîrmaci. Cules „la rînd“, în „proză“, ca un telecinema obişnuit, textul a apărut în România literară la 30 noiembrie 1989. Sper ca, sub noua tiranie a politicii la zi, textul să-şi fi păstrat ceva din inadecvarea sa conştientă.

______ * vezi Dilema veche nr. 302