despre povestit și povești

(from writer corner – Уголок писателей)

în zilele în care au trecut fără să citesc și cu atît mai puțin să ”scriu” povești, fără să încerc să îmi dau seama dacă ceea ce se întîmpla în jurul meu, ceea ce mi se întîmpla mie ori ceea ce simțeam era sau nu era poveste, din tot iureșul din care eu însămi nu am reușit să mă smulg, s-a desprins, deasupra a tot și a toate (deasupra tuturor, adică), o zicere – să-i spun ”ficțiune”?

Nu eram ironic, eram patetic, toţi prietenii îmi urlau că sunt prea patetic cu ea, idilic şi orb. „Fă ce vrei”, îmi declara, ”mă duc să citesc o carte… Cum, nu te interesează ce citesc? Ai discutat cu mine vreo carte? Crezi că n-am depăşit Ion Creangă? ” (îi şopteam: ”Creangă nu e depăşit, la el se rămâne, draga mea, dar cîţi ajung la el?”).

                Viața ficțiunii după o revoluție – Radu Cosașu

iar atunci cînd (m-)am aflat într-o clipă mai calmă, mi-am dat seama că este bine și chiar recomandabil să mă reîntorc la cei care au harul și darul de a spune povești

oare mai are importanță modul în care citim povești? este bine că se scriu și că încă mai avem acea nevoie de a (le) citi                                                                                                                                                                      

from Family History Library Digitization Project

                                                                                               

al treilea Gong – o nouă Poveste

m-am trezit cu un îndemn sau cu o dorință care nu-mi era străină, dar la acea oră matinală îmi era greu- și îmi este și acum! (o stare care nu cred că se va schimba)- să o definesc cu precizie și nu știam cum și de ce tocmai ace(e)a

”La Moscova! La Moscova!”

dezmeticită de-a binelea, cum trebuie pentru ca așa trebuie să fiu eu în prima zi din săptămînă, rîvnitul ”relache” ar fi posibil pe la mijlocul șirului de șapte, am căutat cu privirea spre raftul al doillea, din stînga, dar, rîndul al doilea nu se zărea, iar timp pentru a ajunge la monoclul de pe una dintre coperți sau pagini, nu aveam suficient;

în clipa următoare zăresc pliantele primite – mai bine nu ajungeau pînă în tîrgul ăsta căruia cîțiva sufletiști luminați la minte se străduiesc să-i păstreze o urmă de medieval- [ răutatea este doar pentru mine!], de la locul unde aș fi vrut să fiu, acolo, la Palatul Dacia din București, unde aș fi putut să aflu cum se face un poem dadaist și pentru că nici o scuză nu este destul de solidă, degeaba simt neputința de a ajunge acolo, la Art Safari 2016 , ca pe o prăbușire între limitele mele tot mai îngustate dureros, pînă la strivire, pedeapsa o merit din plin pentru lipsa de voință dusă pînă la acel capăt unde aș fi  putut regăsi priceperea de a mă strecura printre piedici reale și ‘opreliști’ imaginare, prea mult invocate –– mai îndrăznesc să pretind că eram, nu că aș fi, obsedată de suprarealism ?!?…

și cu realismul cum rămîne? nicicum! realismul nu-i totuna cu realul, sau cel puțin…; și uite-așa îmi duc grijile cele multe și bucuriile puține printre sloganuri și postere electorale, scandaluri vechi cu refrenuri actualizate, updat e/at te, adică, prin ploile înghețate, care nu izbutesc, totuși, să răpună de tot mugurii ce vor să rodească, printre temerile șoaptelor și speranța rîsetului sincer, printre tragedie și comedie, în toată meloDrama asta îmi amintesc că cineva era întrebat de ce a scris, împăciutorist vodeviluri despre lucruri simple și firești; ´(de la cel care întreba eu am învățat că ”stinghereala conferă normalității un merit” -Radu Cosașu)

și astfel, am înțeles obsesia (cu) care m-a(m) trezit în această dimineață:

în această seară merg la teatru, într-un mod cum o fac de aproape un sfert de veac, nu la un bilet în plus, nu cu invitație, fără emoția acelui aevea, dar cu bucurie (uneori ne mulțumim cu atît de puțină amăgire…)

așadar, deseară, la un alt teatru, cu alte nume și chipuri decît cele cu care prea ne obișnuiserăm, dar cu același Pino, fără de care mie mi-ar fi greu să văd Gala UNITER ( și nici un alt Prinț ”în vremuri ce și-au ieșit din matcă”)

se-aude Gongul de trei ori

și vom asculta o nouă Poveste