despre povestit și povești

from   writer corner -  Уголок писателей

(from writer corner – Уголок писателей)

în zilele în care au trecut fără să citesc și cu atît mai puțin să ”scriu” povești, fără să încerc să îmi dau seama dacă ceea ce se întîmpla în jurul meu, ceea ce mi se întîmpla mie ori ceea ce simțeam era sau nu era poveste, din tot iureșul din care eu însămi nu am reușit să mă smulg, s-a desprins, deasupra a tot și a toate (deasupra tuturor, adică), o zicere – să-i spun ”ficțiune”?

Nu eram ironic, eram patetic, toţi prietenii îmi urlau că sunt prea patetic cu ea, idilic şi orb. „Fă ce vrei”, îmi declara, ”mă duc să citesc o carte… Cum, nu te interesează ce citesc? Ai discutat cu mine vreo carte? Crezi că n-am depăşit Ion Creangă? ” (îi şopteam: ”Creangă nu e depăşit, la el se rămâne, draga mea, dar cîţi ajung la el?”).

                Viața ficțiunii după o revoluție – Radu Cosașu

iar atunci cînd (m-)am aflat într-o clipă mai calmă, mi-am dat seama că este bine și chiar recomandabil să mă reîntorc la cei care au harul și darul de a spune povești

oare mai are importanță modul în care citim povești? este bine că se scriu și că încă mai avem acea nevoie de a (le) citi                                                                                                                                                                      

from Family History Library Digitization Project

from Family History Library Digitization Project

                                                                                               

Reclame

al treilea Gong – o nouă Poveste

m-am trezit cu un îndemn sau cu o dorință care nu-mi era străină, dar la acea oră matinală îmi era greu- și îmi este și acum! (o stare care nu cred că se va schimba)- să o definesc cu precizie și nu știam cum și de ce tocmai ace(e)a

La Moscova! La Moscova!”

dezmeticită de-a binelea, cum trebuie pentru ca așa trebuie să fiu eu în prima zi din săptămînă, rîvnitul ”relache” ar fi posibil pe la mijlocul șirului de șapte, am căutat cu privirea spre raftul al doillea, din stînga, dar, rîndul al doilea nu se zărea, iar timp pentru a ajunge la monoclul de pe una dintre coperți sau pagini, nu aveam suficient;

în clipa următoare zăresc pliantele primite – mai bine nu ajungeau pînă în tîrgul ăsta căruia cîțiva sufletiști luminați la minte se străduiesc să-i păstreze o urmă de medieval- [ răutatea este doar pentru mine!], de la locul unde aș fi vrut să fiu, acolo, la Palatul Dacia din București, unde aș fi putut să aflu cum se face un poem dadaist și pentru că nici o scuză nu este destul de solidă, degeaba simt neputința de a ajunge acolo, la Art Safari 2016 , ca pe o prăbușire între limitele mele tot mai îngustate dureros, pînă la strivire, pedeapsa o merit din plin pentru lipsa de voință dusă pînă la acel capăt unde aș fi  putut regăsi priceperea de a mă strecura printre piedici reale și ‘opreliști’ imaginare, prea mult invocate –– mai îndrăznesc să pretind că eram, nu că aș fi, obsedată de suprarealism ?!?…

și cu realismul cum rămîne? nicicum! realismul nu-i totuna cu realul, sau cel puțin…; și uite-așa îmi duc grijile cele multe și bucuriile puține printre sloganuri și postere electorale, scandaluri vechi cu refrenuri actualizate, updat e/at te, adică, prin ploile înghețate, care nu izbutesc, totuși, să răpună de tot mugurii ce vor să rodească, printre temerile șoaptelor și speranța rîsetului sincer, printre tragedie și comedie, în toată meloDrama asta îmi amintesc că cineva era întrebat de ce a scris, împăciutorist vodeviluri despre lucruri simple și firești; ´(de la cel care întreba eu am învățat că ”stinghereala conferă normalității un merit” -Radu Cosașu)

și astfel, am înțeles obsesia (cu) care m-a(m) trezit în această dimineață:

în această seară merg la teatru, într-un mod cum o fac de aproape un sfert de veac, nu la un bilet în plus, nu cu invitație, fără emoția acelui aevea, dar cu bucurie (uneori ne mulțumim cu atît de puțină amăgire…)

așadar, deseară, la un alt teatru, cu alte nume și chipuri decît cele cu care prea ne obișnuiserăm, dar cu același Pino, fără de care mie mi-ar fi greu să văd Gala UNITER ( și nici un alt Prinț ”în vremuri ce și-au ieșit din matcă”)

se-aude Gongul de trei ori

și vom asculta o nouă Poveste

uniter

uniter -Pino

reînvăț să număr

_details_Cehov_10221517

Cehov (+1904) la 2014

Strict nuvelist în secolul 21 – cu toate limitele ce decurg din această situaţie – te întreb,

alungînd chiar în numele dumitale orice vehemenţă:

Cum ai putut scrie PescăruşulLivada cu vişiniTrei surori,

cînd existau fraţii Karamazov, Katiuşa Maslova, Mîşkin, Bezuhov…?

Nu te-ai simţit vinovat de diversiune de la „problemele capitale“, fără de care…?

De evazionism? De laşitate în faţa întrebărilor decisive, fără de care…?

Nu te-a chinuit obiecţia lui Lev Nikolaevici la teatrul dumitale?

Lipsa unui punct de vedere…“, „lipsa unui punct de vedere…“.

Nu ţi-a tremurat pince-nez-ul, auzind o asemenea imputare, venită de la Preaputernicul?

Nu te-ai simţit superficial, frivol, cu unchiul Vania, cu Trigorin, cu Ivanov,

în faţa lui Stavroghin?

A lui Rodion Raskolnikov?

Draga de ea“ – la care Lev Nikolaevici a lăcrimat – a atins vreodată drama Marmeladovei?

O „doamnă cu căţelul“ va deţine vreodată Importanţa Nastasiei Filipovna?

Te-a măcinat „problema“ asta, a Importanţei?

Nu te-ai indignat niciodată,

nu ne-ai dat niciodată un indignat pe măsura lui Ivan Karamazov,

de ce nu te-ai revoltat pînă la Dumnezeu?

(Să fie ceea ce numesc toate dicţionarele „geniala economie a mijloacelor“ dumitale?)

Nu ai zguduit nici un tron al vreunui ţar.

Nu te-a excomunicat nici o Biserică.

Nu ai trăit niciodată o graţiere cu cinci minute

înainte de execuţie.

Nu ai fost adus în faţa unei instanţe judecătoreşti, pentru „atentat la bunele moravuri“.

Nu ai emis nici un strigăt sfîşietor (poate că ţi-ai menajat plămînii).

Ai produs – după propria mărturisire –

vodeviluri;

de vodeviluri avea nevoie Rusia?

De tînăr ţi-ai construit alibiul cu Tolstoi:

cît timp scrie Lev Nikolaevici, noi ne putem vedea de problemele noastre“.

Un Antoşa Cehonte – nicicum un Alioşa Karamazov – nu te-a părăsit niciodată.

Ţi se poate recunoaşte şi admira voluptatea în a descoperi

enigma unei banalităţi,

dar asta nu e suficient,

banalităţile nu vor salva lumea,

enigmele lor sînt mai nimic în faţa morţii lui Ivan Ilici,

nu ne-ai dat nimic monumental,

nimic grandios,

ai fost întotdeauna ambiguu în a denunţa adevărurile crude,

te-ai mulţumit să fii ironic cu fericiţii de peste două sute de ani

şi să treci prin disperările semenilor

îngîimînd: „pui, pui, pui“.

Politica? Politica fără de care…

Pînă şi în politică ne-ai lăsat o idee cu care nu avem ce face:

nu mă interesează politica, dar ştiu că ea se interesează de mine“.

Şi? Care a fost consecinţa? „Să muncim, unchiule Vania, să muncim“?

Fiodor Mihailovici, în exigenţele lui, te-ar fi scuipat din gură

ca pe un călduţ,

ocara devenită un stigmat pentru toţi cei care profesează surîsul oricît de trist,

în loc să se revolte în faţa eternelor nenorociri mondiale.

Anton Pavlovici, eşti un împăciuitorist!“,

te-ar putea acuza

cei doi procurori fără de care nu te putem judeca, azi, în 2014,

într-o epocă în care nu mai putem gîndi

decît ca acuzaţi şi, simultan, acuzatori,

perpetuu interogaţi,

incontinuu dubioşi,

permanent autori de rechizitorii.

În anchetarea dumitale a apărut, cu timpul,

o circumstanţă agravantă:

înalta apreciere acordată de I.V. Stalin literaturii dumitale.

Cel mai competent critic literar din Uniunea Sovietică,

cel mai vigilent ideolog, care simţea de departe ce este contrarevoluţionar în orice text,

cel care îşi acorda dreptul de a decide viaţa sau moartea oricărei cărţi şi oricărui autor,

te-a numit scriitorul său preferat, precizînd cu modestia sa exemplară:

Dacă aş fi un scriitor universal, aş vrea să scriu ca Shakespeare,

dacă aş fi scriitor sovietic, aş scrie ca Anton Pavlovici Cehov“.

E fără îndoială şi fără enigmă

de ce te-a luat ca model:

nu i-ai fost periculos,

nu ai primejduit ordinea şi disciplina bolşevică,

oricît a fost de subtil, nu te-a simţit subversiv

(chiar şi Salonul nr. 6 i-o fi sunat inofensiv).

O, Boje moi, ai avut un farmec în tot ceea ce-ai scris

(să fie farmecul decisiv în artă, mai presus de mesaj?),

încît ai îmblînzit şi ai omenit

inima lui de fiară – cum a numit-o Yudina, pianista incoruptibilă,

al cărei concert de Mozart i-a stat de veghe, pe patefon, în ultima lui comoţie cerebrală.

Gîndind în terorizantele standarde ale Impor­tanţei,

este de neînţeles cum, în orice bibliotecă, stai în primul rînd,

între Tolstoi şi Dosto,

deloc strivit de ei,

fără să fi scris un roman monumental, crucial, copleşitor etc. etc.

Ai vreo şase sute şi ceva de schiţe şi nuvele, plus şapte vodeviluri.

Doar pince-nez-ul dumitale îşi permite să se fixeze într-un pince-sans-rire.

Văd aici – euforic, dacă îmi permiţi – o biruinţă a ironiei dumitale,

capabilă să supună şi să deconstruiască moartea

(e un bombasticism al zilei, îngăduie-l),

pe care ai tratat-o cu concizia inflexibilă a ultimelor două cuvinte:

Ich sterbe“,

ca după aceea, într-o inspiraţie fulgerătoare

proprie uşurinţei cu care puteai face oricînd dintr-o scrumieră un subiect –,

să ataşezi, la trenul funebru cu care te întorceai în Rusia,

un vagon de marfă plin cu stridii.

Obiecţie finală:

îmi interzic să vorbesc cu blîndeţe de geniul dumitale,

de cînd am aflat că, de cîte ori cineva începea să te laude în faţă,

îl întrebai brusc dacă mai e marmeladă la magazinul din colţul străzii.

La 2014, inteligenţa ipocriziei, în plină dezvoltare,

nu-ţi mai suportă vodevilurile modestiei.

Demodatule!

text scris de Radu Cosașu în nr 745 oct 2014,  Observtorul Cultural

–––––––––––––––

dar se poartă

oricînd, peste tot și pentru toți Sonatina Cehov!

iar eu îmi iau pietroiul între mîini și reîncep să număr cu bucurie : 1002, 1003 (da, da așa vine corect după o pauză de o mie și una de…)