frettolosamente

cum altfel, decît în grabă și ”pe scurt”, dacă nu am reușit să scriu ”la cald” despre poveștile acelor nopți în care am ascultat povești pe care le vedeam, nu era nevoie să închidem ochii pentru a le crede, au fost multe vise adunate într-o secundă în care ne-am simțit frumoși și înalți, înălțați, de fapt, de nenumărate ori, cu toate zîmbetele, cu toate lacrimile, cu toate întîlnirile și cu plecările, dincolo de incertitudini și de amăgire, departe de o lume în care ar trebui să spunem de prea multe ori și nu o facem, îmi pare rău – ti chiedo scusași iată că eu nu am plecat prea departe de acolo, murmurînd, încă, preferatele mele din ultima seară, seara mariilor premii; și chiar dacă anul acesta nu am ”ghicit” marele cîștigător, eu tot simt că am cîștigat pariul cu muzica -și mai mult decît atît!- la Sanremo;

tastînd la repezeală (de parcă nu ăsta mi-ar fi prostul obicei) recunosc, da, mi-au plăcut mai mult Deborah Iurato și Giovanni Caccamo cu ‘Via da qui’ și Lorenzo Fragola cu ‘Infinite volte’, poate pentru că fețele de peste ani ale celor de la Stadio mi-au reamintit prea dureros (și dramatic) de întrebările la care răspunsul îl aflăm într-o (altă) zi, cînd plîngem, dorindu-ne să fim luați în brațe

despre ”Amen” , cu care Francesco Gabbani a cîștigat secțiunea Nuove Proposte am scris ceva pe aiureala de cont personal și public de pe FaceBook, lăsat acum… via da qui: și în acest an aș fi cîștigat pariul la Sanremo; l-a cîștigat Francesco Gabbani și împreună cu el, noi, ceilalți

dar cînd fredonăm cîntecul ne întrebăm dacă, într-adevăr, suntem … cîștigători

e allora avanti popolo che spera in un miracolo

elaboriamo il lutto con un Amen

dal ricco in look ascetico al povero di spirito

dimentichiamo tutto con un Amen

Amen

și totuși nu am fost săraci sufletește, dimpotrivă, dar nu am timp acum să le cer tastelor și degetelor mele obosite să mă ajute să retrăiesc bucuria revederii cu Carlo Conti (chiar dacă au fost momente în care-l căutam pe Pippo Baudo), cu Fiorello, sau surpriza unei Nicole Kidman modestă, răspunzînd politicos la întrebări banale, dar deaspre emoția adusă, trăită-retăită, simțită -nu găsesc cuvîntul și gata!- de Pooh, Ezio Bosso, Elton, John, Erros Ramazzotti, Renato Zero și mulți alții

mai depate sau mai aproape, pentru unii dintre noi SanRemo și muzica de acolo rămîn

sempre

grande amore e una canzone per te, per noi

(despre Mădălina Ghenea? – eu o mi-o amintesc mai bine din filmul lui Paolo Sorrentino, ”Youth – La Giovinezza”)

 

într-o seară, la TVR

cîndva, demult, am citit într-o revistă Cinema al cărei abonament era încă pe numele mamei, o frază în care Doamna Ecaterina Oproiu spunea despre Telecinemateca cum că ne face să uităm cît ține o vizită normală într-o seară….; uneori, TVR-ul cu toate neajunsurile sale -deloc puține- ne ajută să uităm de neajunsurile care depășesc dorințele noastre, să uităm și de dramatismul (amestecul de tragic și comedie, nu-i așa ?) cotidian, de deosebirile dintre vis și realitate într-o seară de joi, aici s-a putut vedea și o poveste romantică, salvată de a fi romanțioasă atît de finalul scenariului sau al regizorului – Robert Stevenson, cît și de jocul unor actori pe care este suficient doar să-i amintești : Margaret Sullavan și Charles Boyer și ne-am reamintit puțin mai tîrziu, că pe niște străzi accidentate și inegale, atunci cînd ne simțim și suntem căzuți, că ești nedorit și nimeni nu-și mai amintește numele tău atunci cînd ești un străin pentru ceilalți de fapt, ne-am amintit și am simțit mult mai mult

uite-așa!

…da, cam așa dintr-un fel de răzbunare mi-a venit cheful să deschid calculatorul și blogul după aproape două zile de pauză
răzbunare pe ce sau pe cine și pentru ce? păi aseară am luat o trîntă/căzătură zdravănă de s-a simțit pînă la apartamentul de la etajul următor ca numărătoare inversă, genunchii au scăpat fără urme, nu s-a vărsat nici o picătură de ceai din ceașcă, m-am ridiicat fără sprijin, doar colțul mochetei a rămas nearanjat; dimineața, însă, am atins toate lemnele din casă, pentru a mă trezi așa cum se cuvine; aiurea! fără cafea, fără fursec, cu un calmant puternic și un pansament gastric, nu sunt sigură dacă ambăut apă plată sau de la robminet; si iac’așa mi-am propus să văd cine rezistă mai bine: tastatura sau coloana (vertebrală);:
am hălăduit peste cîteva bloguri, apoi, am clickăit la întîmplare
și cum astăzi chiar nu am chef să mă uit pe vreun calendar, iar la o …inventariere… rapidă nu am găsit nimic în agenda memoriei cu posibilii mei cunoscuți, pun pe seama durerii de spate aiureala de mai jos

am găsit cu cîte un simplu click două imagini care cred că s-ar potrivi unei ”posibile și eventuale” aniversări a cuiva, habar nu am a cui,, dar, mai știi?, blogosfera cu blolumea ei este imensă, iar ciudați care să se amuze, cînd or vedea din întîmplarre, sunt destui

așa că (nicidecum ”așadar”)

cîteva flori, alături de o reflexie în ale cărei potrive3li nu ne adîncim prea mult

poza4ptcineovrea

iar aici, lîngă acest uriaș se însiră de toate, dar nu mai mult de două ori și fără sfadă sau ocheadă: sticlă, lut, porțelan, tablă cositorită sau emailată, cristal și omnipotent-prezentul pet

cu porția

de-o gustare n-am găsit? – nimic/
e vară și pe mesele din curte, e terase, ori sufragerii luxoase se întrec în arome, forme și culori trezind ispite mai greu de stăpînit ca la Verlaine

dar muzică ?
între un tango argentinan și un ländler. German , alegem un fado
(că tot vom rămîne curînd cu manele)

mîine e 13 iulie și mi-am amintit brusc-instantaneu-și-dintr-o-dată,
că e ziua celui cu atîtea heteronime
ce bine s-ar simți Fernando Pessoa lumea virtuală, chiar dacă știm că nu ar recunoaste….

am uitat ceva ?
nu cred;

LMA

…. și se voia cîndva a fi un blog serios!….

tot de pe blogul mic

[dintr-o lună de vară la începutul iernii…]
    cu cîtva timp în urmă, cînd îndrăzneam să aduc pe blogul mare și negru, Tabelul lui Mendeleev în prima sa formă, doar cu cele 63 de elemente descoperite pînă la data apariției, în anul 1869, mă hazardam și cu o întrebare, comparînd tabelul inițial cu unul actualizat în 2010 :
    ‘se apropie tabelul periodic al elementelor de final, şi dacă da, unde se termină acesta?‘
   răsunsul este greu de dat
 cîmp verde1
    nu, nu pot să îmi explic de ce alătur ideea de tabel în care ”s-a atins o libertate interioară” cu alt tabel, în care bifele corespunzătoare întrebărilor de acolo nu erau menite să aducă liniștea -deși așa se putea crede…-  ci doar să elibereze elementul de legătură (nu am știut niciodată dacă este pozitiv sau negativ, ca sarcină nucleară), dar, cu siguranță, era cel care asigura legătura dintre cele două elemente, iar cum ”rezultatul” era greu e menținut, chiar și cu una singură ori chiar cu patru ”legături”, acolo și atunci se căuta libertatea interioară și ceva mai mult decît atît
    de ce nu m-am uitat niciodată din acea seară/noapte de iunie, peste ele? pentru că știu fiecare bifă din fiecare celulă a tabelului

lanuri1

       și te rog să nu răsfiri – ca pedeapsă pentru videoclipul de mai jos- cărțile de joc pe care le ai:
      știu că acum este quintă royală
(videoclipul de pe blogul mic era / este mai … inspirat ]

ritualul din note

Prima dată am cîntat-o printre ai mei. Acum, aici, în prima parte, le-a plăcut veselia și bucuria sărbătorilor noastre. Oare cum ne vor înțelege mai departe? Ce vor percepe din întregul suflet al neamului cuprins în notele care se repetă, ca un ritual? vor auzi buciumele peste obcine, vor vedea chiar ritualul unei zile obișnuite, dar și pe cel de la biserică, frumusețea și nuanțele de pe icoane și fresce, vor auzi jelania și vor înțelege dorul? Nu rămîn la dineu; încă mai prind trenul spre casă.

–––––––––––––––––––––––––

pentru etapa a treia a concursului P.A. – George Enescu

(sunt un outsider grăbit să mă am o după amiază puțin liniștită, în fața unei săptămîn cam… ; mulțumesc !)

scrisoare către Măruca

Îmi ești dragă, atît de dragă, încă din clipa în care mi-ai alintat frageda tinerețe cu acel ”copil drag”; îmi esti dragă în eleganța și noblețea numelui tău princiar, iar eu cînt la Palat și îți vînez disperat o privire; îmi ești dragă cu toate capriciile, deși tu ești pentru alții un capriciu; ești în aplauzele care îmi ascund gelozia răvășitoare; ești în fiecare solfegiu al meu; tu și muzica vă cuprindeți una pe alta, iar prin voi,Țara; îți scriu așa și acum, îmi ești dragă; nu există trecut.

–––––––––––––––––––––––-

text pentru concursul de Proză Arhiscurtă -George Enescu

firescul unei povești lusitane

despre Poveste din Lisabona (Lisbon Story), filmul lui Wim Wenders, auzisem  mai demult, încă  din secolul trecut,   plănuisem de cîteva ori să îl vedem la Cinema, însă nu a fost să fie…

cînd l-am zărit pe programul Festivalului,  am ”decis” ca acum să nu-l ratez; dacă aș fi citit doar … prezentarea… din caietul program al al Meceff-ului, prob il că aș fi ales altceva, dar , cum în acei ani, cînd filmul rula în București, eu încă nu mă îndepărtasem prea tare de filmul bun și încă îmi era familiară o anumită lume în care se discuta în cocunoștiință de cauză (cum se spune), am mers foarte …motivată… și curioasă, ca de obicei, la filmul cu o poveste din sau despre Lisabona (aveam să aflu cum și ce anume)

și dincolo de povestea căutării și a regăsirii de către inginerul de sunet Phillip Winter, a   prietenului său,  regizorul Friederich Monroe, rămîne firescul

firescul figurii lui Winter care recunoaște că este european, mai precis german, care trăiește și lucrează pentru moment în Portugalia, lejeritatea cu care își poată și se eliberază de ghipsul de pe un picior, mirarea de o clipă cînd descoperă camera de filmat, veche, cu manivelă, plăcerea grijulie cu care se uită pe imaginile alb-negru, lăsate de prietenul său plecat nu se știe unde, zîmbetul din privire atunci cînd se hotărește să creeze coloana sonoră, plimbîndu-si cu o naturalețe, altundeva și altfel greu de imaginat, ciudatul reportefon pentru a înregistra vocile sstrăzii, ale orașului găsit în imaginile lui Monroe și redescoperite în felul său, de către sine împreună cu oamenii de acolo, care-i devin apropiați

și odată cu el, cunoaștem și noi acel oraș, Lisabona, cu străzi înguste, cu zidurile scorojite ale caselor cu ferestre deschise și perdele mai mult sau mai putin aranjate, curți și grădini în care se zăresc flori și rufe întinse la uscat, copii care se joacă și par a cunoaște toată mișcarea de acolo, tramvaie hodorogite, care înaintează greoi, calmul și resemnarea de pe fețele aspre ale oamenilor

firescul împrejurării în care se întîlnește cu acel Nimeni  al lui Fernando Pessoa, cu revelația desprinsă sau cuprinsă în Scrisoarea către Corinteni, citită acum în portugheză, că omul nu ar fi nimic, doar o fantasmă, dacă nu ar avea dragosteA

firesc pare a fi acolo și să auzi ritmurile și cuvintele Alfamei, cîntate de Madredeus; se prea poate, dar pentru mine rămîne o bucurie tulburătoare, răvășitoare

firesc este și felul în care vorbesc oamenii în acest film, după locul și țara în care se află, cea mai mare a filmului se vorbește în portugheză –melodioasă limbă!- iar spre final, cînd cei doi prieteni se regăsesc, vorbesc, la fel de normal, în germană

o pasăre, o biserică, un copac, o barcă, un copil, o mașină veche, o femeie tînără, o perecge de ochi negri, buze frumoase, o strîngere de mînă, un salut, un cîntec și o privire plină de dragoste și respect aupra sau peste un oraș

aceasta este povestea frească pe care eu am aflat-o despre LISABONA

––––––––––––-

despre altele   , văzute deja sau încă nu, mai tîrziu, dacă voi avea chef și timp

(tastat aseară, tîrziu, postat, acum, în mare grabă, etichetele și eventualele coretcuri, mai înspre noapte)