simțul distanței

în ultimii ani nu am reușit să văd filmele nominalizte la Oscar,înaintea Galei de decernare a Statuelei/lor și nici anul acesta; de fapt, mă interesează mai mult categoria filmului străin

zilele trecute am văzut un film tulburător, The Fencer, o coproducție finlandeza-estoniana-germana, în regia lui Klaus Härö, care a candidat anul trecut pentru Oscar

profesorul Endel Nelis le spune copiilor din Haapsalu, la prima lecție de scrimă, că în acest sport cel mai important este simțul precis al distanței și este un film despre distanța dintre curaj și demnitate, dintre devotament și datorie, dintre așteptare și speranță, dintre pritenie și sacrificiu, dintre nedreptățile istoriei și viața trăită într-o lume fără abuzuri și fără teamă

mă vor urmări mul timp, cred, alternanța și cadența cadrelor în care copiii se antrenează pentru concursul pe care îl vor și cîștiga, pe de o parte și febrilitatea cu care agenții poliției politice caută prin dosare dovezi de compromitere a profesorului, pe cealaltă parte

sincer, acum, eu cred că acest film era mai îndreptățit să fie premiantul de anul trecut

pentru anul acesta, eu ”merg” pe/cu The Salesman , mărturisind sau recunoscînd prețuirea mea pentru regizorul iranian Asghar Farhadi, dacă ar fi săamintesc doar de A Separation, o lecție care m-a lăsat fără respirație și fără gînd articulat/ bine încheiat, într-un punct, undeva, pe distanța dintre adevăr și minciună.

cumplit și cutremurător

cumplit este personajul -Președintele- și cumplite      sunt destinele oamenilor care se regăsesc în personajele din acest filme

cutremurător este mesajul care te urmărește și de care nu reusești să te desprinzi ușor – este prea actual în această lume globalizată pe alte coordonate decît cele ale axiologiei știute și valabile pînă acum

https://youtu.be/SbMOfJzqTtk

și filmul în sine, și scenariul și regizorul, totul sau toate m-au trimis/ determinat să caut într-o antoogie mică de poeți georgieni traduși de Dumitru MIon în anul 1985, la EdituraAlbatros, poeziile lui Vahtang Orbeliani, cel în a cărui creație rafinată și atît de atentă , de preocupată în/ pentru păstrarea or, după caz, a preluării și adaptării influențelor persane

oare-i omul născut

să nu poată-mplini

cereasca poruncă: fiți uniți, cumpătați, și din strîmbe dorinți

ei din pură mîndrie

dușman să se-arate printre semeni și frați?

oare-i omul născut

a soarelui rază, a zilei lumină,

a muntelui umbră,

al boltei azur, lucirea de stele și luna cea plină?

să pară mai dulce,

umplîndu-l de pizmă

avutul pe care l-a strîns vre un frate,

să-și pună ființa

în slujba dorinței

de-ajunge stăpînul a tot și a toate?

oare-i omul născut

pentru ca un popor

pe altul să-nfrîngă trecîndu-i prin spadă,

iar poprul învins,

pe drumuri și-n lacremi

iubita lui casă ruinată să-și vadă?

(Au de ce ne-am născut?)

( filmul l-am văzut într-o Duminică, cu cîteva ore înainte de o dezbatere/ confruntare electorală, iar dacă această a doua rundă m-a ajutat să nu mă mai indispun pînă la limita refuzului de vodevilul dîmbovițean, de la cel de al treilea episod aștept un dram de speranță că rezultatul final va aparține lumii nomale, atît cît a mai rămas)

ar fi putut să fie un ‘regal’

(impresiile sunt aceleași și la o săptămînă după… eveniment)

ar fi putut să fie un ‘regal’ al filmului rus, dar din motive diverse, multe sau puține, nu a fost: timpul scurt? – au fost, totuși trei, zile de Festival, iar invitatul de onoare era anunțat filmul rus; este greu să faci o selecție dintre filmele oricărei cinematografii, iar între producțiile Mosfilm, cred că este aproape imposibil de realizat un fel de listă ce să nu nedreptățească, prin lipsă, din diferite motive, multe filme mari, indiferent după criteriu s-ar ”întocmi”, însă eu cred că dacă vrei să atragi publicul tînăr către/ spre o cultură față de care prejudecățile sunt întreținute zilnic, ori le prezinți realizări mai recente, cu probleme apropiate de cele ale generațiilor mai tinere, ori asiguri o ”inițiere” pentru înțelegerea unor teme/ subiecte/ situații atinse de harul celor care le-au lăsat aura capodoperei; orele de difuzare ale filmelor, probabil că țin de … organizare

mosfilm_logo_old

dintre cele opt filme prezent/at/e la MECEFF 2016, eu am reușit să văd doar trei, de fapt, să le revăd

primul film de lung-metaj al lui Andrei Tarkovski, Copilăria lui Ivan, l-am revăzut la o distanță de ani în care se poate cuprinde, așa cum se spune, o viață; cum siguranță nu numai timpul, vîrsta la care l-am revăzut acum, ci mai ales lecturile cărților scrise de el și cele scrise despre el, m-au ”ajutat” să disting, să observ mai bine în povestea unei copilării mutilate de război (doar cei care i-au simțit ghimpii în sufletul niciodată vindecat si -poate- cei care au rămas marcați de rănile ascunse celor apropiați- pot înțelege sfîșierea pe care filmul o strigă tăcut între secvențele de la început și cele din final) contrastul dintre realitatea întunecată a războiului și seninătatea, limpezimea și bucuria jocului copilăriei din visul care duce spre acel tărîm unde ajung doar cei care nu se tem în viața asta de nimic, tocmai pentru că ei au credință, speranță și iubire, cum inspirat este titlul cărții lui Costion Nicolescu; chiar dacă ar fi rulat la ore mai rezonabile cu programul meu, celelalte două filme ale sale tot le-aș fi ”amînat”, pentru că la întîlnirea cu filmele sale (era să tastez ‘sculpturi’…) este nevoie de o stare anume, una specială, nici prea-prea, nici foarte-foarte, așa ceva se simte după…

preferatul meu dintre filmele lui Grigori Ciuhrai este și va rămîne Al 41-lea, dar am revăzut cu emoția de fiecare dată drumul lui Alioșa spre casă, în permisia de trei zile care vor fi numai tei minute, minunînd-mă și acum de mesteșugul prim-planurilor și de toată iscusința imaginilor, întrebîndu-mă în cîte filme rusești și nu numai, se regăsesc, într-un fel sau altul, alergarea mamei prin lanul de porumb sau graba printre linii si trenuri în plin război după cîțiva stropi de apă și scriu aici ceea ce am spus cînd am văzut pe la începutul anilor 2000 la un post tv, această tulburătoare Baladă a soldatului într-un ciclu intitulat ”filme cae au speriat Estul” : ‘sunt filme care au speriat Vestul, pentru care nu gasea/u destule premii, noi, cei din Estul cenușiu, știam ce și cum suntem, stiam ce și cum anume putem face’

poate că în fiecare vară zboară cocorii deasupra Moscovei, ca în filmul lui Mikhail Kalatozishvili/ Kalatozov, căutînd bucuria din ultimele zile dinaintea războiului , cînd zîmbetul Veronicăi și al lui Boris aveau să se regăsească în cea mai impresionantă nuntă surprinsă de camera de filmat, atunci cînd cel care nu are nimic, doar că l-a atins glonțul tece într-o lume mai liniștită, împreună cu visul pe care nici chiar moartea nu i-l mai poate lua; poate că vor vedea cocorii și privirea împietrită a Veronicăi, acea privire rece care ucide și dușmanul nevăzut cae i-a omorît părinții și i-a distrus casa, acea privire cu care ar vrea să se ucidă singură atunci cînd face neiertatul compromis; și nu știu dacă în zborul înalt al cocorilor se va regăsi ceva din sublimul gestului cu care florile, aduse pentru omul iubit care nu se va mai întoarce de pe front, sunt dăruite cu durere și cu recunoștință celor mai norocoși – recunosc: m-a urmărit de cîteva ori în viață această imagine

și am așteptat cu nerăbdare să văd expoziția de afișe

ce am găsit, se vede mai jos –NU  am avut timp să ”prelucrez” imaginile de pe mobil 

Jpeg

Jpeg

și chiar nu mai chinui tastatura

 

Jpeg

Jpeg

(au mai fost cîteva semne de întrebare pentru mine, ca să nu folosesc alt/e cuvint/e, spre exemplu prezența unui pretins écrivain G Cartianu chiar și la Festivitatea de premiere , pe podium, primind el, ca intermediar, Marele Premiu, precum și numărul redus de spectatori; să rămînem optimiști și dacă vom mai fi prin Mediaș, sperăm într-o viitoare ediție 2017, cu surprize frumoase)

MECEFF 2016 – ce fel de ediție?

și a fost ediția a șasea a Festivalulului MECEFF

scriam în altă parte, pe contul meu de FB, că a fost o ediție cu un start ratat; impresia mea rămîne aceeași și la cîteva zile după încheierea evenimentului, acum, cînd am cîteva clipe pentru a veni pe propriu-mi blog

în fiecare an au fost proiecții ale unor filme, unele aflate în competiție, cu cîteva ore înainte de deschiderea oficială, din Piața Primăriei; așa s-a întîmlat și anul acesta

nu știu cîți spectatori, cinefili sau nu, au fost în Sala Traube cînd au rulat, unul după altul, trei dintre filmele care își disputau unul dintre premii sau chiar marele premiu – Koza din Slovacia-Republica Cehă, regia Ivan Ostrochovský, urmat de FRAŢII ŞARPE -Republica Cehă, regia Jan Prušinovský și filmul lui László Nemes (Ungaria), care avea deja un Oscar și un glob de Aur, pentru cel mai bun film străin, Fiul lui Saul

personal, eu am ajuns la Sala Traube după cîteva minute de la începerea filmului lui Tarkovski, Copilăria lui Ivan, film care ”a precedat” discuția (ar fi prea mult să scriu așa cum era trecut în program Colocviu: Sărbătoarea cinematografiei ruse) . Cu toată jovialitatea și gentilețea Doamnei Natalia Mujennikova, director la Centrul Rus pentru Cultură şi Ştiinţă din Bucureşti și cu generozitatea cu care ne-a împărtășit experiența sau, mai degrabă, impresiile trăite personal în lumea filmului de la Moscova, de către Doamna Ruxandra Cernat, preşedinteAsociaţia Artiva, eu nu cred că o temă sau un subiect de discuție cum este filmul rus(esc) poate fi ”expediat” în 30 de minute

la festivitatea de deschidere din Piața Primăriei am ajuns spre finalul prezăntărilor de rigoare a invitaților și a organizatorilor, cu cîteva clipe înainte de începerea filmului documentar, realizat de Radu Gabrea – Împărăteasa roşie – Viaţa şi aventurile Anei Pauker , un film bine făcut, dar din care nu am aflat date noi despre un personaj mai mult decît controversat, față de ceea ce știam din mărturiile auzite sau citite ale celor cu care s-a realizat filmul (istorici și politologi)

la sfîrșitul primei zile am rămas cu regretulcă nu am reușit să văd un fil rus, regizat de Serghei Popov în anul 2015, Drumul spre Berlin, singurul film mai recent din țaa invitată (prohramat la o oră tîrzie, în paralel cu proiecția din Piață….)

cea de-a doua zi de/ din Festival am ratat-o eu, din cauza programului meu, care, since, cu puțină străduință ar fi putut fi modificat penteu a revedea filmul lui Mircea Săucan, Suta de lei

dintre filmele aflate în competiție am reușit să văd doar coproductția slovenă-italiană, Copacul, regizat de 

Sonja Prosnec, un film care mie mi s-a părut deosebit de interesant și pe drept recompensat cu premiul pentru imagine

palmaesul MECEFF, edi ția 2016, se cunoaște, iar marele cîștigător, era, oarecum, previzibil, Son of Saul, iar argumentele, motivația juriului de la Mediaș sunt atît de frumoasă, de convingătoare și de incitantă pentru cei care vor să vadă sau să revadă un film bun

trofeu-meceff

despre cea de-a treia zi a Festivalului, care ar fi pututu fi un regal al filmului rus, în ‘postarea’ viitoare

 

 

[înainte de a apăsa butonul ”postează” am deschis să aud știrile zilei și chiar fără să vreau mi-am amintit că în timp ce Doamna Natalia Mujennikova spunea că în anii ’30 se recomanda și se simțea nevoia unor filme cu o atmosferă veselă, eu, aproape inexplicabil, m-am gîndit la primul volum al romanului scris de A Rîbakov, Copiii din Arbat]

 

și vor fi zile cu povești minunate

este cît se poate de firesc ca la începutul lunii Septembrie MECEFF 7+1 să aducă în orașul de pe Malurile Târnavei Mari filme intersante și incitante

timpul scurt, concentrarea, condensarea filmelor pe secțiuni, în tot mai puține locații, fac tot mai greu de ales (și) de vizonat cît mai multe filme

în acest an țara invitată este Rusia, musafirul de onoare va fi filmul rusesc, poate că nu întîmplător organizatorii și-au amintit de această școală de film care a fost și rămîne deopotrivă crucișător și călăuză, nu doar pentru un cuib restrîns de nobili, ci pentru toți cei care rîd, suferă, iubesc, cîntă și dansează în minunata lume a filmului, anul 2016 fiind anul cinematografiei în Rusia

nu știu cîte filme din celelalte secțiuni voi reuși să văd, dar știu sigur că voi încerca să nu pierd Colocviul sau Colocviile cu tema Sărbătoarea cinematografiei ruse

și voi merge să văd expoziția ‘Istoria Mosfilm în afişe de film’

cu siguranță vor fi multe surprize, voi încerca, dacă îmi va fi permis, să păstrez în era digitală afișe și imagini din perioada hîrtiiiei ”cartonate” și a peliculei de celuloid de 16 mm

am multe titluri în minte, dar în clipele în care tastez, am alături un afiș, dar eu vreau să il văd pe cel în limba rusă, iar celălalt afiș, adus de către un prieten chiar de la Moscova, îmi amintește că afișul realizat la noi, în anul în care filmul respectiv a rulat în cinematografele românești, afiș aflat acum într-una din lăzile din podul blocului, mi se părea mai inspirat…

siberiade

 

iarta-ma

 

 

(cele două filme nu figuează în selecția MECEFF; dar despe acestea și -probabil- despre altele, puțin mai tîrziu, peste cîteva zile)

 

 

 

se poate închipui/ imagina o lume fără poveștile din filme? eu nu pot

 

 

dincolo de curcubeu

… visele devin povești adevărate, într-o lume minunată

și se aude New York, New York!

( am simțit atingîndu-ne dureros atîtea povești triste, la care ne vom întoarce, într-un fel sau altul, dar în această seară, privind fotografia de mai jos, am ales POVESTEA)
over the rainbow

 

povestea celui care sculptează în Timp

ajunsesem cu cîteva minute acasă și soneria așteptată mi-a alungat și oboseala și nevoia de a bea o gură de apă: știam ce era în pachetul adus de curierul pe care l-am rugat să mă ajute să-l desfac mai repede și mai ușor; erau două cărți – o antologie de versuri rarisimă și rarisime despre care îți voi scrie altădată (un poet român drag ție) și asta

andrei-tarkovski---sculptand-in-timp

am deschis-o și aproape am scăpat-o din mînă: nu am crezut vreodată că neajunsurile, grijile, un soi de jenă pentru niște răutăți comise voit politicos (dar…) mă vor face să uit această dată 4 aprilie 1952 la Zavrajieace

este ziua sa

pe un colț de canapea, neatentă la poziția coloanei, am început să răsfoiesc la întîmplare ceea ce se citește ca pe o carte de rugăciuni

nu pot să transcriu acum tot ceea ce cuprind intr-o alergare flămîndă ochii sufletului meu, unele dintre ele le-am mai întîlnit și în alte cărți scrise despre viața sau despre sculpturile sale in Timp

Istoria nu este încă Timp. și nici evoluția. Este continuitate. Timpul este o stare. Este flacăra în care trăiește saamandra sufletului omenesc (pg72)

Arta susține cele mai bune lucruri de care este capabil omul : Speranța, Iubirea, Rugăciunea… sau la ce visează el, la ce speră… Cînd oml nu știe să înoate este aruncat în apă, corpul lui, nu el însuși, începe să facă mișcări instinctive, încercînd să se salveze. La fel și arta, ca un corp uman aruncat în apă, există ca instinct al omenirii de a nu se îneca în plan spiritual. Iar în creație apare aspirația omului spre eternitate și spre sublim, spre înaltul cerului, adesea în ciuda păcatelor artistului însuși

ce este arta? este Bine și Rău? este de la Dumnezeu sau de la diavol? din puterea omului sau din slăbiciunile lui? oare în ea este cuprinsă imaginea armoniei sociale? și în asta constă funcționalitatea ei? ca o recunoaștere a dependenței de alți oameni? ca o declarație de dragoste. Mărturisire. Act inconștient, dar care reflectă madevăratul sens al vieți: Iubirea și Sacrificiul.

(pg 303)

un capitol aparte este despre al său (și film) SACRIFICIU (rămîned preferatul meu dintr-ale sale, toate…)

[dar aici tu te pricepi mai bine ]

povestea sculpturilor sale (pr)in TIMP nu are sfîrșit

 

cuvinte care par fără sens

Tocmai am văzut la tv, pe un canal de filme (Cinemax2), un film sârbesc despre războiul din Kosovo
De fapt,o coproducție internatională
Toate prostiile televizate pălesc in fata războiului
Daca mă simt bine cred că voi scrie despre film (este mai mult decît un film impresionant)
Despre 12ianuarie si 15 martie1990 nu vrem să ne amintim?
Elita intelectuală și mulți dintre revoluționarii din 21-22 dec 1989 surclasatți de Mărieș  și de Miron Cosma!
iar titlul filmuluiului este
Frumoasa mea țară

și pe mine m-a lovit indirect mineriada, resimt și acum, în felul meu, dar dureros încă, toate mineriadele

și tocmai de aceea VOI REVENI cu detaliile mele subiective, desigur

așa că nu vă grăbiți să mă judacti aspru prea devreme!….

si promit că mââine voi răspunde fiecăruiu comentariiu în parte– Vă mulțumesc frumos!

cuvintele dansului

Maia Plisețkaia - Anna Karenina

Fără îndoială că dansul mi-a dat enorm, iar eu am dăruit baletului multe. Dar cred că filmul mi-a dat și el enorme satisfacții În artă nu poți drămui.

filmele ei au făcut înconjurul lumii, demonstrînd îmbinarea ideală între noțiunea de film și cea de dans, reușind vizualizarea profundă a mișcărilor, ci și a personajului. Și ce-și poate dori mai mult un artist?

M-am străduit întotdeauna din răsputeri să dau viață a , Anna Karenina, crez , Scestei idei. Dacă am reușit sau nu, supremul judecător nu pot fi eu, ci doar spectatorii mei

Ai reușit Maia Plisețkaia!

– fragmente din articolul Fenomenul PLISEȚKAIA, scris de Sorina Stark, într-un almanah Cinema-