fragilitatea anilor

și nici anii fragili nu pot să-i număr pentru că nu vreau

seara trecută te-am văzut și te-am auzit rostind cuvintele lui Tom, un personaj pe care cred că eu îl îndrăgesc ma mult… și aș lua acele cuvinte și le-aș împrăștia peste tot, în fața celor care, nu puțini, au spus vrute și nevrute despre tine

Tu spui că ai atâtea lucruri în suflet, pe care nu mi le poţi destăinui. La fel se întâmplă şi cu mine. Sunt lucruri pe care nu ţi le pot mărturisi ţie. Aşa încât, să ni le respectăm reciproc.

 

beta-17990-menajeria-de-sticla-i-mov-00-02-55-12-still002_04196100

(sursaa foto – TVR)

eu am avut șansa să beau de două ori cafea și să fumez o țigară cu tine, de fiecare în trei; nu știu dacă am dreptul să mă întreb dacă este drept că voi doi ați plecat dincolo de cinematograful din spatele atelierului de pictură și ceramică, iar eu acum încerc să mă mențin cu încăpăținare, pe linia de plutire

îmi lipsiți amîndoi, iar atunci cînd se întîmplă să mă întreb unde sunteți și ce mai faceți, promit să îmi amintesc cuvintele lui Tom, reauzie în această seară

Nu m-am dus în lună, m-am dus mult, mult mai departe … căci timpul este cea mai lungă distanţă între două locuri. Puţin după aceea, am fost dat afară din slujbă pentru că scrisesem o poezie pe capacul unei cutii de pantofi. Am plecat de acasă, am coborât pentru ultima oară treptele scării de incendiu şi de atunci am mers pe urmele tatălui meu, încercând să regăsesc în mişcare ceea ce pierdusem în spaţiu … Am călătorit foarte mult. Oraşele treceau prin faţa mea ca nişte frunze moarte, frunze viu colorate, dar rupte de pe ramuri. Aş fi vrut să mă opresc, dar parcă mă urmărea ceva. Ceva care venea întotdeauna pe neaşteptate. Uneori era un cântec cunoscut, alteori doar un ciob de sticlă străvezie. Merg câteodată noaptea singur, pe străzile unui oraş străin, — când nu găsesc pe nimeni să-mi ţină de urât. Trec pe dinaintea vitrinelor luminate ale unei parfumerii. Vitrina este plină cu sticluţe transparente, irizate ca cioburile unui curcubeu sfărâmat.

rămîneți acolo, departe, aici, astăzi lumea este luminată de fulgere …

Anunțuri

al treilea Gong – o nouă Poveste

m-am trezit cu un îndemn sau cu o dorință care nu-mi era străină, dar la acea oră matinală îmi era greu- și îmi este și acum! (o stare care nu cred că se va schimba)- să o definesc cu precizie și nu știam cum și de ce tocmai ace(e)a

La Moscova! La Moscova!”

dezmeticită de-a binelea, cum trebuie pentru ca așa trebuie să fiu eu în prima zi din săptămînă, rîvnitul ”relache” ar fi posibil pe la mijlocul șirului de șapte, am căutat cu privirea spre raftul al doillea, din stînga, dar, rîndul al doilea nu se zărea, iar timp pentru a ajunge la monoclul de pe una dintre coperți sau pagini, nu aveam suficient;

în clipa următoare zăresc pliantele primite – mai bine nu ajungeau pînă în tîrgul ăsta căruia cîțiva sufletiști luminați la minte se străduiesc să-i păstreze o urmă de medieval- [ răutatea este doar pentru mine!], de la locul unde aș fi vrut să fiu, acolo, la Palatul Dacia din București, unde aș fi putut să aflu cum se face un poem dadaist și pentru că nici o scuză nu este destul de solidă, degeaba simt neputința de a ajunge acolo, la Art Safari 2016 , ca pe o prăbușire între limitele mele tot mai îngustate dureros, pînă la strivire, pedeapsa o merit din plin pentru lipsa de voință dusă pînă la acel capăt unde aș fi  putut regăsi priceperea de a mă strecura printre piedici reale și ‘opreliști’ imaginare, prea mult invocate –– mai îndrăznesc să pretind că eram, nu că aș fi, obsedată de suprarealism ?!?…

și cu realismul cum rămîne? nicicum! realismul nu-i totuna cu realul, sau cel puțin…; și uite-așa îmi duc grijile cele multe și bucuriile puține printre sloganuri și postere electorale, scandaluri vechi cu refrenuri actualizate, updat e/at te, adică, prin ploile înghețate, care nu izbutesc, totuși, să răpună de tot mugurii ce vor să rodească, printre temerile șoaptelor și speranța rîsetului sincer, printre tragedie și comedie, în toată meloDrama asta îmi amintesc că cineva era întrebat de ce a scris, împăciutorist vodeviluri despre lucruri simple și firești; ´(de la cel care întreba eu am învățat că ”stinghereala conferă normalității un merit” -Radu Cosașu)

și astfel, am înțeles obsesia (cu) care m-a(m) trezit în această dimineață:

în această seară merg la teatru, într-un mod cum o fac de aproape un sfert de veac, nu la un bilet în plus, nu cu invitație, fără emoția acelui aevea, dar cu bucurie (uneori ne mulțumim cu atît de puțină amăgire…)

așadar, deseară, la un alt teatru, cu alte nume și chipuri decît cele cu care prea ne obișnuiserăm, dar cu același Pino, fără de care mie mi-ar fi greu să văd Gala UNITER ( și nici un alt Prinț ”în vremuri ce și-au ieșit din matcă”)

se-aude Gongul de trei ori

și vom asculta o nouă Poveste

uniter

uniter -Pino

reînvăț să număr

_details_Cehov_10221517

Cehov (+1904) la 2014

Strict nuvelist în secolul 21 – cu toate limitele ce decurg din această situaţie – te întreb,

alungînd chiar în numele dumitale orice vehemenţă:

Cum ai putut scrie PescăruşulLivada cu vişiniTrei surori,

cînd existau fraţii Karamazov, Katiuşa Maslova, Mîşkin, Bezuhov…?

Nu te-ai simţit vinovat de diversiune de la „problemele capitale“, fără de care…?

De evazionism? De laşitate în faţa întrebărilor decisive, fără de care…?

Nu te-a chinuit obiecţia lui Lev Nikolaevici la teatrul dumitale?

Lipsa unui punct de vedere…“, „lipsa unui punct de vedere…“.

Nu ţi-a tremurat pince-nez-ul, auzind o asemenea imputare, venită de la Preaputernicul?

Nu te-ai simţit superficial, frivol, cu unchiul Vania, cu Trigorin, cu Ivanov,

în faţa lui Stavroghin?

A lui Rodion Raskolnikov?

Draga de ea“ – la care Lev Nikolaevici a lăcrimat – a atins vreodată drama Marmeladovei?

O „doamnă cu căţelul“ va deţine vreodată Importanţa Nastasiei Filipovna?

Te-a măcinat „problema“ asta, a Importanţei?

Nu te-ai indignat niciodată,

nu ne-ai dat niciodată un indignat pe măsura lui Ivan Karamazov,

de ce nu te-ai revoltat pînă la Dumnezeu?

(Să fie ceea ce numesc toate dicţionarele „geniala economie a mijloacelor“ dumitale?)

Nu ai zguduit nici un tron al vreunui ţar.

Nu te-a excomunicat nici o Biserică.

Nu ai trăit niciodată o graţiere cu cinci minute

înainte de execuţie.

Nu ai fost adus în faţa unei instanţe judecătoreşti, pentru „atentat la bunele moravuri“.

Nu ai emis nici un strigăt sfîşietor (poate că ţi-ai menajat plămînii).

Ai produs – după propria mărturisire –

vodeviluri;

de vodeviluri avea nevoie Rusia?

De tînăr ţi-ai construit alibiul cu Tolstoi:

cît timp scrie Lev Nikolaevici, noi ne putem vedea de problemele noastre“.

Un Antoşa Cehonte – nicicum un Alioşa Karamazov – nu te-a părăsit niciodată.

Ţi se poate recunoaşte şi admira voluptatea în a descoperi

enigma unei banalităţi,

dar asta nu e suficient,

banalităţile nu vor salva lumea,

enigmele lor sînt mai nimic în faţa morţii lui Ivan Ilici,

nu ne-ai dat nimic monumental,

nimic grandios,

ai fost întotdeauna ambiguu în a denunţa adevărurile crude,

te-ai mulţumit să fii ironic cu fericiţii de peste două sute de ani

şi să treci prin disperările semenilor

îngîimînd: „pui, pui, pui“.

Politica? Politica fără de care…

Pînă şi în politică ne-ai lăsat o idee cu care nu avem ce face:

nu mă interesează politica, dar ştiu că ea se interesează de mine“.

Şi? Care a fost consecinţa? „Să muncim, unchiule Vania, să muncim“?

Fiodor Mihailovici, în exigenţele lui, te-ar fi scuipat din gură

ca pe un călduţ,

ocara devenită un stigmat pentru toţi cei care profesează surîsul oricît de trist,

în loc să se revolte în faţa eternelor nenorociri mondiale.

Anton Pavlovici, eşti un împăciuitorist!“,

te-ar putea acuza

cei doi procurori fără de care nu te putem judeca, azi, în 2014,

într-o epocă în care nu mai putem gîndi

decît ca acuzaţi şi, simultan, acuzatori,

perpetuu interogaţi,

incontinuu dubioşi,

permanent autori de rechizitorii.

În anchetarea dumitale a apărut, cu timpul,

o circumstanţă agravantă:

înalta apreciere acordată de I.V. Stalin literaturii dumitale.

Cel mai competent critic literar din Uniunea Sovietică,

cel mai vigilent ideolog, care simţea de departe ce este contrarevoluţionar în orice text,

cel care îşi acorda dreptul de a decide viaţa sau moartea oricărei cărţi şi oricărui autor,

te-a numit scriitorul său preferat, precizînd cu modestia sa exemplară:

Dacă aş fi un scriitor universal, aş vrea să scriu ca Shakespeare,

dacă aş fi scriitor sovietic, aş scrie ca Anton Pavlovici Cehov“.

E fără îndoială şi fără enigmă

de ce te-a luat ca model:

nu i-ai fost periculos,

nu ai primejduit ordinea şi disciplina bolşevică,

oricît a fost de subtil, nu te-a simţit subversiv

(chiar şi Salonul nr. 6 i-o fi sunat inofensiv).

O, Boje moi, ai avut un farmec în tot ceea ce-ai scris

(să fie farmecul decisiv în artă, mai presus de mesaj?),

încît ai îmblînzit şi ai omenit

inima lui de fiară – cum a numit-o Yudina, pianista incoruptibilă,

al cărei concert de Mozart i-a stat de veghe, pe patefon, în ultima lui comoţie cerebrală.

Gîndind în terorizantele standarde ale Impor­tanţei,

este de neînţeles cum, în orice bibliotecă, stai în primul rînd,

între Tolstoi şi Dosto,

deloc strivit de ei,

fără să fi scris un roman monumental, crucial, copleşitor etc. etc.

Ai vreo şase sute şi ceva de schiţe şi nuvele, plus şapte vodeviluri.

Doar pince-nez-ul dumitale îşi permite să se fixeze într-un pince-sans-rire.

Văd aici – euforic, dacă îmi permiţi – o biruinţă a ironiei dumitale,

capabilă să supună şi să deconstruiască moartea

(e un bombasticism al zilei, îngăduie-l),

pe care ai tratat-o cu concizia inflexibilă a ultimelor două cuvinte:

Ich sterbe“,

ca după aceea, într-o inspiraţie fulgerătoare

proprie uşurinţei cu care puteai face oricînd dintr-o scrumieră un subiect –,

să ataşezi, la trenul funebru cu care te întorceai în Rusia,

un vagon de marfă plin cu stridii.

Obiecţie finală:

îmi interzic să vorbesc cu blîndeţe de geniul dumitale,

de cînd am aflat că, de cîte ori cineva începea să te laude în faţă,

îl întrebai brusc dacă mai e marmeladă la magazinul din colţul străzii.

La 2014, inteligenţa ipocriziei, în plină dezvoltare,

nu-ţi mai suportă vodevilurile modestiei.

Demodatule!

text scris de Radu Cosașu în nr 745 oct 2014,  Observtorul Cultural

–––––––––––––––

dar se poartă

oricînd, peste tot și pentru toți Sonatina Cehov!

iar eu îmi iau pietroiul între mîini și reîncep să număr cu bucurie : 1002, 1003 (da, da așa vine corect după o pauză de o mie și una de…)

cel mai frumos joc

Jocul de-a vacanța,

fără gîndul la o ultimă oră, un joc într-un oraș cu salcîmi, aflat pe o insulă, unde nici un accident nu este posibil, ba se întîmplă chiar și ca stelele să se întîlnească, iar cuvintele unui ”huligan” citite ca pe fragmente dintr-un carnet găsit ori ca pe o filă de Jurnal, ni se par acum de o naivitate la care, parcă, începem să visăm :

rareori umanitatea a avut înaintea ei atâtea comodităţi de a-şi rezolva problemele interioare

un joc frumos și vechi, de peste două mii de ani, dar pe care, din păcate, ni-l amintim sau care – vai!- ne este permis tot mai rar

Mihail Sebastian

[ mea culpa! – eu mi-am amintit că astăzi trebuie să ne facem timp pentru el, abia cînd am intrat grăbită, pentru o clipă pe FaceBook …]

și Cehov și CELLA și Flavius

ieri (luni) seara am revăzut la TVR2 Pescărușul lui A P Cehov, în regia lui Sava Băleanu cu o distribuție fabuloasă (care acum ar putea să pară imposibilă, dar și dureroasă pînă la limita imposibilului); o piesă de teatru care cu ani în urmă, tot la televizor mi-a marcat nu doar adolescența, dar și anii care au urmat;

peste sentimentele amestecate trăiteîn timpul revederii cu toți cei care erau acolo în drama Ninei și frîngerea dragului meu Kostea, mi-am amintit cuvintele lui George Banu:

Cehov este cel care este mereu în spatele nostru, ne urmărește în permanență”

astăzi, pe stradă, prin casă, prin magazine, pe balcon am simțit o privire și de fiecare dată cînd am întors capul am zîmbit ușor și cu o mulțumire discretă

decît să fiu urmărită de BigBrother sub orice formă perversă și malefică, prefer să văd chipul blînd cu monoclu și barbă îngriită

și îi mulțumesc TVR-ului pentru unele emisiuni, pentru că astăzi a trebuit să aleg o perechre de blugi noi și destul de scumpi în locul a două cărți și o revistă

nici la radio nu scap de campania electorală cu accente tot mai rinoceriza(n)te, încă nu știu să fie lansate ”imnurile” sau melodiile care însoțesc clipurile fiecărui candidat, dar cînd deschid radoul, televizorul sau netul pentru a aflaa ce se întîmplă în țară sau în lumea largă, eu aud ca un leit-motiv un cîntec compus cu un deceniu și mai bine în circumîstanțe cam asemănătoare

dar mai am cărți de terminat, scrisori de trimis, ecuații de rezolvat și cuvinte de găsit sau de păzit

dar acum știu că îmi va fi mai ușor și le mulțumesc celor care au trecut pe la blogul meu, ignorîndu-mi capriciile copilărești, dar doi dintre vechii mei prieteni, CELLA și FLAVIUS, mi-au arătat că mă cunosc mai bine decît las eu să fiu ”întrevăzută”

acum nu mă mai tem nici de toamnă și nici de graba nemiloasă a Timpului

prietenul bun te simte dincolo de cuvinte (acelea de care nu am uitat)

–––––––––––

nu este postul meu preferat ,  îl urmăresc destul de rar, dar le doresc mult SUCCES realizatorilor de la Antena3 nominalizați la Premiile Emmy – sunt de-ai noștri

as you like it… ahora y para siempre

 

 

           Sunt creștin botezat(ă) ortodox și îmi păstrez interesul, curiozitatea și respectul față de celelalte religii; aș vrea să cred, însă, că locul de unde tocmai m-am întors și unde  mă voi întoarce nu chiar de bună voie cît mai curînd, acela unde, am învățat cam prea devreme – cu o plăcere ce părea atunci a fascinație, că pierzînd ce trece de la sine, trebuie să mă înalț ”spre cele ce-n veci nu trec, cînd trec în țări divine” (PURGATORIUL- Dante, trad G Buznea)
Acolo am înțeles să vorbesc mai puțin despre despărțiri și despre plecări definitive, să gîndesc altfel despre ele, așa că nu voi căuta urmele sîngelui pe zăpadă înbtr-o toamnă a patriarhului, nici într-o clipă, nici într-un veac, nici într-un mileniu de singurătate…
Acolo, într-o zi de miercuri, 23, ce s- a nimerit a fi în Săptămîna Luminată, mi-am amintit că 450 de ani pentru unii este prea un număr ce pentru unii pare prea mic, pentru alții, prea lung, iar pentru cei care cunosc un anume secret, este o eternitate;
un secret? care secret? – iată:

Oleg Shupliak- Shakespeare

 

Oleg Shupliak- Shakespeare

                                                                                                      

Doubt thou, the stars are fire,
Doubt, that the sun doth move,
Doubt truth to be a liar,
But never doubt I love.

(Hamlet, II, 2)

Tu poți să te-ndoiești de soare
De focul ce străluce-n stea,
De legile nemuritoare
Dar nu și de iubirea mea

(trad Ion Frunzetti)

To be wise and ove exceeds man’s might; that dwells with gods above
(Troilus și Cresida,III, 2 )

A fi-nțelept și a iubi e mai presus de oameni; doar zeii pot aceasta, sus

 

  O revistă răsfoită online ( m-am obișnuit cu abonamente plătite pe care Poșta Română le  ignoră) m-a obligat într-o zi de Duminică să iau ncaietele și dicționarul pentru a înțelege o limbă pe care am înceut cu puțin timp în urmă să o învăț singură

100 de ani? sau o clipă sunt ”eternitatea noastră fagilă”, pentru că dincolo de iubire

 

 

 

toate ne ameninţă:

timpul care împarte pe viu,

precum macetele vipera,

pe cel care-am fost de cel ce voi fi,

conştiinţa şi transparenţa străbătută,

ochii, orbiţi de lumină,

numele noastre ce se înalţă între tu şi eu,

aidoma unor pustiuri neînvinse de vreo trompetă

nici visul cu imaginile răzbite,

nici delirul cu spuma-i profetică,

nici iubirea cu dinţi şi cu unghii,

nici ele nu ne ajung.

dincolo de noi,

la frontierele lui a fi şi a se afla,

ne cheamă o viaţă mai blîndă.

*

  ascultă-mă cum ascultăm ploaia, 

 

          anii trec, clipele revin, 

 

          auzi paşii din camera vecină? 

 

          nici aici, nici acolo: ascultă-i 

 

          într-un alt timp care este clipa asta, 

 

          ascultă paşii timpului 

 

          inventator de locuri fără greutate sau spaţiu

 

-versuri de Octavio Paz-

și în timp ce tastez privesc fereastra cu pagina princială a blogului, văd antetul și mă încumet să cred și eu că cineva ”înalţă flacăra roşie a erotismului, iar aceasta, la rândul ei, susţine şi înalţă altă flacără, albastră şi tremurătoare – cea a dragostei. Erotism şi dragoste – dubla flacără a vieţii.”

și înțeleg că nu am nevoie, nu avem nevoie nevoie de scrisori de acreditare

 

 Octavio Paz

 

porque

 

 

hilo conductor y transformador de la corriente poética, crea: una obra.

 

y

 

u poema es una obra. La poesía se plariza, se congrega y aísla en un producto humano: cuadro, canción, etc.