fragilitatea anilor

și nici anii fragili nu pot să-i număr pentru că nu vreau

seara trecută te-am văzut și te-am auzit rostind cuvintele lui Tom, un personaj pe care cred că eu îl îndrăgesc ma mult… și aș lua acele cuvinte și le-aș împrăștia peste tot, în fața celor care, nu puțini, au spus vrute și nevrute despre tine

Tu spui că ai atâtea lucruri în suflet, pe care nu mi le poţi destăinui. La fel se întâmplă şi cu mine. Sunt lucruri pe care nu ţi le pot mărturisi ţie. Aşa încât, să ni le respectăm reciproc.

 

(sursaa foto – TVR)

eu am avut șansa să beau de două ori cafea și să fumez o țigară cu tine, de fiecare în trei; nu știu dacă am dreptul să mă întreb dacă este drept că voi doi ați plecat dincolo de cinematograful din spatele atelierului de pictură și ceramică, iar eu acum încerc să mă mențin cu încăpăținare, pe linia de plutire

îmi lipsiți amîndoi, iar atunci cînd se întîmplă să mă întreb unde sunteți și ce mai faceți, promit să îmi amintesc cuvintele lui Tom, reauzie în această seară

Nu m-am dus în lună, m-am dus mult, mult mai departe … căci timpul este cea mai lungă distanţă între două locuri. Puţin după aceea, am fost dat afară din slujbă pentru că scrisesem o poezie pe capacul unei cutii de pantofi. Am plecat de acasă, am coborât pentru ultima oară treptele scării de incendiu şi de atunci am mers pe urmele tatălui meu, încercând să regăsesc în mişcare ceea ce pierdusem în spaţiu … Am călătorit foarte mult. Oraşele treceau prin faţa mea ca nişte frunze moarte, frunze viu colorate, dar rupte de pe ramuri. Aş fi vrut să mă opresc, dar parcă mă urmărea ceva. Ceva care venea întotdeauna pe neaşteptate. Uneori era un cântec cunoscut, alteori doar un ciob de sticlă străvezie. Merg câteodată noaptea singur, pe străzile unui oraş străin, — când nu găsesc pe nimeni să-mi ţină de urât. Trec pe dinaintea vitrinelor luminate ale unei parfumerii. Vitrina este plină cu sticluţe transparente, irizate ca cioburile unui curcubeu sfărâmat.

rămîneți acolo, departe, aici, astăzi lumea este luminată de fulgere …

într-o seară, la TVR

cîndva, demult, am citit într-o revistă Cinema al cărei abonament era încă pe numele mamei, o frază în care Doamna Ecaterina Oproiu spunea despre Telecinemateca cum că ne face să uităm cît ține o vizită normală într-o seară….; uneori, TVR-ul cu toate neajunsurile sale -deloc puține- ne ajută să uităm de neajunsurile care depășesc dorințele noastre, să uităm și de dramatismul (amestecul de tragic și comedie, nu-i așa ?) cotidian, de deosebirile dintre vis și realitate într-o seară de joi, aici s-a putut vedea și o poveste romantică, salvată de a fi romanțioasă atît de finalul scenariului sau al regizorului – Robert Stevenson, cît și de jocul unor actori pe care este suficient doar să-i amintești : Margaret Sullavan și Charles Boyer și ne-am reamintit puțin mai tîrziu, că pe niște străzi accidentate și inegale, atunci cînd ne simțim și suntem căzuți, că ești nedorit și nimeni nu-și mai amintește numele tău atunci cînd ești un străin pentru ceilalți de fapt, ne-am amintit și am simțit mult mai mult