fragilitatea anilor

și nici anii fragili nu pot să-i număr pentru că nu vreau

seara trecută te-am văzut și te-am auzit rostind cuvintele lui Tom, un personaj pe care cred că eu îl îndrăgesc ma mult… și aș lua acele cuvinte și le-aș împrăștia peste tot, în fața celor care, nu puțini, au spus vrute și nevrute despre tine

Tu spui că ai atâtea lucruri în suflet, pe care nu mi le poţi destăinui. La fel se întâmplă şi cu mine. Sunt lucruri pe care nu ţi le pot mărturisi ţie. Aşa încât, să ni le respectăm reciproc.

 

beta-17990-menajeria-de-sticla-i-mov-00-02-55-12-still002_04196100

(sursaa foto – TVR)

eu am avut șansa să beau de două ori cafea și să fumez o țigară cu tine, de fiecare în trei; nu știu dacă am dreptul să mă întreb dacă este drept că voi doi ați plecat dincolo de cinematograful din spatele atelierului de pictură și ceramică, iar eu acum încerc să mă mențin cu încăpăținare, pe linia de plutire

îmi lipsiți amîndoi, iar atunci cînd se întîmplă să mă întreb unde sunteți și ce mai faceți, promit să îmi amintesc cuvintele lui Tom, reauzie în această seară

Nu m-am dus în lună, m-am dus mult, mult mai departe … căci timpul este cea mai lungă distanţă între două locuri. Puţin după aceea, am fost dat afară din slujbă pentru că scrisesem o poezie pe capacul unei cutii de pantofi. Am plecat de acasă, am coborât pentru ultima oară treptele scării de incendiu şi de atunci am mers pe urmele tatălui meu, încercând să regăsesc în mişcare ceea ce pierdusem în spaţiu … Am călătorit foarte mult. Oraşele treceau prin faţa mea ca nişte frunze moarte, frunze viu colorate, dar rupte de pe ramuri. Aş fi vrut să mă opresc, dar parcă mă urmărea ceva. Ceva care venea întotdeauna pe neaşteptate. Uneori era un cântec cunoscut, alteori doar un ciob de sticlă străvezie. Merg câteodată noaptea singur, pe străzile unui oraş străin, — când nu găsesc pe nimeni să-mi ţină de urât. Trec pe dinaintea vitrinelor luminate ale unei parfumerii. Vitrina este plină cu sticluţe transparente, irizate ca cioburile unui curcubeu sfărâmat.

rămîneți acolo, departe, aici, astăzi lumea este luminată de fulgere …

într-o seară, la TVR

cîndva, demult, am citit într-o revistă Cinema al cărei abonament era încă pe numele mamei, o frază în care Doamna Ecaterina Oproiu spunea despre Telecinemateca cum că ne face să uităm cît ține o vizită normală într-o seară….; uneori, TVR-ul cu toate neajunsurile sale -deloc puține- ne ajută să uităm de neajunsurile care depășesc dorințele noastre, să uităm și de dramatismul (amestecul de tragic și comedie, nu-i așa ?) cotidian, de deosebirile dintre vis și realitate într-o seară de joi, aici s-a putut vedea și o poveste romantică, salvată de a fi romanțioasă atît de finalul scenariului sau al regizorului – Robert Stevenson, cît și de jocul unor actori pe care este suficient doar să-i amintești : Margaret Sullavan și Charles Boyer și ne-am reamintit puțin mai tîrziu, că pe niște străzi accidentate și inegale, atunci cînd ne simțim și suntem căzuți, că ești nedorit și nimeni nu-și mai amintește numele tău atunci cînd ești un străin pentru ceilalți de fapt, ne-am amintit și am simțit mult mai mult

moment nostalgic ?

cîteva cărți , nu tocmai noi apariții, dar cumpărate recent (din economiile stricate), foi  din reviste printate, amestecate cu sau printre altele ce se recunosc prin manșetă, ceașca cu ceai ( ce bine am ajuns!), așezată între bețișoarele marocco și pisesele puzzle, un DVD cu Don Giovanni, niște foi  cu două sisteme nedederminate,

nimic, nici unul/una dintre cele aflate în jur nu poate alunga ori  înlătura ghemul  de griji care îmi apleacă capul din ce în ce mai des, chiar și cînd merg pe stradă

nici măcar kitul cu filme pe care voiam de mult să le văd

așa că, pe gustul unui fursec si al ceaiului  de tei, ridic, totuși capul și cu  degetul pe un singur buton al telecomenzii fac turul canalelor, știind bine că nu mă voi opri pe vreunul

și totuși,

pe un post care nu intră nici pe departe în cele patru-cinci pe care le urmăresc atunci cînd

deschid tv-ul, tocmai  se anunță difuzarea primei părți a unei dezbateri realizate pe la începutul   anilor ’90 de către Vartan Arachelian despre personalitatea lui Armand Călinescu

emisiunea se difuza pe TVR2, iar eu în acei anii nu ”prindeam” canalul respectiv, însă ceea ce m-a determinat/ oarecum convins să nu trec  printr-o apăsare de buton mai departe, pe grila de programe, au fost  cei invitați să participe la discuție;

și astfel i-am revăzut pe seniorul liberal, Dan Amadeo Lăzărescu, cel care în serialul CPUN-ului nu rata în admirabilele sale discursuri sau intervenții cîte o incursiune în mitologie, pe regretatul îngrijitor și diriguitor al Magazinului Istoric, prezentat aici, în emisiune ca … jurnalist, pe profesorul Ioan Scurtu, alături de doi membrii –un veteran cunoscut, al cărui nume, din păcate nu îl știu exact în acest moment și un altul mai tînăr, dar avînd spiritul combativ al țărărniștilor din acei ani , cînd se încerca să se facă sau să se  refacă totul într-un  început dătător și care părea plin de speranțe

ce a fost și cum a fost sau nu a fost,

vedem trăim și simțim astăzi

nu am avut și nu am o admirație deosebită față de Vartan Arachelian, dar ca realizator și moderator știa să pună întrebări pertinente și nu părea vădit copleșit de răspunsurile înterlocutorilor

istoricii de calibru erau însoțiți adeseori de studenți sau de istorici mai tineri, care nu prezentau date si fapte istorice ca pe niște comentarii venite pe surse sau din niște redacții ori agenții de presă mai mult sau mai puțin oculte

figuri macante din conducerea partidelor importante nu confundau doctrina cu retorica

s-a schimbat ceva? –păi, s-au schimbat multe și nu este în căderea mea, nu îmi permit eu acum să spun dacă în bine sau în rău ori mai puțin bine (am și așa destule griji și probleme)

și atuni aveam mitinguri cu sloganuri de tot felul, cu injurii și blocări de drumuri

și atunci strigam că nu ne vindem țara și eram liniștiți că nu vine nimeni să ne ia pămîntul ca pe bucățică de zahăr, în timp ce instalații întregi, mai vechi sau mai noi, unele neamortizate, erau dezmembrate și puse în vagoane cu o destinație pe care mulți preferam să nu o cunoaștem

și atunci era greu, dar ca și acum ne mai amăgeam că va fi bine pînă la urmă, știam că speranța moare ultima, adică ea, speranța nu moare

speranța ca o amăgire? dacă o clipă, o singură clipă, cineva, oricine, oricare dintre noi va simți așa ceva, atunci ori acceptăm ultimele gînduri ale eroului prins al  lui Petru  Popescu ca fiindu-ne proprii, ori transformăm ultimele versuri din Scrisoarea a III-a în realitate (era să scriu o impietate : în imn național….)

majority  and truth

(    sursa foto : de pe net)

și totuși:

trăim, sperăm,

zîmbim și lăcrimăm virtual sau real

ne salutăm Bună Dimineața, Bună Ziua, Bună Seara

Cuvinte(le) de miercuri

Grîu pazit de maci

 

Poetul daca doarme netulburat în flori

treziti-l voi prieteni caci vin seceratori

cu palme înrosite ascunse printre maci

daca eu tac tu mîine n-ai nici un drept sa taci.

De mii de ani pamîntul precum un ceas e-ntors

aceiasi cai manînca mereu acelasi orz

unde mormîntul tine în brate alt mormînt

ning oase de luceafar pe-o gura de pamînt

si dragostea se duce mai sus de noi mai sus

iubim chiar rasaritul ce ne-a promis apus

cum ne-am întins în zare cu trupul ca un pod

si-am îmblînzit zapada venind din Polul Nord

si fiarele varsate de prea straine curti

(tîrziu în loc de gloante ardeau cuvinte-n pusti)

le-om arata o țară cu grîu păzit de maci,

 

cînd eu nu tac tu mîine n-ai nici un drept sa taci.

poezie Mircea Dinescu (din volumul Proprietarul de Poduri)

versurile poetului de la care (eu) am învățat ”sentimentul măsurat cu o riglă” într-o superbă ”fugă în doi” mi le-am amintit în ziua în care am …improvizat acea joacă de vară, pornind de la mesajul Ginei; atunci am preferat alte versuri pentru început, iar apoi, am crezut că e mai bine să nu ”încarc” așa-zisa postare cu ele; într-un fel sau altul, în zilele trecute de atunci, acum, însă, încalc pactul făcut cu mine însămi de a nu mă ”afișa” nîn această perioadă sau, mai corect, o perioadă –de timp- pe blog și mi s-a părut potrivit să le aștern aici, nu doar din dragostea mea pentru poezie;

am spus și voi spune mereu că eu cred în puterea cuvîntului, în rostul nuanțelor sale, poate de aceea  m-am simțit aît de atinsă de duritatea și sensul schimbat al multora dintre cuvintele  auzite în ultimele săptămîni; cei mai înțelepți dintre bloggerii cunoscuți de mine preferă să nu se … exprime… pînă la limpezirea apelor învolburate ieșite din matcă  și trebuie să recunosc că îi invidiez….

ce m-a ”apucat” să tastez taman acum, în loc să îmi văd iniștită de treburi, de lecturarea  nelogată a blogurilor, a cărților primite – adevărate bijuterii, mulțumesc și pe această cale!-  ori să ascult dvd-ul cu muzică de Jazz la care nici nu visam, sau să urmăresc la televizor, atît cît reușesc, (întrecerile de la) Jocurile Olimpice  [știu, corect ar fi fost expimarea ”din cadrul Jocurilor Olimpice”…], dar de cîte ori deschid un ziar, tipărit sau online, aproape de fiecare dată cînd ajung prin telecomandă pe un alt program sau pe diverse canale românești, mă izbesc sau mă simt izbită de cîteva cuvinte devenite omnipotente din omniprezente, dintre care două cred că ar trebui ocolite o vreme, după ce-și vor fi epuizat sau nu efectul scontat…: referendum și boicot

mă tem, însă, că într-o țară în care lașitatea  ajunge sau este  ridicată la rang de virtute, cuvintele își vor afla/regăsi cu greu  locul cuvenit în pagina tipărită sau cea virtuală, cu rostul lor firesc de  cunoaștere, relevare, comunicare;

și totuși, de ce tastez? Ce mi-a venit să obosesc mîna cu cîteva săptămîni înainte de operație ? chiar și pentru mine însămi este greu de explicat, chiar dacă e mai puțin greu de înțeles, s-ar putea crede (aș  putea crede eu însămi….) că încerc un fel  de… ”justificare” , inutilă, de altfel;

dar există și un altfel de ”boicot”, pardon, de absență motivată de la vot;

există libertatea, opțiunea d e  m o c r a t i c ă de a vota sau nu, fără ideea sau intenția unui partizanat; așa cum există dorința de a-ți exercita dreptul de a-ți spune tacit, dar clar, părerea, dar împiedicată  de diverse … obstacole…sau așa cunoscutele ”cauze/motive obiective”; unii au reale probleme de rezolvat,  pentru alții există piedici greu de trecut, cum ar fi boala sau alte probleme grave ale celor apropiați,; ori se poate ca unii au luat în serios fraza amenințătoare scăpată –așa  îmi place să cred!-   în euforia bezmetică (?!?…) a unui miting electoral  și s-au gîndit că fiecare CNP se înregistrează  pe listele bifate, alții, pur și simplu au preferat să rămînă cu desăvîrșire nepăsători la  viața societății, considerînd că luptele politice nu  sunt o preocupare  pentru ei; cu siguranță se pot invoca și alt cauze/motive, mai mult sau mai puțin ușorsau greu de susținut sau de justificat de  către fiecare …

și uite-așa, atenți la frazele belicoase (scuze!, voiam să tastez ”fraze dure”) , la fluturarea unor dovezi care ar fi trebuit căutate și aduse la timpul potrivit,  pierdem nu doar bucuria unor exemple de fair-play adevărate, nu mimate, nu ne mai gîndim la cei care au trudit pentru noi toți în primăvară cu speranța la o toamnă cu mese, poduri și pivnițe bogate, dar  care acum nu mai au puterea să întrebe neputicios Cerul pe care-l credeau mereu generos, de ce le-a uscat și munca și  nădejdile; nu mai distingem, în gălăgia (hărmălaia) generală diferența dintre calibrul și distincția personalității lui H R Patapievici de/și cea a lui Mihai Neamțu ( în dezbaterile de la TVR în sau pentru simpla mea părere, era/părea  mai convingător); nu mai obsertvăm argumentul este înlocuit cu injuria; nu mai observăm, prea multe trec ușor și în grabă pe lîngă noi, sau două lumi se desfășoară paralele una față de cealaltă

(eu să nu fiu asimilată celor 100-46,23=53,77 (%)  !!!)

unii, cei mai mulți, dintre oamenii pe care îi prețuiesc îmi vor reproșa, într-un fel sau altul,  că am făcut publică această ….postare…, aș fi putut să o țin ascunsă, ca ciornă

așa cum aș fi putut  să evit situația/eventualitatea de a mi se spune că rup/scot din context versurile

…şi ne visăm ba prinţi, ba cerşetori,

pe când cei mulţi dorm surâzând pe blide

iar restul mai înalţă piramide,

toţi sub cortina putrezilor nori

(același) Mircea Dinescu –  spectacol

 

(mulțumesc acum, cu o întîrziere greu de scuzat, tuturor celor care au trecut pe blogul meu!–-  pe cei mai nou-veniți îi asigur că îi voi saluta mai bine și mai ”direct”, citindu-le blogurile cu răbdare și atenți  🙂    )

De toate pentru toți

Sper ca TVR-ul re-vopsit din nou, își va păstra obiceiul de a progrma  un film, un documentar sau un alt gen de emisiune care să mă ajute să uit cît mai repede  o lecție  ținută la cel mai înalt nivel (de autoritate) în care, allături de cinism, genul de umor bine-știut și dojană;  așadar, după o asemenea oră de instruire, filmul despre experiența americană a lui J Lennon mi-a adus și mi-a lăsat o stare de bine, chiar dacă după aceea am acultat ore în șir melodiile sale și ale lor, nu fără o nostalgie care, în acest caz, doare de  fiecare dată

și mai sper să nu fiu nevoită să-mi reconsider teoria heliocentrică  despre Uivers  știută din școală; fără nici o urmă de laudă, mie chiar mi-a plăcut să învăț.