reînvăț să număr

_details_Cehov_10221517

Cehov (+1904) la 2014

Strict nuvelist în secolul 21 – cu toate limitele ce decurg din această situaţie – te întreb,

alungînd chiar în numele dumitale orice vehemenţă:

Cum ai putut scrie PescăruşulLivada cu vişiniTrei surori,

cînd existau fraţii Karamazov, Katiuşa Maslova, Mîşkin, Bezuhov…?

Nu te-ai simţit vinovat de diversiune de la „problemele capitale“, fără de care…?

De evazionism? De laşitate în faţa întrebărilor decisive, fără de care…?

Nu te-a chinuit obiecţia lui Lev Nikolaevici la teatrul dumitale?

Lipsa unui punct de vedere…“, „lipsa unui punct de vedere…“.

Nu ţi-a tremurat pince-nez-ul, auzind o asemenea imputare, venită de la Preaputernicul?

Nu te-ai simţit superficial, frivol, cu unchiul Vania, cu Trigorin, cu Ivanov,

în faţa lui Stavroghin?

A lui Rodion Raskolnikov?

Draga de ea“ – la care Lev Nikolaevici a lăcrimat – a atins vreodată drama Marmeladovei?

O „doamnă cu căţelul“ va deţine vreodată Importanţa Nastasiei Filipovna?

Te-a măcinat „problema“ asta, a Importanţei?

Nu te-ai indignat niciodată,

nu ne-ai dat niciodată un indignat pe măsura lui Ivan Karamazov,

de ce nu te-ai revoltat pînă la Dumnezeu?

(Să fie ceea ce numesc toate dicţionarele „geniala economie a mijloacelor“ dumitale?)

Nu ai zguduit nici un tron al vreunui ţar.

Nu te-a excomunicat nici o Biserică.

Nu ai trăit niciodată o graţiere cu cinci minute

înainte de execuţie.

Nu ai fost adus în faţa unei instanţe judecătoreşti, pentru „atentat la bunele moravuri“.

Nu ai emis nici un strigăt sfîşietor (poate că ţi-ai menajat plămînii).

Ai produs – după propria mărturisire –

vodeviluri;

de vodeviluri avea nevoie Rusia?

De tînăr ţi-ai construit alibiul cu Tolstoi:

cît timp scrie Lev Nikolaevici, noi ne putem vedea de problemele noastre“.

Un Antoşa Cehonte – nicicum un Alioşa Karamazov – nu te-a părăsit niciodată.

Ţi se poate recunoaşte şi admira voluptatea în a descoperi

enigma unei banalităţi,

dar asta nu e suficient,

banalităţile nu vor salva lumea,

enigmele lor sînt mai nimic în faţa morţii lui Ivan Ilici,

nu ne-ai dat nimic monumental,

nimic grandios,

ai fost întotdeauna ambiguu în a denunţa adevărurile crude,

te-ai mulţumit să fii ironic cu fericiţii de peste două sute de ani

şi să treci prin disperările semenilor

îngîimînd: „pui, pui, pui“.

Politica? Politica fără de care…

Pînă şi în politică ne-ai lăsat o idee cu care nu avem ce face:

nu mă interesează politica, dar ştiu că ea se interesează de mine“.

Şi? Care a fost consecinţa? „Să muncim, unchiule Vania, să muncim“?

Fiodor Mihailovici, în exigenţele lui, te-ar fi scuipat din gură

ca pe un călduţ,

ocara devenită un stigmat pentru toţi cei care profesează surîsul oricît de trist,

în loc să se revolte în faţa eternelor nenorociri mondiale.

Anton Pavlovici, eşti un împăciuitorist!“,

te-ar putea acuza

cei doi procurori fără de care nu te putem judeca, azi, în 2014,

într-o epocă în care nu mai putem gîndi

decît ca acuzaţi şi, simultan, acuzatori,

perpetuu interogaţi,

incontinuu dubioşi,

permanent autori de rechizitorii.

În anchetarea dumitale a apărut, cu timpul,

o circumstanţă agravantă:

înalta apreciere acordată de I.V. Stalin literaturii dumitale.

Cel mai competent critic literar din Uniunea Sovietică,

cel mai vigilent ideolog, care simţea de departe ce este contrarevoluţionar în orice text,

cel care îşi acorda dreptul de a decide viaţa sau moartea oricărei cărţi şi oricărui autor,

te-a numit scriitorul său preferat, precizînd cu modestia sa exemplară:

Dacă aş fi un scriitor universal, aş vrea să scriu ca Shakespeare,

dacă aş fi scriitor sovietic, aş scrie ca Anton Pavlovici Cehov“.

E fără îndoială şi fără enigmă

de ce te-a luat ca model:

nu i-ai fost periculos,

nu ai primejduit ordinea şi disciplina bolşevică,

oricît a fost de subtil, nu te-a simţit subversiv

(chiar şi Salonul nr. 6 i-o fi sunat inofensiv).

O, Boje moi, ai avut un farmec în tot ceea ce-ai scris

(să fie farmecul decisiv în artă, mai presus de mesaj?),

încît ai îmblînzit şi ai omenit

inima lui de fiară – cum a numit-o Yudina, pianista incoruptibilă,

al cărei concert de Mozart i-a stat de veghe, pe patefon, în ultima lui comoţie cerebrală.

Gîndind în terorizantele standarde ale Impor­tanţei,

este de neînţeles cum, în orice bibliotecă, stai în primul rînd,

între Tolstoi şi Dosto,

deloc strivit de ei,

fără să fi scris un roman monumental, crucial, copleşitor etc. etc.

Ai vreo şase sute şi ceva de schiţe şi nuvele, plus şapte vodeviluri.

Doar pince-nez-ul dumitale îşi permite să se fixeze într-un pince-sans-rire.

Văd aici – euforic, dacă îmi permiţi – o biruinţă a ironiei dumitale,

capabilă să supună şi să deconstruiască moartea

(e un bombasticism al zilei, îngăduie-l),

pe care ai tratat-o cu concizia inflexibilă a ultimelor două cuvinte:

Ich sterbe“,

ca după aceea, într-o inspiraţie fulgerătoare

proprie uşurinţei cu care puteai face oricînd dintr-o scrumieră un subiect –,

să ataşezi, la trenul funebru cu care te întorceai în Rusia,

un vagon de marfă plin cu stridii.

Obiecţie finală:

îmi interzic să vorbesc cu blîndeţe de geniul dumitale,

de cînd am aflat că, de cîte ori cineva începea să te laude în faţă,

îl întrebai brusc dacă mai e marmeladă la magazinul din colţul străzii.

La 2014, inteligenţa ipocriziei, în plină dezvoltare,

nu-ţi mai suportă vodevilurile modestiei.

Demodatule!

text scris de Radu Cosașu în nr 745 oct 2014,  Observtorul Cultural

–––––––––––––––

dar se poartă

oricînd, peste tot și pentru toți Sonatina Cehov!

iar eu îmi iau pietroiul între mîini și reîncep să număr cu bucurie : 1002, 1003 (da, da așa vine corect după o pauză de o mie și una de…)

cel mai frumos joc

Jocul de-a vacanța,

fără gîndul la o ultimă oră, un joc într-un oraș cu salcîmi, aflat pe o insulă, unde nici un accident nu este posibil, ba se întîmplă chiar și ca stelele să se întîlnească, iar cuvintele unui ”huligan” citite ca pe fragmente dintr-un carnet găsit ori ca pe o filă de Jurnal, ni se par acum de o naivitate la care, parcă, începem să visăm :

rareori umanitatea a avut înaintea ei atâtea comodităţi de a-şi rezolva problemele interioare

un joc frumos și vechi, de peste două mii de ani, dar pe care, din păcate, ni-l amintim sau care – vai!- ne este permis tot mai rar

Mihail Sebastian

[ mea culpa! – eu mi-am amintit că astăzi trebuie să ne facem timp pentru el, abia cînd am intrat grăbită, pentru o clipă pe FaceBook …]

și Cehov și CELLA și Flavius

ieri (luni) seara am revăzut la TVR2 Pescărușul lui A P Cehov, în regia lui Sava Băleanu cu o distribuție fabuloasă (care acum ar putea să pară imposibilă, dar și dureroasă pînă la limita imposibilului); o piesă de teatru care cu ani în urmă, tot la televizor mi-a marcat nu doar adolescența, dar și anii care au urmat;

peste sentimentele amestecate trăiteîn timpul revederii cu toți cei care erau acolo în drama Ninei și frîngerea dragului meu Kostea, mi-am amintit cuvintele lui George Banu:

Cehov este cel care este mereu în spatele nostru, ne urmărește în permanență”

astăzi, pe stradă, prin casă, prin magazine, pe balcon am simțit o privire și de fiecare dată cînd am întors capul am zîmbit ușor și cu o mulțumire discretă

decît să fiu urmărită de BigBrother sub orice formă perversă și malefică, prefer să văd chipul blînd cu monoclu și barbă îngriită

și îi mulțumesc TVR-ului pentru unele emisiuni, pentru că astăzi a trebuit să aleg o perechre de blugi noi și destul de scumpi în locul a două cărți și o revistă

nici la radio nu scap de campania electorală cu accente tot mai rinoceriza(n)te, încă nu știu să fie lansate ”imnurile” sau melodiile care însoțesc clipurile fiecărui candidat, dar cînd deschid radoul, televizorul sau netul pentru a aflaa ce se întîmplă în țară sau în lumea largă, eu aud ca un leit-motiv un cîntec compus cu un deceniu și mai bine în circumîstanțe cam asemănătoare

dar mai am cărți de terminat, scrisori de trimis, ecuații de rezolvat și cuvinte de găsit sau de păzit

dar acum știu că îmi va fi mai ușor și le mulțumesc celor care au trecut pe la blogul meu, ignorîndu-mi capriciile copilărești, dar doi dintre vechii mei prieteni, CELLA și FLAVIUS, mi-au arătat că mă cunosc mai bine decît las eu să fiu ”întrevăzută”

acum nu mă mai tem nici de toamnă și nici de graba nemiloasă a Timpului

prietenul bun te simte dincolo de cuvinte (acelea de care nu am uitat)

–––––––––––

nu este postul meu preferat ,  îl urmăresc destul de rar, dar le doresc mult SUCCES realizatorilor de la Antena3 nominalizați la Premiile Emmy – sunt de-ai noștri

as you like it… ahora y para siempre

 

 

           Sunt creștin botezat(ă) ortodox și îmi păstrez interesul, curiozitatea și respectul față de celelalte religii; aș vrea să cred, însă, că locul de unde tocmai m-am întors și unde  mă voi întoarce nu chiar de bună voie cît mai curînd, acela unde, am învățat cam prea devreme – cu o plăcere ce părea atunci a fascinație, că pierzînd ce trece de la sine, trebuie să mă înalț ”spre cele ce-n veci nu trec, cînd trec în țări divine” (PURGATORIUL- Dante, trad G Buznea)
Acolo am înțeles să vorbesc mai puțin despre despărțiri și despre plecări definitive, să gîndesc altfel despre ele, așa că nu voi căuta urmele sîngelui pe zăpadă înbtr-o toamnă a patriarhului, nici într-o clipă, nici într-un veac, nici într-un mileniu de singurătate…
Acolo, într-o zi de miercuri, 23, ce s- a nimerit a fi în Săptămîna Luminată, mi-am amintit că 450 de ani pentru unii este prea un număr ce pentru unii pare prea mic, pentru alții, prea lung, iar pentru cei care cunosc un anume secret, este o eternitate;
un secret? care secret? – iată:

Oleg Shupliak- Shakespeare

 

Oleg Shupliak- Shakespeare

                                                                                                      

Doubt thou, the stars are fire,
Doubt, that the sun doth move,
Doubt truth to be a liar,
But never doubt I love.

(Hamlet, II, 2)

Tu poți să te-ndoiești de soare
De focul ce străluce-n stea,
De legile nemuritoare
Dar nu și de iubirea mea

(trad Ion Frunzetti)

To be wise and ove exceeds man’s might; that dwells with gods above
(Troilus și Cresida,III, 2 )

A fi-nțelept și a iubi e mai presus de oameni; doar zeii pot aceasta, sus

 

  O revistă răsfoită online ( m-am obișnuit cu abonamente plătite pe care Poșta Română le  ignoră) m-a obligat într-o zi de Duminică să iau ncaietele și dicționarul pentru a înțelege o limbă pe care am înceut cu puțin timp în urmă să o învăț singură

100 de ani? sau o clipă sunt ”eternitatea noastră fagilă”, pentru că dincolo de iubire

 

 

 

toate ne ameninţă:

timpul care împarte pe viu,

precum macetele vipera,

pe cel care-am fost de cel ce voi fi,

conştiinţa şi transparenţa străbătută,

ochii, orbiţi de lumină,

numele noastre ce se înalţă între tu şi eu,

aidoma unor pustiuri neînvinse de vreo trompetă

nici visul cu imaginile răzbite,

nici delirul cu spuma-i profetică,

nici iubirea cu dinţi şi cu unghii,

nici ele nu ne ajung.

dincolo de noi,

la frontierele lui a fi şi a se afla,

ne cheamă o viaţă mai blîndă.

*

  ascultă-mă cum ascultăm ploaia, 

 

          anii trec, clipele revin, 

 

          auzi paşii din camera vecină? 

 

          nici aici, nici acolo: ascultă-i 

 

          într-un alt timp care este clipa asta, 

 

          ascultă paşii timpului 

 

          inventator de locuri fără greutate sau spaţiu

 

-versuri de Octavio Paz-

și în timp ce tastez privesc fereastra cu pagina princială a blogului, văd antetul și mă încumet să cred și eu că cineva ”înalţă flacăra roşie a erotismului, iar aceasta, la rândul ei, susţine şi înalţă altă flacără, albastră şi tremurătoare – cea a dragostei. Erotism şi dragoste – dubla flacără a vieţii.”

și înțeleg că nu am nevoie, nu avem nevoie nevoie de scrisori de acreditare

 

 Octavio Paz

 

porque

 

 

hilo conductor y transformador de la corriente poética, crea: una obra.

 

y

 

u poema es una obra. La poesía se plariza, se congrega y aísla en un producto humano: cuadro, canción, etc.

 

 

la început de martie

La început de martie

(sau un /alt/fel )

un prieten bun, de departe, de peste mări și țări, mi-a reamintit, în felul său, că, în urmă cu ceva timp, cam vreo trei ani în urmă, cînd grijile și temerile poate mă îndreptățeau să nu ating tastaura, scriam, totuși, încercînd o …. reformulare

și din anumite motive pe care îmi este imposibil să le  ”explicitez”, redau textul   de atunci, aproape în întregul său, cu greșelile de tastare, cu tot

   …. mda,

 Nu! Nu ești javră

 

  și ca CEVA DĂRuit, ești minunată, ești frumoasă, ești generoasă ( mai mult față de unii, mai mult puțin fată de alții, nu de fiecare dată după ‚merit’ – uite că nu m-am putut abține)

  ești frumoasă, ești cea mai frumoasă, dar cum nu te compari cu nimeni – cum să compari CREAȚIA  desăvîrșirea Creatorului- cu ceva, cu altceva?! nu ți se potrivește decît superlativul, iar pentru mine ești sublimă;

  ești senină, dar și provocatoare, oferi cu ușurință și tăinuiești cu o griă sporită, ce seamănă a încrincenare, multe, ce anume? – nu știu să le găsesc un nume anume, dar sunt multe, multe și felurite [ se spune despre tine că ”ești plină de surprize”, o expresie care mie nu îmi place, a devenit tocită, chiar dacă se ‚dovedește’ a fi adevărată (acum chiar că nu mă gîndesc chiar și cu îndoială sau fără dacă adevărul, acela unic, se tocește), ori eu cam mulți ani la rînd am  crezut că surprizele pot fi doar plăcute, le asociam bucuriei și micilor-mari bucurii]; dacă TU ai mereu dreaptă cu fiecare, aș crede că doar celor buni le este îngăduit să le afle, să le descopere, însă…;

  hey,

 dar eu mi-am propus să cad la pace cu tine, să fac un fel de înțelegere onestă și de durată cu TINE, mai mult decît un armistițiu;

   nu renunț eu atît de ușor la luptă, o știi prea bine, dacă TU, care ești o MINUNE de VIAȚĂ nu mă cunoști, oare de la cine aș mai putea pretinde înțelegere?

 acept în continuare obstacolele, sincer,  mi-ar lipsi și nu ar mai avea rost și motivație ori justificare înțelegerea dintre noi, dar nu mă mai iau la harță cu tine, nu te mai jignesc iremediabil (?!?), nu mai răbufnesc necontrolat față de mesagerii tăi, sub orice formă mi s-ar înfățișa

 

   Da! – știu , nu e nevoie să îmi amintesti:  nu sunt rea, nu mă mai plîng de nimic, am deschis blogul ca să mă înțeleg cu TINE; draga mea prietenă, VIAȚĂ;

   Nu știu exact dacă îți place să ți se aducă laude, ofrande – dar nu ești mai presus decît alți zei???-, să ți se facă complimente, dar eu sunt chiar sinceră cînd spun că ești frumoasă și ciudată precum un pardox ; unul dintre mentorii mei spirituali, pentru cursurile căruia aș risca cu mintea de acum si repetarea unui an sau mai mult decît atît,

  Ești frumoasă, aproape perfectă precum cel mai frumos semn și ceea ce este dincolo de acel semn în matematica superioară – Integrala Beta: privesc instntaneu la un grafic de pe  masă, făcut aseară, cam ciudat, pentru că dintr-un punt de inflexiune, linia urcă, nu coboară, sunt cam de un an de zile sub axa orizotală..,urcă, deci, spre minus infinit.; să mă mai mir că noi, majoritatea majorității –în lumea și în societatea în are trăiesc acum există asa ceva- căutăm derivate(le), ele fiind mereu ceva  acel argument versatil al celui mai inofensiv semn lăsat de noi pe hirtie, pe ecran sau pe nisip; uneori, reușim și noi să lăsăm chiar și pe apă, căci, oare ce-o fi o simplă picătură?

 

 TU le cuprinzi pe toate, astfel că sau astfel încît nu mă mai mir cînd mi se pare că se confundă rafinamenrtul cu exhaustivitatea.

 

 

   Pe fereastrsa deschisă pătrunde primăvara

   și abia acum îmi dau seama că TU  ești lumina de care m-am lipsit prea mult timp;

 în fiecare primăvară mă îndrăgosteam de aceleași lucruri și ființe sau de alterle nou-nouțe; cam prea străină mi-a devenit această stare;

 am o datorie față de TINE, față de cei, care, rămînndu-mi aproape în lunile lungi și grele, mă ajută să reînvăț să trăiesc și să mă regăsesc pe mine însămi, am o datorie chiar și față de mine însămi

vreau să simt Soarele

 vreau să te regăsesc VIATĂ!

s-a chimbat între timp ceva? un prea multe: în mod cert anul,     celelalte, anotimpul, ora, minutele, poate chiar secundele, au rămas, cu relativă aproximație, aceleași:chiar și capriciile anotimpurilor,  care par a-și schimba ordinea

firească,

se simte și se aude un zvon de primăvară

ieri am căutat și la piață și în florării, pe dealul din apropierea blocului nu am urcat, toporași galbeni; la piață am găsit doar zambile și cîțiva ghiocei

pe drumul de întoarcere spre casă  am zărit pe titluri pe care le regăsesc și pe ziarele împrăștiate prin cameră și pe sticla tv-ului, ca și pe net;

ca o …contramăsură… cred că normal ar fi fost să mă gîndesc la o poezie senină, cu multă  lumină și bucurie, să încerc să scap, să înlătur starea care mă urmărește de aproape că mă stăpînește de cîteva zile, cînd, făcînd dezordine (rînduind, astfel, ordinea) prin bibliotecă, am  privit o reproducere după  Soarta animalelor de Franz Marc; pînă acum, pentru mine primăvara nu se asocia cu reproșul disperat al expresionismului și îmi propun hotărît să găsesc de îndată altceva; ceva senin și proaspăt, ca o deșteptare – sigur că da: Deșteptarea Primăverii de Frank Wedekind și cum nu știu prea bine piesa, deschid dosarul cu foi printate [ volens-nolens, sunt om al erei digitale, am și așa ceva…, sîc!] și un decupaj dintr-un ziar alunecă pe lîngă măsuță; citesc unde a rămas deschis: ”Domnul Mascat :  La urma urmelor, fiecare cu partea sa — dumeata cu conştiinţa liniştitoare de a nu avea nimic,  tu, cu enervanta îndoială faţă de toate”

The Fate of the Animals de Franz  Marc

da, bine, nu mai citesc, închid ”cartea” și mă uit peste bucata de ziar decupată (și aceasta, de fapt, luată tot de pe net… )  – unul dintre cele mai alese spirite pe care ea, Viața, mi-a dat șansa să îi cnosc și să îmi rămînă prieteni de suflet, vorbește despre munca la spectacolul așa cum l-a închipuit el, iar în încheiere, spune:” lumea ca junglă, societatea umană ca menajerie grotescă, a disonanţelor, în care coexistă puritatea şi demonismul sunt o importantă temă pentru meditaţie. Nu doar la teatru…”-   regizorul de teatru Horaţiu Apan, interviu în Ziarul Văii Jiului, 20.10.2011

….. nu doar în teatru…; și radioul și tv-ul și ceea ce văd în jur, propria și dragă  mea singurătate îmi confirmă că așa este

mă îmbrac și ies afară, este soare, sunt și cîțiva nori mici și e Lumina adevărată și –parcă- mă simt mai bine

e ”baba mea”

și ca  dintr-un vis ce ” vine tare de departe-n mine”,  aud zumzetul de pretutindeni

înc-odată, iar şi iară, a iubi e primavară”.

 

 începutdeprimăvară