preludiul unor cuvinte

nu știu dacă textierii, compozitorii și/sau interpretul acestui cîntec au citit Vara de Noiembrie a lui Blaga, nu știu nici dacă atunci (de curînd) cînd ai urcat sus, pe pisc, aveai în rucsac un volum de-al dragului tău Bacovia, dar acum, cu siguranță, gîndul meu va căuta cuvintele lăsate acolo

și chiar dacă Toamna lui Labiș îmi va fi mai … aproape…, ca să rezist mai bine, în iarna care se apropie voi fredona deloc melodramatic refrenul de culoarea verii indiene

atît știu

Anunțuri

vinovații

    În apropierea solstițiului de iarnă, a celei  mai scurte zile și a celei mai lungi  nopți, reapare, se aude, se vede și se simte  din ceața deasă și   grea a neliniștii zbuciumate de îndoieli, de întrebări și de speranțe zădărnicite un geamăt ce-a fost cîndva un strigăt

 

 PĂCAI, PĂCAT

   iar printre sinceritatea cicatricilor atinse din ce în ce mai puțin de ceara lumînărilor și a petalelor ce rezistă cu greu în gerul iernii, ori printre clamări idioate și  demagocice se (mai) caută vinovați

 

dincolo de strălucirea podoabelor de sărbătoare ori a luminilor fosforescente din zilele obișnuite din an, tristețea, durerea, deziluziile aruncă la vedere nemilosul răspuns

 

   vinovații ???

 pentru ceea ce  este acum:

 și ei

și voi

și noi

 

  și ei și tu și eu

 

 

iar peste tot și pentru toți

 s-arată zorii,

 voci tragice pe vânturi se aprind

 treziţi-vă, vă vin colindătorii,

 acuzatorii, asprul lor colind

 

(Zurgălăul – Nicolae Labiș)

Un Decembrie care…

ar trebui să fie  al nostru, al tuturor din această țară,

dar, din păcate, din nefericire, nu este

și cu fiecare an care trece ne amintim de aceste sătămîni tot mai anevoie

și tot mai dezbinați, pe mai multe baricade, cînd ar trebui să ne amintim altfel

că atunci, într-o zi de 22 care aducea ca o revărsare adevărul dureros și cumplit al zilei de 21, cu 22 de ani în urmă am reușit să înlăturăm cea mai dură baricadă sprijinită pe minciună, pe ideologie contrafăcută ( aici se potrivește, se impune alt termen, știu!), pe lipsuri de tot  de felul – de la libertate pînă la pomul de Crăciun, o baricadă ridicată în acele zile nu doar pe sîrmă ghimpată, dar și pe tancuri tancuri și arme obișnuite sau sofisticate, la vedere ori ascunse sub haine sau după ferestre

atunci nimeni sau aproape nimeni nu se gîndea că este protagonist sau figurant într-un posibil scenariu

… scenariștii de profesie sau de  ocazie aveau să apară puțin mai tîrziu, destul de repede, totuși…

atunci noi făceam propria noastră Revoluție, căci a noastră a fost

orice mișcare socială are, desigur, nevoie de un impuls și de o pregătire,

de condiții ”propice” și de ”catalizatori”, iar  toate acestea și altele, în plus, nu au lipsit nici la noi, în acel decembrie

ce fel, cum și în ce măsură au fost (din) fiecare, nu știu

eu știu doar că, într-un oraș de provincie au fost cîțiva tineri care, începînd cu 18 decembrie purtau la încheietura mîinii o eșarfă tricoloră și cînd ajungeau acasă de la muncă puneau  pe pervaz o lumînare aprinsă (în acea săptămînă nu mai erau întreruperi de electricitate)

așa cum știu că pe muncitorii, maiștrii, inginerii, economiștii din intreprinderea la care eu lucram atunci nu i-a obligat, dar nici nu i-a impiedicat cineva să isaă pe poarta principală pentru a se alătura celorlalți, tot mai mulți, din piața centrală,

tot așa cum știu că cei din secțiile cu foc continuu se înlocuiau pe rînd, pentru a asigura fluxul producției și siguranța  mașinilor de lucru – nu se gîndeau atunci la siguranța propiului loc de muncă- își strîngeau bucuroși mîinile zîmbind sau/și chiar stăpînindu-și o lacrimă, dar era acel sentiment al speranței renăscute și al libertății descătușate

pe urmă…, mai pe urmă,

multora nu avea să le mai pese de scenarii, de teroriști despre care au auzit sau chiar i-au văzut fie și măcar la televizor, aceia cu două sau trei legitimații și tot atîtea rînduri de haine pe ei,

oamenii știuți de mine aveau să devină cu fiecare an mai preocupați de alte întrebări și copleșiti de griji de care sperau să fi scăpat în acel Decembrie…

unii dintre cei știuți de mine se întreabă și azi cine le-a rănit copilul aflat la școală în Timișoara sau în București, cine le dă lămuriri pentru cele cîteva nopți (sau săptămîni) petrecute la Jilava [am mai pomenit despre asta în noiembrie, anul trecut…], alții, tot mai puțini se gîndesc să aprindă la biserică o lumînare și să spună o rugăciune pentru cei care nu mai sunt din acel Decembrie, gîndul la troițele tot mai puține prin toată țara este sau rămîne (ca) o întrebare retorică

oamenii știuți de mine, dacă au norocul să aibe bani pentru sărbători – doar  este Decembrie, nu-i așa?- se bucură că pot cumpăra un brad sub care Moș Crăciun să lase după  posibilitățile și nu după dorințele fiecăruia un dar, mai mare sau mai mic,

oamenii pe care îi știu eu, cu mai multe sau mai puține școli absolvite, cu diplome obținute buchisind cartea și nu fluturînd teancul de euro sau dolari prin discoteci sau restaurante,

acei oameni știu, cu siguranță să citească, deși adesea păstrează banii adunați pentru o carte ca să cumpere medicamente sau o haină de la second-hand

și reușesc să își amintească frumusețea unui colind

––––––––-

Acel și acest Decembrie al oamenilor știuți de mine este diferit de cel al unora care scriu  tomuri de scenarii luînd o idee dintr-o carte deja scrisă, o alta dinbtr-un film văzut pe Dvd, însăilind-o cu ceva auzit ca o poveste tragică dacă nu ar fi fost dramatică și iac-așa se pomenesc că se prezintă cu numele de scriitori

Nu aș fi scris anul acesta nimic despre acele zile și acei oameni știuți de mine dacă un editorial al domnului Andrei Pleșu nu m-ar fi trimis  cu gîndul la un  écrivain pe care de regulă îl ocolesc prin ziare, dar ”dosarele” i le-am citit pe diagonală

și astfel murmur  altfel decît în copilărie

sculaţi, voi, boieri mari, s-arată zorii,

voci tragice pe vînturi se aprind.

treziţi-vă, vă vin colindătorii,

acuzatorii, asprul lor colind.

                                                                                               – Nicolae Labiș – Zurgălăul

atunci

…cînd totul mi-e potrivnic,

cînd  caut în zadar subtilitatea acolo unde știu prea bine că  există,

[ nu prin subtilitati se raspunde intepaturilor lasate ca pietre filozofale in… diverse stari de agregare fizica/e,( lasate) pe bloguri straine]

cînd blogul nu mai rămîne nici ca loc de refugiu,

cînd prieteniile virtuale nu se pot păstra mai sincer și mai durabil decît cele reale,

cînd într-o lună din an, obișnuită a fi a bucuriilor, îmi amintesc de beculețe colorate sparte cu răutatea și cu prostia ce trec peste orice timp și vamă,

atunci

uit și de simbolistica oglinzii și de ordinea cuvintelor, nu îmi amintesc  nici de posibile dialoguri-monologuri subiective, ceașca cu cafea alunecă din mînă peste icoane și agende, calendarele rămîn cu filele neintoarse, iar istoria clipei nu se mai regăsește în nostalgia sintezei

și o filă veche și îngălbenită, decupată și pusă cu grijă  spre aducere=aminte, alunecă, iar gîndul este cel ce cade  în locul fulgilor de omăt, peste țărîna care nu-și mai așteaptă colindătorii

Am uitat să fiu deştept

Pentru-o zi ori pentru-o viaţă

Cît înmărmurit aştept

Albe, braţele-ţi de gheaţă.

Nu mai cuget, cred, mereu:

Strîns în mine ca-ntr-un templu,

Însă demn în miezul meu,

Cu zgîrcenie contemplu.

                                                                                                           (versuri de Nicolae Labiș)

‘Sunt douazeci de ani si inca unul…’

 

     și-a fost o zi a  noastră, a tuturor românilor  cei mulți, curajoși și  frumoși, naivi și curați – sau așa credeam atunci; o zi de douăzeci și unu; în mod firesc, cea de-a doua zi, nu ar mai fost cum știm că a fost : dar oare știm ?!?…

 

Sunt douăzeci de ani și încă unul…

N-aș vrea nici unul să i-l dau minciunii.

Să zboare toti spre zare cum colunul

Care apoi se-ntoarce in pîntecul genunii.

Dar toate astea-s f leacuri: mai presus

Eu știu un lucru care-i ținta vieții

             noi nu am știut să păstrăm nici sensul și nici asdevărul, l-am lăsat prea lesne pradă minciunii și ne-am pierdut în hățișul nemerniciei

            În acel an, puii păsării cu clonț de rubin s-au înmulțit încercînd să ciugulească în țărînă, dar noi ne închipuiam viteji, făuritorii unei alte lumi, a unei vieți adevărate.

        Curînd, prea curînd, puii s-au transformat în ulii, iar dacă o perioadă nu doar din grabă sau din ignoranță nu ne-am amintit de tine, acum degeaba murmurăm  strigăm înnăbușit asemenea ție :

Eu vă blestem in numele durerii

Ce-a ros in noi cu aspru ei acizi;

Vă păplmuiască mînecile goale,

Zbătute-n vand, a mii de invalizi

(…)

Să vă frmînte visele, cu ura,

Scheletele flăcailor răpuși!

Eu vă blestem in numele vieții

Pe care-o ducem demni si indîrjiți:

Să nu puteti urî, să nu iubiți!

Să nu puteți să rîdeți, nici să plîngeți,

Să n-aveți noapte și nici zi cu soare,

Să n-auziți nici să rostiți cuvînt,

Să duceți traiul pulberii hoinare

Și-al nourilor fugăriți de vînt!

     Într-o lume pe care nu ne-am priceput să o rînduim dreaptă și adevărată, ci ne agățăm  ca niște naufragiați de bîrnele care apar dintr-un catarg ce-i îndreptat de-o țeapă, cînd cei din lumea largă se uită hîtru înspre noi, unii dintre noi, mai siniștrii, adică mai… stîngiști,  am vrea să avem puterea să spunem :

Iertat să fie cel ce la mînie

Mi-a implîntat cutitul pan’ la os,

Dar neuitat si neiertat să fie

Cel care-a rîs de gîndu-mi bătăios.

   Repet cu greu în gîndu-mi’ntuncat, cuvintele rămase de la  tine, în al cărui adevăr  e tot mai greu să cred

Da, palmele-ntr-un an s-au mai asprit.

Sunt bătături mai trainice pe ele.

Metalul ce durea la început

Le-a întărit, topindu-li-se-n piele.

Ele îmi cer mai multă încordare

Şi cer gândirii proaspăt înţeles.

Cerinţa lor e mult mai hotărîtă

Cînd fruntea grea mi-o sprijină ades.

    și chiar dacă mă încăpățînez a crede că distanța de patruzecișitrei de ani nu a fost o coincidență, acum, la douăzeci și unul de ade ani distanță nu îmi rămîne decît să contemplu (atît cît și ce mi-a mai rămnas)

Nu mai cuget, cred, mereu:

Strâns în mine ca-ntr-un templu,

Însă demn în miezul meu,

Cu zgârcenie contemplu.

 

 

Nu este o postare de sau pentru weekend

ci  una care, poate şi-ar fi avut rostul sau locul mai potrivit altă dată, dacă ceva anume, întîlnit undeva, aici, în blogosferă, pe un blog care mie îmi place mult, nu mi-ar fi amintit  de o realitate pe cît de  dură, cu atît mai mult aducătoare de  nelinişti

nu mi-ar fi amintit deceeea ce repetam doar in

Nicolae Labis

Nicolae Labiş - din Albumul Memorial editat de revista Secolul 20

gînd în urmă cu douăzeci de ani şi  care se vor, se cer, parcă, a fi rostite răspicat acum, pentru a alunga temerile care devin tot mai acut simtite,în condiţiile în care minciuna, răutatea şi impostura devin tot mai agresive şi ameninţătoare;

speram -şi încă  mai sper- ca Timpul să mă lase să scriu un gînd/rînd  despre cel care credea  că „s’a născut într-o zodie bună”, dar  priveşte de-acolo, de sus ‘ împietrit şi mut’, încercînd să înţeleagă ‘o clipă neînţelesul grai/ plin de jalea unui veac trecut

Noi, nu!

O parte din noi ne-am învins
Greşeala, minciuna şi groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Până-n zarea ce-şi leagănă oaza.
Generaţii secate se sting,
Tinerii râd către stelele reci –
Cine-şi va pierde credinţa-n izbândă
Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?

Cine din noi va muri
Înainte ca trupu-i să-i moară?
Cine-o să-şi lepede inima-n colb –
Insuportabil de mare povară?
Ca un vânt rău, ori ca o insultă
Întrebarea prin rânduri trecu.
– Ascultă, ascultă, ascultă!
Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!

Anda Călugăreanu – Noi Nu. versuri N Labiş