în așteptare lui Moș Crăciun

1489089_267344940081147_646141351_n-snowglobe

 

 

Mic sau mare, sărac sau bogat, mai mult sau mai puțin întelepți peste an, cu toții ne pregătim să împodobim bradul sau măcar o crenguță în așteptarea lui Moș Crăciun

și chiar dacă unii dintre noi își amintesc, aproape fără voia lor, versurile

Un brad frumos, la poarta sunt ochi smeriti ce asteapta

Pomana, cînd privirea intrebatori si-ndreapta

Spre ceea ce nu vine pe om sa-l multumeasca

Ni s-a implinit sorocul, si altora si mie.

In alte vreri se-mbraca credința strămoșească

Si nu mai văd prin lume cu gînd curat sa vie

Trei regi, s-aduca aur si smirna si tamaie,

Cînd dragostea de oameni sortita-i să rămîie

Povestea ce se tese din cînd în cînd, pe fire

Ce-și torc amărăciunea din slove de-amintire.

( -Al Iacobescu-)

cred  că mai bine  începem să colindăm

E veselie și e cînt în casa ta acum,

dar nu uita cînd ești voios, creștine să fii bun

Anunțuri

Un Decembrie care…

ar trebui să fie  al nostru, al tuturor din această țară,

dar, din păcate, din nefericire, nu este

și cu fiecare an care trece ne amintim de aceste sătămîni tot mai anevoie

și tot mai dezbinați, pe mai multe baricade, cînd ar trebui să ne amintim altfel

că atunci, într-o zi de 22 care aducea ca o revărsare adevărul dureros și cumplit al zilei de 21, cu 22 de ani în urmă am reușit să înlăturăm cea mai dură baricadă sprijinită pe minciună, pe ideologie contrafăcută ( aici se potrivește, se impune alt termen, știu!), pe lipsuri de tot  de felul – de la libertate pînă la pomul de Crăciun, o baricadă ridicată în acele zile nu doar pe sîrmă ghimpată, dar și pe tancuri tancuri și arme obișnuite sau sofisticate, la vedere ori ascunse sub haine sau după ferestre

atunci nimeni sau aproape nimeni nu se gîndea că este protagonist sau figurant într-un posibil scenariu

… scenariștii de profesie sau de  ocazie aveau să apară puțin mai tîrziu, destul de repede, totuși…

atunci noi făceam propria noastră Revoluție, căci a noastră a fost

orice mișcare socială are, desigur, nevoie de un impuls și de o pregătire,

de condiții ”propice” și de ”catalizatori”, iar  toate acestea și altele, în plus, nu au lipsit nici la noi, în acel decembrie

ce fel, cum și în ce măsură au fost (din) fiecare, nu știu

eu știu doar că, într-un oraș de provincie au fost cîțiva tineri care, începînd cu 18 decembrie purtau la încheietura mîinii o eșarfă tricoloră și cînd ajungeau acasă de la muncă puneau  pe pervaz o lumînare aprinsă (în acea săptămînă nu mai erau întreruperi de electricitate)

așa cum știu că pe muncitorii, maiștrii, inginerii, economiștii din intreprinderea la care eu lucram atunci nu i-a obligat, dar nici nu i-a impiedicat cineva să isaă pe poarta principală pentru a se alătura celorlalți, tot mai mulți, din piața centrală,

tot așa cum știu că cei din secțiile cu foc continuu se înlocuiau pe rînd, pentru a asigura fluxul producției și siguranța  mașinilor de lucru – nu se gîndeau atunci la siguranța propiului loc de muncă- își strîngeau bucuroși mîinile zîmbind sau/și chiar stăpînindu-și o lacrimă, dar era acel sentiment al speranței renăscute și al libertății descătușate

pe urmă…, mai pe urmă,

multora nu avea să le mai pese de scenarii, de teroriști despre care au auzit sau chiar i-au văzut fie și măcar la televizor, aceia cu două sau trei legitimații și tot atîtea rînduri de haine pe ei,

oamenii știuți de mine aveau să devină cu fiecare an mai preocupați de alte întrebări și copleșiti de griji de care sperau să fi scăpat în acel Decembrie…

unii dintre cei știuți de mine se întreabă și azi cine le-a rănit copilul aflat la școală în Timișoara sau în București, cine le dă lămuriri pentru cele cîteva nopți (sau săptămîni) petrecute la Jilava [am mai pomenit despre asta în noiembrie, anul trecut…], alții, tot mai puțini se gîndesc să aprindă la biserică o lumînare și să spună o rugăciune pentru cei care nu mai sunt din acel Decembrie, gîndul la troițele tot mai puține prin toată țara este sau rămîne (ca) o întrebare retorică

oamenii știuți de mine, dacă au norocul să aibe bani pentru sărbători – doar  este Decembrie, nu-i așa?- se bucură că pot cumpăra un brad sub care Moș Crăciun să lase după  posibilitățile și nu după dorințele fiecăruia un dar, mai mare sau mai mic,

oamenii pe care îi știu eu, cu mai multe sau mai puține școli absolvite, cu diplome obținute buchisind cartea și nu fluturînd teancul de euro sau dolari prin discoteci sau restaurante,

acei oameni știu, cu siguranță să citească, deși adesea păstrează banii adunați pentru o carte ca să cumpere medicamente sau o haină de la second-hand

și reușesc să își amintească frumusețea unui colind

––––––––-

Acel și acest Decembrie al oamenilor știuți de mine este diferit de cel al unora care scriu  tomuri de scenarii luînd o idee dintr-o carte deja scrisă, o alta dinbtr-un film văzut pe Dvd, însăilind-o cu ceva auzit ca o poveste tragică dacă nu ar fi fost dramatică și iac-așa se pomenesc că se prezintă cu numele de scriitori

Nu aș fi scris anul acesta nimic despre acele zile și acei oameni știuți de mine dacă un editorial al domnului Andrei Pleșu nu m-ar fi trimis  cu gîndul la un  écrivain pe care de regulă îl ocolesc prin ziare, dar ”dosarele” i le-am citit pe diagonală

și astfel murmur  altfel decît în copilărie

sculaţi, voi, boieri mari, s-arată zorii,

voci tragice pe vînturi se aprind.

treziţi-vă, vă vin colindătorii,

acuzatorii, asprul lor colind.

                                                                                               – Nicolae Labiș – Zurgălăul

atunci

…cînd totul mi-e potrivnic,

cînd  caut în zadar subtilitatea acolo unde știu prea bine că  există,

[ nu prin subtilitati se raspunde intepaturilor lasate ca pietre filozofale in… diverse stari de agregare fizica/e,( lasate) pe bloguri straine]

cînd blogul nu mai rămîne nici ca loc de refugiu,

cînd prieteniile virtuale nu se pot păstra mai sincer și mai durabil decît cele reale,

cînd într-o lună din an, obișnuită a fi a bucuriilor, îmi amintesc de beculețe colorate sparte cu răutatea și cu prostia ce trec peste orice timp și vamă,

atunci

uit și de simbolistica oglinzii și de ordinea cuvintelor, nu îmi amintesc  nici de posibile dialoguri-monologuri subiective, ceașca cu cafea alunecă din mînă peste icoane și agende, calendarele rămîn cu filele neintoarse, iar istoria clipei nu se mai regăsește în nostalgia sintezei

și o filă veche și îngălbenită, decupată și pusă cu grijă  spre aducere=aminte, alunecă, iar gîndul este cel ce cade  în locul fulgilor de omăt, peste țărîna care nu-și mai așteaptă colindătorii

Am uitat să fiu deştept

Pentru-o zi ori pentru-o viaţă

Cît înmărmurit aştept

Albe, braţele-ţi de gheaţă.

Nu mai cuget, cred, mereu:

Strîns în mine ca-ntr-un templu,

Însă demn în miezul meu,

Cu zgîrcenie contemplu.

                                                                                                           (versuri de Nicolae Labiș)

un colind şi o dorinţă

Nicu Alifantis – Ajunul din copilarie

–––––––––––––––––––––––––

aş fi vrut ca cei cîţiva, mulţi, puţini, care au crezut cu adevărat în acele zile  ale lui Decembrie 1989  să merite cel puţin atît respect, ori să aibe atît noroc, încît prin jocul zilelor şi al calculelor postelectorale  re-amintirea acelor zile să nu  se suprapună cu jurămîntul faţă de ţară şi popor al unei persoane, fie aceea chiar şi preşedintele statului,care, după propriile sale marturisiri a prvit Revoluţia la televizor; iar unii dintre cei care au riscat sau au tremurat de teamă atunci ăn săptămîna aceea  adevărată consideră şi acum că acelea au fost zilele cu adevărat ale Revoluţiei

şi unii mai au puterea, tot mai nesigură, să spere printre fulguirile acestei ierni că nu a fost degeaba.

D E G E A B A ÎNCERCAŢI SĂ  NE AMĂGIŢI –   unii dintre noi au făcut-o deja