fabuloasele Scrisori filozofice ale lui Piotr Ceaadaev

ceadaaev

 

 

dacă cineva este curios și mărește cu un click imaginea, textul cred că i se pare cunoscut pentru că este …. familiar și actual

despre cum am ajuns de la Cititen Kane la fascinantele Scrisori scrise în franceză de către P Ceaadaev și citite de mine traduse și făcute pe înțelesul tutuor de soții Janina și Ion Ianoși, puțin mai tîrziu

Anunțuri

dincolo de blog – între opacitatea virulenței și naunțe

Abia începusem să  citesc zilele trecute dialogul sau dialogurile Domnului Daniel Cristea Enache cu Profesorul  Paul Cornea, adunate în volumul Ce a fost – cum a fost, apărut la editura Polirom, și am avut surpriza să găsesc în recentul număr al Observatorului Cultural două articole   dedicate aniversării istorcului și eseistului, cu ocazia împlinirii unei foarte frumoase  vîrste.

   Mărturisesc că nu este printre eseiștii și nici printre istoricii mei preferați, că am citit puțin din scrierile Domniei Sale, dar studiul despre Originile Romantismului m-a cucerit de la primele fraze.

Convorbirea cu Dl Daniel Cristea Enachete ”prinde” și ssurprinde prin naturalețe, sinceritate și ineditul –pentru unii dintre noi, cei care citim- (al) faptelor, întîmplărilor, conjucturilor și -de ce nu?- al surprinzătoarelor dezvăluiri a ceea ce s-a trăit și s-a simțit de către un spirit cultivat într-o viață care a străbatut un secol, prelungindu-se în celălalt, cel prezent, adică.

atunci cînd reușesc citesc ediția tipărită a unei publicații,   abia pe urmă, dacă am timp, mă uit peste eventualele opinii.

și de această dată am întîlnit comentarii pertinente, gînduri frumoase către/ pentru Profesorul Paul Cornea, cele în dezacord mi se par, de regulă, la fel de firești într-un schimb de opinii în cadrul libertății de exprimare.

  dar unele au depășit atît de mult perimetrul subiectului, al temei  în cauză, de o violență a limbajului și de un radicalism greu de închipuit că fi apropiate de preocupări intelectuale.

și m-am aventurat și eu să mă ”prind în horă”

   ”….. timpul disidenţei încă nu venise. Singura posibilitate rezonabilă ce-mi stătea la îndemînă era (o spun cu tristeţe, dar acesta e adevărul) să continui a juca dublu în spaţiul public, aşa cum deja mă învăţasem, cum făceau toţi prietenii mei, cum făcea toată lumea“.  (din textul Dlui Ovidiu Șimonca)

oare cîți dintre neștiuții, necunoscuții dizidenți, aprigi și convinși anticomuniști apăruți și autodescoperiți după 1989 se pot regăsi sincer în cuvintele, in amăraciunea din cuvintele Profesorului ?

 nu întenționez să întru in polemică cu cineva la comentariile dintr-o revistă, la un articol care are meritul de a aduce mai aproape un intelectual veritabil

dar să înțeleg din comentariile unora că acei care formau crema întelectualității de după 1989 și corifeii lor, care se recunosc cu emfază anticomuniști, sunt:

nişte „intelectuali” MOTOTOI, intelectualii de azi, nişte „Epave” doldora de cărţi şi de clişee teoretice, şi doar ATÎT ! Fără pic de SEVĂ şi ZVÎC !”

 

???

 

cu respectul cuvenit fiecăruia,

 

Eastman Color – Duminica, 3 Noiembrie 2013, 22:42

Cu tot respectul Doamnă AnaMaria Deleanu,

Nu este CLAR şi Limpede ce se întîmplă-n România de după decembrie 1989 ?

Chiar NU VEDEŢI în jurul dumneavoastră realitatea ?

Nu vă este de ajuns să remarcaţi că „intelectualii veritabili” NU au ştiut şi NU au pregătit nici Adevăraţii Intelectuali care să preia continuarea Educaţiei tineretului acestui Neam şi nici nu au fost în stare să producă o emulaţie în jurul Adevărului şi ieşirii României de sub imperiul fostei nomenklaturi care controlează azi oligarhic mafiotic întreaga ţară.

Poate reuşiţi dvs. un exemplu clarificator, concret realist cu rezultate fiabile, viabile, valabile ?

Oare ştiţi ce înseamnă un OM ADEVĂRAT , „intelectual veritabil” sau nu ?

Nu am pus la îndoială deloc calităţile „intelectualului veritabil” Paul Cornea .

Am ATINS cu totul altă nuanţă a condiţiei de „intelectual veritabil” şi urmările „dezastruoase” în mersul istoriei României .

Dovezi aveţi la Tot Pasul ! Priviţi în Jur ! Vă place ce „vedeţi” şi ce se întîmplă

 

 

 

anamariadeleanu – Luni, 4 Noiembrie 2013, 12:27

[@ Eastman Color]

pentru care ar trebui să vă mulțumesc = și  o fac

dar oare nu s-a înțeles că observ și simt dureros unele aspecte ale vieții pe care o trăim

sau ceea ce se întimplă în jur?

însă eu cred că volumul Dlui Daniel Cristea-Enache încearcă și reusește – și în cazul de față – să ne dezvăluie mai bine calităţile „intelectualului veritabil” Paul Cornea, pe care afirmați că nu le puneți la îndoială.

sunteți ori prea dezamăgit ori prea radical pentru a mai da o șansă generațiilor care

au supraviețuit cum-necum prin cultura – de multe ori cu un rol ”subversiv” -, dar și generațiilor tinere,

răsfoiți atent revista: aceasta și altele și veți observa niste raze plăpînde de lumină

în rest, poate timpul îmi va îngădui să ”explic” și să nuanțez în altă parte,

 

fie și numai pentru mine însămi

 

 

 

iar acum, dacă aș încerca să…. explic… aici – cui? Ce anume?- aș resimți durerea și neputința pe care le-am avut la    atacurile împotriva memoriilor adunate de către Prosesorul Ion Ianoși în tomul care stă pe masa cu laptopul (încă nu i-am făcut loc în bibliotecă….) Internaționala mea; dar cum să îndrăzneșcsă-i răspund   ori să încerc un contraargument dnei Dorli Blaga fiica, Marelui Poet și al suffletului meu?…

și în locul unor așezări pe aceeași linie a unor cunoscuți intelectuali, de profesii diverse, atît de stînga cît și de dreapta, contemporani într-o perioadă fără de care nnu ar mai i posibile confruntările mai cavalerești ori mai virulente de astazi,

mă gîndesc cu oarecare surprindere că dacă aș relua unele dintre așa-numitele lepșe, inspirate din chestionarul lui Proust, aș alee ca personaj preferat pe Helgomar  din Dumul Cenușii al lui Augustin Buzura și o carte citită  de  mine în toamna anului 1989 – Însoțitorul, romanul lui Constantin Țoiu

de ce doar atît? de ce nu merg mai departe, argumentînd și nuanțînd?

pentru că în vacarml stresant în care ne zbatem să supraviețuim nu mai este nici timp,

nici apetență și nici loc pentru așa ceva

și pentru că este o toamnă frumoasă, cu o ofensivă benefică a festivalurilor de tot felul la care eu asist de pe margine

în același cerc – blogul și cartea

       O carte fundamentală, într-un domeniu sau altul, va putea fi mereu (și) recitită pentru încîntarea pe care felul e de a fi fost și de a fi continuă să o declanșeze, chiar după exacta clasare –în afara ei- a lăuntricelor ei adevăruri sau neadevăruri.

 

                                                                                                      Prof Ion Ianoși – Neartă-Artă

m-a trimis la rîndurile de mai sus ( o carte pe care nu am mai deschis-o de pe vremea … stagiaturii…. cînd citeam flămind și cu o sete ce nu credeam că se va potoli vreodată…. și totuși… )

de fapt, o altă carte dragă mie, considerată de către alții, avizați și îndreptățiți să o facă !- a fi ”fundamentală” a deschis pentru cîteva clipe în … mintea mea (dacă oi avea așa-ceva) un joc al gîndului cuprins în cercul închis al punctului de început și al celui de sfîrșit, al întrebării și al răspunsului, al certitudinii și al îndoielii, acela al unei posibile similitudini, nu   a nei comparații, dintre valoarea unei cărți și cea a unui blog, în cazul în care există o relevare, nu neapărat … exactă… a miezului fiecăruia.

în ceea ce mă privește, recunoscînd că nu am ușurința lecturării a zeci de bloguri pe oră, nu pe zi și nici nu stăpînesc arta dialogului pe blog (virtualul crred că prresupune mai mult), am sentimentul tot mai frustrant că rămîn – deocamdată- sub seducția cărții

aici, pentru a nu mă feri de eventuale  (dorite, de altfel) …observații…, las comentarile deschise;

de ce le închid din nou? pentru că prea este jenant setimentul că mereu aceleași persoane, cu unul sau mai multe bloguri și nume, lasă pe blogul meu gînduri sincere și frumoase adesea din politețe ori amabilitate

Caut un ban de o speranță ( …chiar și invers)

Într-o zi, dintr-un an, într-o viață –încă mai cred că aceasta, care pare a fi un surogat-  CINEVA mi-a umplut mîna (palma făcută căuș pentru altceva) cu țechini –de argint, firește;

i-am schimbat pe doi bănuți obișnuiți, pe care i-am aruncat în Fontana di Trevi

acum, aș vrea unul, doar unul singur, pe care să-l păstrez pentru mine

pînă îl voi găsi, mai astept, poate că brațul meu se va reface abia atunci.

și voi înțelege prețul compromisului făcut.

Pînă atunci…

Da!  –  gata cu stările sau cu scrisul cel puțin de /în halul ăsta, emo parcă i se spune…; aș putea să caut în cărți obișnuite sau mai… explicative, dar e greu, prea greu acum să întorc paginile…

photo by Lars Fich Brorsony

Iar Domnii Cervantes, Malraux, profesoriul Ion Ianoși și al Domniei-Sale discipol, profesorul Vasile Morar ( una dintre gloriile unui liceu cu indreptațire vestit , dar pe care tăvălugul de reforme l-a distrus…),

pe Domniile lor îi găssesc în bibliotecă…..

și

încerc să răspund celor care mi-au lăsat cîte o vorbă, un gînd

Mea Culpa!

Ion_Ianosi Pentru a putea sa imi vad in linistea necesara a mintii de treburile sau lucrurile care ma asteapta , trebuie sa incerc sa repar o geseala ; a trecut cam nedrept de neobservata aniversarea unui mare carturar, foarte drag sufletului meu si ale carui carti si cursuri, care si acestea inmulteau absentele mele nemotivate de la cele unde trebuia sa fiu prezenta si nu eram, au contribuit -ma incumet a crede!- la ‘formarea’ brumei mele de ‘cunostiinte generale’ si la a intelege, atat cat pot, sa ma bucur de frumusetea lumii , atunci cand o pot intalni.
La Multi Ani, Domnule Profesor!

Ion Ianoşi: „Ziua sunt optimist, noaptea – pesimist”

Româna e limba mea uzuală de lucru. Regret că, deşi le simt infinitezimal limba, m-am ocupat sporadic de scriitorii maghiari. O datorie neonorată. Mă străfulgeră uneori teama că, spre final, voi „regresa” pe scara limbilor vorbite, înapoi către maghiară. Se povesteşte despre Cioran (nu ştiu dacă e adevărat) că ar fi păţit această întoarcere, vorbind cu apropiaţii săi francezi, în ultimele faze ale bolii, succesiv, în germană, apoi în română. Senectutea este şi ea o maladie, chiar şi fără suplimentări deosebite.
Despre cosmopolitism, ce să spun? A fost tratat injurios, unele dicţionare se încăpăţânează şi acum să-i reţină, prioritar, sensul negativ („concepţie care propagă indiferenţa faţă de patrie, neîncrederea în capacităţile creatoare ale propriului popor, dispreţul faţă de valorile culturii materiale şi spirituale ale propriei naţiuni…” – citez o ediţie din 2004!), altele preconizează, printre sensuri, unul corect, deşi tot limitat („concepţie potrivit căreia patria e lumea întreagă, iar omul, cetăţean al ei”; cosmopolit e cel „care ţine de mai multe culturi”, omul care se doreşte „universal” etc.). L-aş invoca pe Nicolae Breban: are două cetăţenii, română şi germană, stă anual câteva luni la Paris şi Florenţa sau, tocmai în momentul de faţă, la Padova; acolo îşi scrie mare parte din volume, romane, memorii, traduceri din elegiile clasice germane, Goethe, Rilke ş.a. Ilustrează opusul primei definiţii citate. Este deopotrivă scriitor român prin excelenţă şi un spirit european permeabil valorilor. Îl venerează pe Dostoievski, care a scris la Florenţa Idiotul şi parte din Demonii; şi pe Nietzsche, care locuia alternativ în Elveţia, Franţa de Sud, Italia de Nord.
„Moartea e mare.
Suntem ale ei guri râzătoare.
Când ne credem în mijlocul vieţii
Începe ea să plângă
În mijlocul nostru.”
E un poem rilkean scris în simetrie cu un alt poem, goethean, alcătuit din cinci versuri, frumuseţea căruia mă instigă să-l citez integral, cu menţiunea că ambele poeme sunt traduse de Nicolae Breban.
„Peste toate culmile este tăcere.
Peste toate vârfurile simţi tu abia o boare.
Păsările tac în pădure.
Aşteaptă, în curând
te vei odihni şi tu.”
…………………………………….
Nu am un simţ plastic dezvoltat. Mama mă ironiza: cum poate fi estetician unul care nu percepe frumosul? Era vorba de frumuseţea naturii, receptată prin văz. M-a bucurat când am revăzut mai viu lumea dimprejur. Nu mai port ochelari de distanţă, ci doar de citit. Mă uit totuşi cam distrat la mediul înconjurător: vederea îmi bruiază câte un gând.
Îmi place viaţa, dar nu în postură de îndrăgostit. Nu am fost şi nu sunt un „jouisseur” (sau, dacă vrei, sunt mai degrabă „gourmand” decât „gourmet”). Lumea mă atrage şi la 80 de ani. Mă preocupă oamenii, cărţile, evenimentele, nu sunt indiferent la ce se petrece în ţară şi în lume. Mă aprind uşor, mă enervez, mă agit, mă implic, până când Janina mă trage de mânecă. Interesele cele mai atrăgătoare îmi par cele dezinteresate: ceva care aparent nu mă priveşte – tocmai de aceea mă priveşte!
La drept vorbind, încă nu simt o diferenţă notabilă între 80 şi 70 sau 60 de ani. Dar ştiu la ce mă pot aştepta. (…)Îmi cunosc locul umil sub soare, atâta vreme cât mai exist.