cumplit și cutremurător

cumplit este personajul -Președintele- și cumplite      sunt destinele oamenilor care se regăsesc în personajele din acest filme

cutremurător este mesajul care te urmărește și de care nu reusești să te desprinzi ușor – este prea actual în această lume globalizată pe alte coordonate decît cele ale axiologiei știute și valabile pînă acum

https://youtu.be/SbMOfJzqTtk

și filmul în sine, și scenariul și regizorul, totul sau toate m-au trimis/ determinat să caut într-o antoogie mică de poeți georgieni traduși de Dumitru MIon în anul 1985, la EdituraAlbatros, poeziile lui Vahtang Orbeliani, cel în a cărui creație rafinată și atît de atentă , de preocupată în/ pentru păstrarea or, după caz, a preluării și adaptării influențelor persane

oare-i omul născut

să nu poată-mplini

cereasca poruncă: fiți uniți, cumpătați, și din strîmbe dorinți

ei din pură mîndrie

dușman să se-arate printre semeni și frați?

oare-i omul născut

a soarelui rază, a zilei lumină,

a muntelui umbră,

al boltei azur, lucirea de stele și luna cea plină?

să pară mai dulce,

umplîndu-l de pizmă

avutul pe care l-a strîns vre un frate,

să-și pună ființa

în slujba dorinței

de-ajunge stăpînul a tot și a toate?

oare-i omul născut

pentru ca un popor

pe altul să-nfrîngă trecîndu-i prin spadă,

iar poprul învins,

pe drumuri și-n lacremi

iubita lui casă ruinată să-și vadă?

(Au de ce ne-am născut?)

( filmul l-am văzut într-o Duminică, cu cîteva ore înainte de o dezbatere/ confruntare electorală, iar dacă această a doua rundă m-a ajutat să nu mă mai indispun pînă la limita refuzului de vodevilul dîmbovițean, de la cel de al treilea episod aștept un dram de speranță că rezultatul final va aparține lumii nomale, atît cît a mai rămas)

MECEFF 2016 – ce fel de ediție?

și a fost ediția a șasea a Festivalulului MECEFF

scriam în altă parte, pe contul meu de FB, că a fost o ediție cu un start ratat; impresia mea rămîne aceeași și la cîteva zile după încheierea evenimentului, acum, cînd am cîteva clipe pentru a veni pe propriu-mi blog

în fiecare an au fost proiecții ale unor filme, unele aflate în competiție, cu cîteva ore înainte de deschiderea oficială, din Piața Primăriei; așa s-a întîmlat și anul acesta

nu știu cîți spectatori, cinefili sau nu, au fost în Sala Traube cînd au rulat, unul după altul, trei dintre filmele care își disputau unul dintre premii sau chiar marele premiu – Koza din Slovacia-Republica Cehă, regia Ivan Ostrochovský, urmat de FRAŢII ŞARPE -Republica Cehă, regia Jan Prušinovský și filmul lui László Nemes (Ungaria), care avea deja un Oscar și un glob de Aur, pentru cel mai bun film străin, Fiul lui Saul

personal, eu am ajuns la Sala Traube după cîteva minute de la începerea filmului lui Tarkovski, Copilăria lui Ivan, film care ”a precedat” discuția (ar fi prea mult să scriu așa cum era trecut în program Colocviu: Sărbătoarea cinematografiei ruse) . Cu toată jovialitatea și gentilețea Doamnei Natalia Mujennikova, director la Centrul Rus pentru Cultură şi Ştiinţă din Bucureşti și cu generozitatea cu care ne-a împărtășit experiența sau, mai degrabă, impresiile trăite personal în lumea filmului de la Moscova, de către Doamna Ruxandra Cernat, preşedinteAsociaţia Artiva, eu nu cred că o temă sau un subiect de discuție cum este filmul rus(esc) poate fi ”expediat” în 30 de minute

la festivitatea de deschidere din Piața Primăriei am ajuns spre finalul prezăntărilor de rigoare a invitaților și a organizatorilor, cu cîteva clipe înainte de începerea filmului documentar, realizat de Radu Gabrea – Împărăteasa roşie – Viaţa şi aventurile Anei Pauker , un film bine făcut, dar din care nu am aflat date noi despre un personaj mai mult decît controversat, față de ceea ce știam din mărturiile auzite sau citite ale celor cu care s-a realizat filmul (istorici și politologi)

la sfîrșitul primei zile am rămas cu regretulcă nu am reușit să văd un fil rus, regizat de Serghei Popov în anul 2015, Drumul spre Berlin, singurul film mai recent din țaa invitată (prohramat la o oră tîrzie, în paralel cu proiecția din Piață….)

cea de-a doua zi de/ din Festival am ratat-o eu, din cauza programului meu, care, since, cu puțină străduință ar fi putut fi modificat penteu a revedea filmul lui Mircea Săucan, Suta de lei

dintre filmele aflate în competiție am reușit să văd doar coproductția slovenă-italiană, Copacul, regizat de 

Sonja Prosnec, un film care mie mi s-a părut deosebit de interesant și pe drept recompensat cu premiul pentru imagine

palmaesul MECEFF, edi ția 2016, se cunoaște, iar marele cîștigător, era, oarecum, previzibil, Son of Saul, iar argumentele, motivația juriului de la Mediaș sunt atît de frumoasă, de convingătoare și de incitantă pentru cei care vor să vadă sau să revadă un film bun

trofeu-meceff

despre cea de-a treia zi a Festivalului, care ar fi pututu fi un regal al filmului rus, în ‘postarea’ viitoare

 

 

[înainte de a apăsa butonul ”postează” am deschis să aud știrile zilei și chiar fără să vreau mi-am amintit că în timp ce Doamna Natalia Mujennikova spunea că în anii ’30 se recomanda și se simțea nevoia unor filme cu o atmosferă veselă, eu, aproape inexplicabil, m-am gîndit la primul volum al romanului scris de A Rîbakov, Copiii din Arbat]

 

și vor fi zile cu povești minunate

este cît se poate de firesc ca la începutul lunii Septembrie MECEFF 7+1 să aducă în orașul de pe Malurile Târnavei Mari filme intersante și incitante

timpul scurt, concentrarea, condensarea filmelor pe secțiuni, în tot mai puține locații, fac tot mai greu de ales (și) de vizonat cît mai multe filme

în acest an țara invitată este Rusia, musafirul de onoare va fi filmul rusesc, poate că nu întîmplător organizatorii și-au amintit de această școală de film care a fost și rămîne deopotrivă crucișător și călăuză, nu doar pentru un cuib restrîns de nobili, ci pentru toți cei care rîd, suferă, iubesc, cîntă și dansează în minunata lume a filmului, anul 2016 fiind anul cinematografiei în Rusia

nu știu cîte filme din celelalte secțiuni voi reuși să văd, dar știu sigur că voi încerca să nu pierd Colocviul sau Colocviile cu tema Sărbătoarea cinematografiei ruse

și voi merge să văd expoziția ‘Istoria Mosfilm în afişe de film’

cu siguranță vor fi multe surprize, voi încerca, dacă îmi va fi permis, să păstrez în era digitală afișe și imagini din perioada hîrtiiiei ”cartonate” și a peliculei de celuloid de 16 mm

am multe titluri în minte, dar în clipele în care tastez, am alături un afiș, dar eu vreau să il văd pe cel în limba rusă, iar celălalt afiș, adus de către un prieten chiar de la Moscova, îmi amintește că afișul realizat la noi, în anul în care filmul respectiv a rulat în cinematografele românești, afiș aflat acum într-una din lăzile din podul blocului, mi se părea mai inspirat…

siberiade

 

iarta-ma

 

 

(cele două filme nu figuează în selecția MECEFF; dar despe acestea și -probabil- despre altele, puțin mai tîrziu, peste cîteva zile)

 

 

 

se poate închipui/ imagina o lume fără poveștile din filme? eu nu pot

 

 

o zi din istorie -23 August 1944

Proclamaţia Regelui Mihai I către ţară

Români,

În ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în deplină înţelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale, pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite.

Români,

Un nou guvern de uniune naţională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voinţa hotărâtă a ţării de a încheia pacea cu Naţiunile Unite. România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită.

Români,

Poporul nostru înţelege să fie stăpân pe soarta sa. Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre libere luate şi care nu atinge drepturile nimănui este un duşman al neamului nostru. Ordon armatei şi chem poporul să lupte prin orice mijloace şi cu orice sacrificii împotriva lui. Toţi cetăţenii să se strângă în jurul tronului şi al guvernului pentru salvarea Patriei. Cel care nu va da ascultare guvernului se opune voinţei poporului şi este un trădător de ţară.

Români,

Dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle. Noul guvern înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor ţării sunt garantate şi vor fi respectate. Alături de armatele Aliate şi cu ajutorul lor, mobilizând toate forţele naţiunii, vom trece hotarele impuse prin dictatul nedrept de la Viena, pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupaţia străină.

Români,

De curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână independenţa împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta depinde viitorul ţării noastre. Cu deplină încredere în viitorul neamului românesc, să păşim hotărâţi pe drumul înfăptuirii României de mâine, a unei Românii libere, puternice şi fericite.

militarii români au fost în linia întîi și la Stalingrad și la Budapesta și în munții Tatra, dar nu li s-a permis și nici nu li s-a cerut să se apropie de Berlin…

sunt republican convins, dar nu pot să fiu de acord că Regele Mihai I este vinovat de toate relele aduse de un sistem care abandonase de mult, de la începuturile sale, de la valorile și principiile pe care le proclamau; din cîte știu, nici un reprezentant al statului român nu a fost prezent la Conferința de la Yalta, din februarie 1945

povestea celui care sculptează în Timp

ajunsesem cu cîteva minute acasă și soneria așteptată mi-a alungat și oboseala și nevoia de a bea o gură de apă: știam ce era în pachetul adus de curierul pe care l-am rugat să mă ajute să-l desfac mai repede și mai ușor; erau două cărți – o antologie de versuri rarisimă și rarisime despre care îți voi scrie altădată (un poet român drag ție) și asta

andrei-tarkovski---sculptand-in-timp

am deschis-o și aproape am scăpat-o din mînă: nu am crezut vreodată că neajunsurile, grijile, un soi de jenă pentru niște răutăți comise voit politicos (dar…) mă vor face să uit această dată 4 aprilie 1952 la Zavrajieace

este ziua sa

pe un colț de canapea, neatentă la poziția coloanei, am început să răsfoiesc la întîmplare ceea ce se citește ca pe o carte de rugăciuni

nu pot să transcriu acum tot ceea ce cuprind intr-o alergare flămîndă ochii sufletului meu, unele dintre ele le-am mai întîlnit și în alte cărți scrise despre viața sau despre sculpturile sale in Timp

Istoria nu este încă Timp. și nici evoluția. Este continuitate. Timpul este o stare. Este flacăra în care trăiește saamandra sufletului omenesc (pg72)

Arta susține cele mai bune lucruri de care este capabil omul : Speranța, Iubirea, Rugăciunea… sau la ce visează el, la ce speră… Cînd oml nu știe să înoate este aruncat în apă, corpul lui, nu el însuși, începe să facă mișcări instinctive, încercînd să se salveze. La fel și arta, ca un corp uman aruncat în apă, există ca instinct al omenirii de a nu se îneca în plan spiritual. Iar în creație apare aspirația omului spre eternitate și spre sublim, spre înaltul cerului, adesea în ciuda păcatelor artistului însuși

ce este arta? este Bine și Rău? este de la Dumnezeu sau de la diavol? din puterea omului sau din slăbiciunile lui? oare în ea este cuprinsă imaginea armoniei sociale? și în asta constă funcționalitatea ei? ca o recunoaștere a dependenței de alți oameni? ca o declarație de dragoste. Mărturisire. Act inconștient, dar care reflectă madevăratul sens al vieți: Iubirea și Sacrificiul.

(pg 303)

un capitol aparte este despre al său (și film) SACRIFICIU (rămîned preferatul meu dintr-ale sale, toate…)

[dar aici tu te pricepi mai bine ]

povestea sculpturilor sale (pr)in TIMP nu are sfîrșit

 

cuvinte fără aripi

Aporia crataegi - Black-veined White by Igor Siwanowicz

Aporia crataegi – Black-veined White by Igor Siwanowicz

nu știu cum e ”să ai fluturi în stomac”–– pentru mine stările și perioadele de îndrăgostire au fost și au rămas cele mai calme, mai liniștitoare și mai spornice, mai roditoare etape din viața mea (poate și datorită liniștii pe care ți-o dă existența acelui punct de sprijin, făr’ de care…)

cu ani în urmă am citit o carte, un roman de dragoste în vreme de război, cu un titlu frumos și trist: Fluturii albi mor spre sfîrșitul verii, scris de Alexandru Struțeanu

apoi a fost un fim, o ecranizare după o altă carte : Fluturii sunt liberi, iar după cele aproape două ore aproape că am regretat neputința mea de a rezona cu starea colegilor împreună cu care adunaserăm bani pentru bilete, dar mie mi-a placut atît de mult felul adorabil în care Goldie Hawn îi confunda sau îi încurca pe Mark Twain cu Ch Dickens, încît și peste ani am rămas cu această secvență și cîntecul interpretat în film de Edward Albert, un cîntec cunoscut al anilor ’60, ascultat de noi pe benzi sau pe casete piratate; după film, pe o terasă fiecare și-a comandat după preferință: o înghețată, un suc sau bere; eeeii, dar după a doua bere, un coleg mucalit a început să fredoneze, declamînd mai întîi:” ce dreptate avea Mozart al vostru!” fluturaș nu mai ai aripioare care zboară din floare în floare, domnul conte ți le-a retezat și astfel bucuria acelei după-amieze de primăvară s-a împrăștiat odată cu plecarea fiecăruia; eu am luat-o la pas -pe atunci habar nu aveam de meliopatie cervicală…- pe trotuarul larg și străjuit de copaci verzi, unii înmuguiți, alții încă înfloriți, oprindu-mă în fața unui afiș care anunța spectacolul din acea seară de la Opera Română : Madame Butterfly de G Puccini cu Eugenia Moldoveanu în rolul Cio-Cio-San, un sunet scurt de claxon și un glas cunoscut: ”nu pot parca aici, raspunde repede, fac rost prin mama de bilete pentru seara asta? ” ”mulțumesc, dar mîine am un parțial și am de recuperat” ”ok! vorbim; succes!”. seara, într-o pauză de lecturare a materialului pentru a doua zi mi-am amintit o imagine din copilărie și poate de aici ar fi trebuit să încep:

eram în grădina mare a bunicilor de lîngă Borsec și am atins pentru prima dată aripile unui fluture, aveau un colorit de o frumusețe incredibilă, albastru în diferite nuanțe, mărginite cu negru, peste care suflase cineva o pulbere aurie; le-am atins ușor, iar în clipa următoare mi-am retras speriată mîna, așteptînd ca fluturele să zboare de pe acea floare, dar aripile acelea se mișcau încet și ciudat, iar eu, privindu-le mai atent, am observt că, deși păreau întregi, erau zgîriate; a fost singura dată cînd am atins un fluture.

probabil că atunci amînțeles că fluturii trebuie lăsați să zboare, să fie liberi, iar peste ani am asculat chiar cu plăcere cuvintele cîntate de maleficul (nu am acum alt cuvînt la îndemînă) căpitan PinkEticheteerton s’io vo’ quell’ale am, drizzar  ai dolci voli dell’amo [parcă mai frumos sună în română: nu văd de ce ar fi rău să dresez acest fluture, pentru zborul dulce al iubirii]

peste alți cîtiva ani, cînd regăseam într-o altfel de stare dar tot calmă și tot dătătoare de liniște și echilibru, ”legătura” dintre zbor, libertate și iubire; într-o dimineață în care am găsit așternute îngrijit cîteva cuvinte superbe, am împăturit acea hîrtie și am lipit-o de palmă pentru a-mi pătrunde prin piele în toate celulele, să nu le pierd vreodată, mi s-a desfăcut ușor mîna în care hîrtia devenise un ghemotoc: ”nu trebuie să-mi strivești cuvintele, chiar dacă zboară în jurul nostru, ele tot în tine se întorc”

acum îți caut obosită cuvintele––––- ale mele nu mai au aripi

[să se fi îngropat singure sub lespedea asta neagră ?…]

cuvintele dansului

Maia Plisețkaia - Anna Karenina

Fără îndoială că dansul mi-a dat enorm, iar eu am dăruit baletului multe. Dar cred că filmul mi-a dat și el enorme satisfacții În artă nu poți drămui.

filmele ei au făcut înconjurul lumii, demonstrînd îmbinarea ideală între noțiunea de film și cea de dans, reușind vizualizarea profundă a mișcărilor, ci și a personajului. Și ce-și poate dori mai mult un artist?

M-am străduit întotdeauna din răsputeri să dau viață a , Anna Karenina, crez , Scestei idei. Dacă am reușit sau nu, supremul judecător nu pot fi eu, ci doar spectatorii mei

Ai reușit Maia Plisețkaia!

– fragmente din articolul Fenomenul PLISEȚKAIA, scris de Sorina Stark, într-un almanah Cinema-

cuvinte pentru o zi

[pentru ziua de mîine]

o zi? doar o zi într-un an ?

bucuria și suferința, lacrimile și bucuria, deznădejdea și încăpățînarea de a spera

puterea de a înfunta vitregiile și de a rezista tiraniei, veșnica urmare a chemării

și așteptarea întru veșnicie

EA – făptura fragilă fără de care forța celui de lîngă ea nu-și-ar avea rostul- le cunoaște și le simte în fiecare zi

astfel veghează și întreține acel ceva în care

privrea le-noată

și-arcuite sprîncene înalță de dor..

încît eu nici nu pot

să mai adaug altceva

decît dragostea lor!

(versuri de Bulat Okudjava traduse de Passionaria Stoicescu și Dumitru Bălan, Edit Univers)

 

[da! sunt zile în care îmi lipsește o floare anume și îmi este cumplit de dor]

 

cuvinte pierdute, cuvinte furate

Oricît încerc(i) sau se încearcă a te (se) feri de circul autohton, cu scopul declarat cu surle și trîmbițe media moderne, acela de ”curățire” a societății de molima ce s-a prelins decenii la rînd, atingînd și întinind tot ce i-a stat în cale, făcînd, conform acțiunilor făcute cu precizie chirurgicală, inevitabilele victime colaterale, oriunde ai căuta un loc de refugiu pentru a-ți proteja acel ceva pe care nu mai ai curajul să-i spui într-un fel anume și obișnuit, pentru că ți s-au luat chiar și cuvintele adevărate, te retragi într-un colț și stai înghesuit încercînd să nu rămînă doar instinctele primare care fac ravagii în jur… , îți repeți în gînd că fiecare perioadă are convulsiile și excesele sale, dar și perioadă de aparentă normalitate, că generațiile sunt etichetate uneori pe nedrept, chiar de însîși mentorii lor care uită de propriile lor ”merite” sau contribuții și speri ca tot vuietul sălbatic să se liniștească; toți strigă că vor și că locul lor este la centru sau în apropierea acestuia, dar se pomenesc pe neașteptate că sunt prinși în centrifuga perfecționată în timp; în colțul de refugiu arunci o privire în rucsacul în care ai strîns în grabă cam tot ce voiai să nu se piardă, nu numai pentru tine: cărți, albume cu fotografii pe tot felul de dispozitive, chiar și dintre acelea de hîrtie cu marginile zimțate, muzică, filme, jocuri, un calculator mic și nelipsitul telefon mobil; e greeu de crezut, dar acolo au încăput și copilăria și adolecența și anii frumoși ai primei tinereți; și tot acolo regăsind cele trei decupaje ți-ai amintit cum, cu mai bine de jumătate de secol în urmă, în țara tuturor posibilităților era o atmosferă cam asemănătoare celei de acum, de aici (să nu exagerăm, totuși…) – atunci erau în vogă listele negre ale lui Mc Carthy, denunțul, carierele distruse ale intelectualilor de stînga,

l hellman- Truth in a time of scoundrels

                                                                                                                       l hellman -my conciencel hellman - unjust

acum se poartă turnătoria, autodenunțul, chiar, sau, după firea fiecăruia, susținerea cu zîmbet forțat a nevinovăției și parafrazarea titlului piesei lui Fernando Arrabal, nu sunt liste negre, dar sunt ”scurgeri pe surse” și extrase din dosare, totul într-un spectacol grotesc, de a cărui vizionare scapi cu greu.

–––-

într-un articol publicat in Tribuna Sibiului, în luna Decembrie 1990, sub titlul Democrație cu Woody Allen și liste negre, mă hazardam cu o propunere, recunosc, mai ales axcum , cînd o … reiterez (sîc!)… aceea care ar face posibilă în criza presei scrise și a problemelor grave în care se află editurile, nu se traduce pentru a fi pubilicate online volumele de memorii scrise de Lillian Hellman Scoundrel Time (Vremea canaliilor), iar Telecinemateca să difuzeze filmul lui Martin Ritt, Paravanul, cu Woody Allen.

în astfel de zile simți că îți pierzi cuvintele pentru că ți se iau, aproape ți se fură și poate tocmai de aceea privești mai atent foaia di mașina de scris a celei cunoscute ca fiind ”o femeie complicată”

L Hellman - manuscris la masina